Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XI) | Nebunii, plini de boli, râie și păduchi – ei vor perpetua specia umană

Undeva, în București, în urmă cu ceva vreme, zeci de oameni ai străzii au intrat în carantină. Coordonatorul centrului este un vechi și drag prieten, al cărui nume nu îl pot da, dar să-l numim R. El a avut încredere să mă primească până în fața clădirii și, timp de câteva ore, mi-a povestit despre o experiență care mi-a confirmat încă o dată ce fel de om este și, mai mult decât atât, acum pot spune cu mâna pe inimă că el este unul dintre eroii acestor vremuri. Sper că veți înțelege de ce nu pot dezvălui locația. Cred că acolo nu ar mai intra picior de om, iar vecinii din cartier ar da foc clădirii. El a venit la întâlnire ca un cosmonaut, doar că în gri.

Tentativă de sinucidere din cauza izolării

Înainte de a deveni adăpost de lux pentru cei fără un acoperiș deasupra capului, aici au fost ținuți în carantină români care au venit din zonele roșii ale lumii. Au fost și stewardese, dar și mame cu copii mici. Cu ei a fost mult mai simplu, dar nu chiar floare la ureche. După câteva zile de izolare, o tânără a vrut să se sinucidă, nu mai suporta.

Pentru copii, R iar a alergat încoace și încolo să facă rost sau cumpere scutece, lapte praf și jucării.
Regulile erau foarte stricte și atunci, doar că cei în carantină își încuiau ușa pe dinăuntru. Și nu ieșea unul. Își măsurau zilnic temperatura și-i transmiteau lui R pe grupul de WhatsApp datele. În camere nu există televizoare sau radiouri, dar toți aveau telefoane și își petreceau vremea pe internet sau discutând între ei. Acolo unde erau mai mulți, pentru că există și camere cu un singur loc, dar și camere pentru familii, așa e concepută construcția. Fiecare încăpere are baie. Geamurile nu se deschid, se rabatează doar puțin, însă suficient pentru ca o persoană subțirică să se poată strecura pe acolo.

În fața ușilor erau niște cutii de plastic. Când li se ducea mâncarea, R bătea în ușă, se îndepărta, persoana deschidea, lua mâncarea și lăsa sacul cu gunoi. Sau cu pijama, prosoape și cearceafuri, care se schimbau o dată la patru zile. Sacii erau ridicați și duși la incinerare. Oamenii mai primeau pachete sau îi dădeau bani lui R, să le cumpere ce doreau. Orice în afară de alcool. Și pachetele erau verificate.
Nu a fost simplu, dar au fost oameni civilizați. R primește și acum mesaje de mulțumire de la ei.

Pacientul zero într-un adăpost social

Într-o bună zi, acum ceva vreme, R primește un telefon că îi va veni un transport de oameni ai străzii de la un adăpost.
Când s-a decis că nu mai e voie să fie picior de om pe stradă, asta i-a inclus și pe cei ai căror casă este strada. Primăria i-a adunat și i-a băgat în adăposturi. Acolo ei se bucură de toate libertățile pe care le avem noi, adică nu sunt ținuți sub cheie. Și ei pot completa o declarație pe proprie răspundere și se pot duce să facă mișcare, de exemplu. Dacă se mai întorc, bine, dacă nu îi poate aduna poliția. La câți am văzut eu în ultimele zile, se pare că nu-i prea adună nimeni.

Așadar, R este anunțat că-i vine un autobuz de oameni ai străzii, că într-un adăpost a apărut pacientul zero. Și așa a început balamucul. Au avut același regim ca oamenii care au fost înainte, doar că acum ușa se închidea pe dinafară.

Ospiciu și carantină

Cea mai mare problemă cu ei este lipsa țigărilor, nu te mai poți înțelege cu ei. Pentru a le putea face față, R le-a cumpărat din banii lui, deoarece țigările nu figurează pe lista produselor pe care trebuie să le primească. În rest, hainele și lenjeria le este schimbată la patru zile, mâncarea este la fel ca pentru ceilalți. La fel, își măsoară zilnic temperatura și o comunică verbal când le duce mâncarea.
Ei nu au telefoane, deci stau toată ziua și se uită pe pereți sau vorbesc între ei. Acolo unde stau mai mulți.

R a aplicat din start strategia „masculul alfa” și s-a impus cât de cât, doar că îți este imposibil să birui cu o hoardă de indivizi care nu au nicio lege și care mai sunt și dereglați psihic.
Polițiștii locali au făcut un pas în spate, nu mai dau o mână de ajutor, doar păzesc. Dacă se poate, cât mai departe. În fața mizeriei fizice și umane au cedat. A rămas R cu două tinere care nu s-au temut, două femei care au copii acasă, dar care știu să se protejeze.

