Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (II)

Cîntările pentru  Dumnezeu au fost închise în biserică

M-am pregătit temeinic pentru a doua zi de documentare pe frontul Covid-19. Nu am băut un strop de apă, nici alte lichide, cu o oră înainte de a ieși din casă, am completat declarația și m-am dus la metrou, la stația Jiului. De obicei, acolo nu prea e nimeni, dar sâmbătă dimineața era atât de pustiu încât m-a îngrozit și ecoul pașilor mei.

De dimineață am rămas fără agoniseala de o viață, am spart termometrul. L-am căutat o săptămână și am dat pe el cât nu face. Mă rog, în zilele noastre cam nimic din ceea ce avem neapărată nevoie – măști, mănuși și dezinfectanți – nu face cât dăm pe ele. Nu-i nimic, unii au dat lovitura și se vor bucura de bani mulți. Asta cu agoniseala de o viață e un clișeu de pe vremea inundațiilor. În fiecare an, potrivit știriștilor, viitura le lua oamenilor, acelorași oameni, agoniseala de o viață.

Așadar, nu mai am stresul cu temperatura, că eu alt termometru nu mai iau.

Miracolul de pe peronul pustiu

Nu am mai fost cu metroul de când mergeam în Pipera, la redacție. Până la Basarab merg cu un tren cu vagoane ciudate, toate scrise cu diverse, sunt ca niște pereți grafitti umblători. În stație, nimeni. Era sinistru, parcă eram în mormânt. Când priveam șinele care intrau în întuneric mă lua și mai rău groaza. Și, dintr-o dată îl văd cum coboară scările. Un tânăr cu mască neagră și gluga trasă pe cap. Doamne, îmi zic, aici mi-am găsit moartea. De când am fost atacată am rămas cu această traumă, iar acum, în mintea mea, era pe deplin justificată. Dacă strig, cine să mă audă? S-a așezat pe un scaun, nici măcar nu se uita la telefon, privea în gol. M-am poziționat în așa fel încât să îl văd, să nu cumva să mă atace prin spate. Îmi venea să merg la el, să-i pun poșeta în brațe. Îi sună telefonul, răspunde, își trage masca și scoate un chiot: „A născut! Sunt tată!”. A spus că ajunge repede și a închis. S-a uitat la mine, și-a strâns pumnii și-i mișca în fața pieptului. „Să vă trăiască, să fie sănătoși, și copilul și mama”, îi spun eu. „Săru-mâna, să dea Dumnezeu la toată lumea. E o minune, să știți. Totdeauna să credeți în minuni, se întâmplă”, mi-a spus el. Apoi a început să se plimbe precipitat de-a lungul peronului, a venit trenul și l-am pierdut. Am schimbat la Basarab spre Bucur Obor. La Victoriei era pustiu. Mi-am amintit de zilele în care, cot la cot cu corporatiștii, lipiți unul de altul așteptam la coadă să urcăm scările sau să luăm trenul spre Pipera. Acum eram doi oameni în tot vagonul.

Spectacolul din Obor

Am ajuns la Obor și am plecat spre piață. De departe se auzea un îndemn la megafon: „Respectați ordonanțele militare!”. Pesemne cei din zonă nu au studiat niciuna din cele 8 ordonanțe militare deoarece trotuarul era plin de lume, și tineri și vârstnici. Ceasul era trecut de 12. Polițiști locali patrulau plictisiți și, din când în când, mai opreau câte un om. Lecturau declarația, adică o luau în mână și o citeau după care i-o înapoiau omului. Acesta o împăturea frumos și o băga în buzunar. Niciunul nu scotea dezinfectantul. Când m-am apropiat de piață, am identificat și sursa de unde venea îndemnul devenit deja agasant: o mașină de poliție. La intrare mai stătea o patrulă de polițiști plictisiți, posibil enervați și ei de îndemnul ce răsuna din mașină. Dar nicidecum deranjați că nimeni nu îl respectă. Pe aleea către piața acoperită, pe dreapta, era un șir de tarabe cu de toate, iar pe stânga erau flori, și pe jos și pe tarabe. Între ele era ca un mușuroi de furnici. Cumpărătorii nu aveau nicio treabă cu distanța, la o tarabă unde se vindeau căpșuni lumea stătea la coadă cum stăteam eu cu corporatiștii la metrou. Unii purtau măști de unică folosință, cam la a zecea folosire după aspect.