Femeile sunt mai liniștite. Și mai puține

Majoritatea celor de aici au boli psihice și alte afecțiuni, sunt plini de păduchi, de râie, iar unii au și infirmități. Au de toate, dar nu au Covid-19. „Dacă va fi o apocalipsă planetară din cauza noului coronavirus, ăștia sunt cei care vor perpetua specia umană, deci omenirea o va lua de la zero. Toată cultura și artele, toată tehnologia va dispărea”, a spus R mai în glumă, mai în serios.

După ce am plecat, eu m-am gândit foarte serios la treaba asta. Da, ei se adaptează cel mai ușor, ei vor fi supraviețuitorii la o adică. Sunt nebuni, au râie, păduchi, SIDA, TBC, dar nu au Covid-19.
Revin la viața de carantină. Unii intră în sevraj din cauza lipsei de alcool, alții pentru că nu fumează. Într-o noapte, unul a dezmembrat un pat și a spart geamul cu el. Voia să ajungă la scările exterioare, să evadeze, doar că a spart alt geam. Oricum, a intervenit și poliția foarte rapid.
Altul spune că vede tot felul de vietăți care vin peste el, iar unul face greva foamei din cauză că nu primește țigări.

Sunt și câteva femei, opt, dar ele sunt mai liniștite. Nu spun niciodată că ar avea nevoie de ceva. Într-o zi nu mai aveau apă și stăteau așa, fără să bea, și ar fi stat mult și bine dacă R nu le-ar fi întrebat.

Una, mai în vârstă, e chiar simpatică, din breasla celor care ghicesc în palmă. Avea niște bonuri de masă, de 100 de lei, și l-a trimis pe R să-i ia țigări și plicuri de ness. El i-a dat de la el și un kilogram de zahăr, iar femeia l-a pomenit și i-a urat de bine toată ziua.

Într-o zi, unuia i-a fost rău. De la prânz până seara târziu a încercat R să aducă o ambulanță. Când, în sfârșit, a venit, de-abia au găsit adresa, nu aveau scaun cu rotile, l-au scos pe om ca pe un sac de cartofi și l-au trântit în ambulanță. Nu era infectat, avea alte boli.
Unul singur a murit la spital, dar tot din cauza altor afecțiuni, inclusiv SIDA.

Sunt însă și șmecheri, cum e tânărul acela luat din autobuz care spunea că vine din Roma. Nu a fost nicăieri și a pus autoritățile în alertă degeaba. Nici acum nu s-a potolit, are telefon și când are chef de plimbare cheamă ambulanța, spune că se simte rău.

Nu-i testează nimeni, pentru că nu se testează, nu că ei ar fi săriți din schemă, iar peste câteva zile vor ieși pe străzi. Probabil nu sunt un pericol de răspândire a virusului, dar sunt bombe infecțioase care au drepturi egale cu noi, cei care umblăm cu măști și ne dezinfectăm de câte ori atingem ceva.

L-am lăsat pe prietenul meu cu grija țigărilor pentru ei, legal nu le poate lua, adică nu le poate deconta din bani publici. Însă, dacă le-ar avea ar rezolva o situația. Pare absurd să spui că un viciu este folositor pentru rezolvarea unei situații de criză. Asta mi-a amintit de o întâmplare din Târgu Mureș. Un șef al DGASPC a fost acuzat că le-a cumpărat oamenilor dintr-un adăpost țigări. Omul nu mi-a fost niciodată simpatic, dar atunci am fost de partea lui. La astfel de oameni nu te poți duce cu teorii despre nocivitatea fumatului.

Înainte să plec mi-a mai povestit de o categorie de care are grijă: victimele violenței domestice, pe care le-au scos din casele unde trăiau cu agresorii. O dramă cumplită. Acum nu puteau fugi din casă și multe dintre ele au primit bătaie până la desfigurare. Abia atunci au cerut ajutor.

Sfârșitul nu-i aici!

M-a marcat întâlnirea și discuția cu el atât de mult încât am luat un tramvai la întâmplare. Primul care a venit. Iar eu am văzut doar pe dinafară, nu am simțit promiscuitatea și mizeria din interior. M-am trezit în față la Sun Plaza și am coborât, să văd cum arată mall-ul. Am intrat prin subteran și am mers pe un coridor lung și întunecat. Parcă era drumul către infern. Era deschis la Bebe Tei, acolo unde merg în special părinții. Sus, toate magazinele aveau storurile metalice trase. Eu merg des la Sun Plaza și m-a luat groaza. Stăteam așa, în semiîntuneric, între magazinele cu parfumuri și haine de lux și aveam senzația că apocalipsa deja a avut loc și că nimeni nu mai este pe pământ. De pe partea cealaltă, unde este un supermarket deschis, se auzeau pași și voci înfundate, iar asta îmi accentua starea.