Am ajuns la capăt, unde spațiul era mult mai aerisit, și acolo era un scandal în plină desfășurare. Un grup numeros de oameni se certa cu o echipă de la Antena3, că vrea să le închidă piața. Spuneau că ceea ce filmează ei nu aparține de piață și-i invitau în spate unde oamenii stăteau, într-adevăr, la coadă să intre în piață. Un agent de pază stătea în față, altul în spate, să organizeze coada.

Speculă la drumul mare

La o tarabă era plin de role imense de hârtie, 6 bucăți la 15 lei. Așa cum se vând la metrou. Mereu m-am întrebat cine are o fabrică și aprovizionează piața neagră desfășurată la vedere. Doamna mai avea un afiș mare pe care scria că vinde măști și dezinfectant. Am cerut o mască, să văd cum e. A luat-o cu mâna și mi-a arătat-o: o hârtie subțire albastră. 5 lei. Dezinfectantul era ambalat în flacoane mici, iar hârtia pe care era trecută traducerea era îngălbenită de timp. Costa 39 de lei. Când am cerut lămuriri legate de eficacitatea lui, vânzătoarea s-a îmbufnat: „Adică, vă mai permiteți să faceți și mofturi, nu? E bun, toată lumea cumpără”. M-am îndepărtat puțin și am făcut o fotografie. A început să mă certe, să-mi spună că-i încalc drepturile și proprietatea. Imediat a sărit o altă femeie care voia să cumpere: „Ce vă băgați, și așa nu găsim nimic?”. Când am realizat că e posibil să o încurc, mai ales că am zărit la ceva distanță niște indivizi dubioși, m-am îndepărtat.

Mă uitam la flori. O doamnă s-a oprit lângă mine. „Se vede că sunteți jurnalistă. Aici e mafie mare, doamnă. Și e patronată de sus, de foarte sus. Să nu aveți probleme!”, mi-a spus ea. I-am mulțumit și mi-am văzut de drum. Din megafoane răsuna același îndemn, cu ordonanțele militare. Parcă într-una din ele vorbea domnul Vela despre faptul că statul va fi necruțător cu speculanții. Vorbea. Așa cum vorbea megafonul ăla singur, cum lumea roia ca în stup și cum polițiștii stăteau grămadă și povesteau de-ale lor.

O doamnă cu greutate își cumpărase o plasă cu gogoși. A mușcat cu poftă din una, iar o dâră de ulei i s-a scurs pe bărbie.
Când am plecat, la capătul străzii cu piața a mai venit o mașină cu megafon și același îndemn.

Fabrica de măști

Am trecut pe Calea Moșilor și am plecat către centru. Pe acolo, era mai liniște. Am remarcat că erau deschise o mulțime de magazine de amanet și case de schimb valutar și că era lume. Văd într-o vitrină o mulțime de măști din pânză la 9 lei bucata. Iese o doamnă foarte drăguță și îmi spune că sunt bune, că le fac ei, s-au reprofilat. M-a invitat în magazin unde au și haine, lucrează pentru Italia. Am cumpărat două măști. Amândouă ne-am întrebat de ce lumea dă 5 lei pe una contrafăcută, care nu poate fi purtată mai mult de două ore. Ei vând mult, în mod special în Italia. Au făcut cerere și la Ministerul Sănătății să-i autorizeze, dar nu au primit niciun răspuns. Fabrica lor funcționează din 1982 și au cam o sută de angajați, pe care încearcă să-i țină și în această perioadă. Au făcut în așa fel încât să păstreze distanța, să le asigure condiții. Sunt oameni care le-au fost loiali zeci de ani și spun că acum nu-și pot bate joc de ei.

Retragerea încrederii

Am mers mai departe. Într-un loc, în fața blocurilor, era un refugiu cu niște bănci, știam de el de când mă duceam să-mi fac ochelari la un magazin care era puțin mai încolo. Trei bănci erau ocupate de trei bărbați care, cu câte o bere în mână, puneau țara la cale. Când m-am așezat și eu pe banca rămasă liberă, s-au oprit din vorbă. M-am prefăcut că sunt atentă la telefon, nu voiam să-i deranjez. „Noi suntem de batjocură la toți, oameni tare slabi”, a continuat unul discuția. „Păi, da. Uite, noi, oameni în toată puterea stăm în casă și nu avem nicio speranță”. „Toți sunt slabi, nu avem niciun politician despre care să zicem: uite, în ăsta am încredere, îl urmez”. „Tu vorbești, păi nu erai tu cu Iohannis?”. „Am greșit, ce să fac? Dar tu cu cine ai fost? Cu pesedeul, nu?”. „Da, măi, cu ei. Și eu am greșit”. Au tăcut toți ca pentru un moment de reculegere. „Hai, noroc!”, a ridicat unul flaconul cu bere. Și ceilalți au ridicat flacoanele într-un semn imaginar de ciocnit.

Pitoresc și agonie pe Calea Moșilor

M-am ridicat și am plecat printre ruinele și țigănia din Calea Moșilor căutând o umbră din ce a fost cândva. Dacă ieri spuneam că au dispărut cerșetorii, azi i-am găsit. Și pe oamenii străzii. Mai mulți în zona Unirii, dar și pe aici mai erau. Culmea, și ei erau resemnați. După o vreme am dat de doi, unul cu un ciot de mână, îmbrăcat cu un maieu cândva alb. Lângă el avea un carton pe care scria că are nevoie de ajutor, că e muritor de foame. I-am depășit și nu am dat nimic deși cel invalid s-a milogit. Celălalt, sănătos, dar beat i-a spus: „Nu mai sta, bă, ca prostu’. Tu nu vezi cât sunt de necăjiți oamenii, de tine crezi că le arde?”. „Da, mă, săracii oameni!”
Aproape că-mi venea să mă întorc să-i dau ceva, dar mi-am amintit că nu aveam niciun ban, că mi-s pe card.

Poarta Bisericii Armenești era închisă, dar înăuntru erau doi polițiști, ea și el. Stăteau de vorbă, foarte aproape unul de altul. Cred că la cât socializează acum între ei oamenii legii, după ce trece pandemia se vor specializa în traineri motivaționali.

M-a apucat o sete cumplită. Eu beau foarte multă apă pentru că nu mă doare capul dacă sunt hidratată. Dau de un Mega și zic că orice ar fi, trebuie să beau apă. În față era o cerșetoare, o femeie mai în vârstă, supraponderală. „Maică, ia-mi și mie un corn și un suc, te rog. Neacidulat, că am probleme cu stomacul”, îmi strigă ea.
Iau o apă la jumătate și ies. „Maică, ți-am zis suc, nu apă. Eu nu beau apă”, m-a luat ea la rost. I-am spus că e pentru mine.

Deschis la cărți

Am ajuns la Universitate. De data asta, mi-am scris pe declarație că merg până la Unirii. Am coborât în pasaj să trec pe partea cealaltă. Iarăși m-a lovit senzația că sunt singură în pustiu. Stâlpii, altădată înfășurați în afișe, goi și lucitori păreau niște uriași gata să se prăvale peste tine. Am ieșit cât am putut de repede, am avut senzația că de după fiecare stâlp poate apărea o arătare, un monstru. Scările rulante asigurau fundalul sonor, unul ca din filmele de groază atunci când acțiunea ajunge la punctul culminant.

Am ieșit la Muzeul Național și am pornit către Piața Unirii. Spre surprinderea mea, anticariatul „Târgul cărții” era deschis. Am intrat, erau doi tineri vânzători. I-am întrebat cum de au deschis și mi-au spus: „Ne-au lăsat”. „Și vine lume?” „Nu, aproape deloc”. Am îmbrățișat marea de cărți cu privirea, mie mi-s atât de dragi cărțile. Cele cu reducere erau puse în teancuri pe jos. Erau prăfuite, se vedea că de mult nu le-a atins nimeni. Pe una am desenat cu degetul o inimă, să rămână acolo.

Pisica neagră

Apoi am plecat către Centrul Vechi pe o străduță îngustă și întunecată. Am ajuns în epicentrul atracției Capitalei. Acolo unde, până nu demult, părea Turnul lui Babel. La fiecare terasă, o tânără te trăgea de mână, te ispitea cu produsele lor, te invita să te așezi. Totul era închis, muzica veselă și zumzetul de altădată amuțiseră toate. Era o tăcere de îți țiuiau urechile. Pe partea dinspre Caru’ cu bere, intrarea era blocată de o mașină a Jandarmeriei. În jurul ei mișunau câțiva jandarmi, așa că am preferat să nu merg într-acolo. Am rătăcit în lungul și latul străduțelor, nu era picior de om. Dintr-o dată, de sub un gard a apărut o pisică. Neagră ca abanosul. A ieșit în fugă, dar s-a oprit înainte de a-mi trece calea, poate se gândea că sunt superstițioasă. Am întrebat-o ce face și am rugat-o să stea la o poză. A stat ca un ghemotoc, iar când am plecat a mieunat slab. Nu aveam nimic de mâncare, că i-aș fi dat.

Am ajuns la intrarea dinspre chei. Acolo, la Dristor Kebap, erau o mulțime de bicicliști de la Glovo și Uber Eats. Stăteau la coadă și așteptau să preia comenzile. Adunați în grupuri mici, vorbeau în șoaptă, de parcă erau în misiune secretă.

Dinăuntru se aud cântările preoților

M-am oprit la Biserica Sfântul Anton. Acolo unde la orice oră era ceva: turiști, botez, nuntă sau o mulțime de credincioși care veneau cu speranță să lase un acatist. Îmi spunea odată un preot de acolo că zilnic au saci întregi cu acatiste. Poarta era întredeschisă și am ezitat să intru. De după biserică, o doamnă mi-a făcut semn să intru. Am pășit pe vârfuri, din interior se auzeau preoții. Biserica era închisă, cu preoții înăuntru. M-am așezat pe banca din față și am ascultat. Doamna mi-a făcut semn și mi-a spus în șoaptă și prin semne că pot cumpăra și aprinde lumânări dacă vreau.

Când am plecat, m-au petrecut până la poartă și dincolo de gard cântările preoților ale căror voci se loveau de ziduri și uși închise.

Hanul lui Manuc era închis cu o poartă de fier. Pacea din 1812, dintre ruși și turci, a fost negociată aici. Tratatul care s-a semnat, în 16 mai 1812, între cele două puteri a pus capăt războiului. Și câtă istorie s-a mai scris în acest loc! Pentru aceste vremuri se va consemna doar că în lupta cu un dușman invizibil, hanul a tras obloanele și s-a cufundat în tăcere.

Grandiosul spectacol al terorii

Ajung și la Unirii, locul care a devenit un platou de filmare pentru desfășurarea de forțe. Poliție, armată, jandarmi, mașini-un tablou care dă imaginea unei stări de urgență de război. În loc să-i privesc cu încredere și să mă simt în siguranță, mă trece un fior de spaimă. Oamenii ăștia mă pot căuta la virgulă în declarație, deși am mari îndoieli legate de performanțele lor gramaticale și ortografice, și pot dispune să dau o grămadă de bani, dacă lor li se pare că nu-i bine. Iar dacă dau să explic, mă pot considera recalcitrantă și pot lua măsuri și mai dure. Prin fața magazinului Unirea, puținii oameni care treceau pășeau în vârful picioarelor să nu devină suspecți. Un cuplu de tineri care se țineau de mână s-au desprins din îmbrățișarea degetelor și s-au îndepărtat unul de altul.

Am pornit pe bulevard în sus. Acolo era altă viață. Cerșetori, oameni ai străzii, copile gata să ofere plăceri trupești-toți s-au întins la soare și cereau leneș de pomană. Acolo, în buricul Capitalei, nu a ajuns nici legea, nici ordonanța lui Vela. Era lumea lor și le călcai teritoriul doar cu încuviințare. Nu am avut curaj să scot telefonul să fac fotografii, am încercat să merg pe la marginea trotuarului în vârful picioarelor. Așa cum am trecut pe lângă trupele de ordine. Acolo, dacă cineva este atacat se va spune că a căutat-o cu lumânarea.

Poveste din autobuzul 300

Am plecat în sens invers către Universitate, de unde am luat un autobuz 300. Când am urcat m-a izbit un miros de clor. Scaunele, podeaua, toate erau acoperite de un strat alb.

Am fost singură până la stația din Banu Manta. Acolo a urcat o tânără cu un copilaș, cam de un an, în brațe și o doamnă mai în vârstă. Țigănci amândouă. Cu măști, chiar și copilul. Până la Domenii, unde a coborât doamna mai în vârstă am aflat povestea tinerei. A fost cu copilul la doctor, că îl doare o ureche. I-a murit bărbatul cu care are doi copii, unul de 6 și altul de 8 ani. Pe cel mare l-a dat spre înfiere. „Nu aveam cum să țin doi copii. Dar îi este atât de bine, are o viață frumoasă”, a mărturisit ea. Avea o voce de radio, iar când îl dezmierda pe cel mic, era atât de blândă și drăgăstoasă. Ca orice mamă.

„Și pe ăsta mic cu cine l-ai făcut?” „Cu un țigan nemernic. La două luni a zis să-l dau afară că lui nu-i trebuie. Cum să fac așa păcat? Noroc că mi-a zis, că poate apucam să trăiesc cu el. Acum m-am învățat minte. O să-mi văd de copilașii mei, altul nu mai fac. Am noroc cu celălalt băiat, că are grijă de ăsta mic și-l iubește”, a povestit ea. De la Domenii până la capăt, unde a coborât și ea, i-a cântat, i-a vorbit și i-a spus că totul va fi bine, că are ea grijă.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (II)”