Am ieșit pe ușă și am stat câteva minute cu fața la soare, apoi am coborât în bulevard. Mașinile, multe, care treceau în viteză, chiar și oamenii întâlniți, deși abătuți, m-au făcut să exclam: Sfârșitul nu-i aici!

Am mers până la Palatul Copiilor și m-am așezat pe o bancă, m-am uitat pe Facebook și am dat de acest text. Am râs cu lacrimi și parcă m-am descărcat de toată povara și pesimismul pe care le căram după mine de la plecarea din centrul de carantină. Am înțeles că este viral, dar poate unii nu l-ați văzut, e scris de un tătic disperat.

Școala online, disperarea părinților

„De când a început treaba asta cu școala online eu sunt un pachet de nervi. Pentru că este o chestie bună, dar făcută cu curul, în stil românesc.

În primul rând vreau să zic că am tot respectul și admirația pentru cadrele didactice care se chinuie (fix ăsta e cuvântul) să facă ceva ce învățământul românesc n-a mai văzut până acum. Să treci de la tone de maculatură mâzgălită cu stiloul sau pixul, de la tablă, cretă/marker și burete, de la „Stai în bancă, mâinile la spate, să nu se audă musca!” la treaba asta cu online-ul mi se pare ceva fantastic. E un salt uriaș pentru învățământul nostru de secol 19. Practic, într-o săptămână, profesori, părinți și copii au trecut de la cal și căruță la mașină zburătoare. E un progres la care nici dracu’ n-ar fi visat! Mulțumim lu’ nenea Covidu’!

Acu’ să mă întorc la nervii mei. Nu știu cum o fi la alte școli, dar ăștia privații ai lu’ fi-miu s-au dat peste cap să facă ceva super mișto. Folosesc o platformă online structurată super tare, încarcă materiale, se filmează vorbind, au video conferințe cu elevii, ce să mai, nebunia lu’ Țalam! Doar că…

Noi am avut noroc că soția lucrează pe două laptop-uri în același timp (nu întrebați!) și le-a adus pe amândouă acasă când a început nebunia. Pentru că altfel piticul și-ar fi bătut capul la antichitatea mea de PC care se blochează și când deschizi un Solitaire. Ce-or fi făcând ăia care nu au asemenea noroc? Aparent mințile luminate din Minister nu s-au gândit la asta. Adică, cretă și burete la clasă, WC în fundul curții, dar obligatoriu toți copiii au laptop-uri performante! Bun, laptop rezolvat. Nu e chiar cel mai performant, dar merge.

Și acum începe distracția. Învățătoarea și restul profesorilor încarcă în platforma sufletului tot felul de fișiere audio, video, text, link-uri diverse, poze etc. Toate formatele posibile!!! Fiindcă e normal, oamenii sunt diferiți și folosesc chestii diferite. Așa că toată ziua stau să-mi bat capul cu ce să deschid fișierul X, cu ce să modific fișierul Y, convertește, importă, exportă. Unii vor ca elevii să scrie temele pe caiete, apoi făcută poză și încărcată pe platformă. Alții vor ca elevii să rezolve online temele, direct în Word, Excel etc. Alții vor ca elevii să se filmeze în timp ce fac chestii și să încarce acolo filmulețele cu ei făcând chestii.

Le sunt trimise fișe care ar trebui printate, completate, fotografiate și trimise înapoi spre verificare. Doar că, ghici ce? N-am imprimantă acasă! Și nu mă duc la coadă la centrul Kodak de la parter pe pandemie ca să printez nenorocitele de fișe. Așa că le modifică copilul în Paint sau le face de mână.

Unele se pot completa în Word, dar, surpriză!, sunt versiuni diferite, se duce așezarea în pagină, copilul nu înțelege nimic, ta-su înjură de toți sfinții încercând să repare ceva. Bonus: pe laptopul soției tot Office-ul e în maghiară. Fiindcă d-aia, nu întrebați! Lucru benefic pentru ăla mic al meu, care mai învață astfel o limbă străină, dar nociv pentru ulcerul meu.

O altă problemă e cea a manufacturatului. Nu știu exact cine gândește programa, probabil niște cretini deosebiți, dar, pentru o țară care și-a băgat picioarele în aproape tot ce înseamnă producție și școli profesionale, copiii au deosebit de multe chestii de construit, montat, lipit, proiecte diverse, de parcă toți se pregătesc pentru un viitor luminos în cadrul unor cooperative meșteșugărești! Are de făcut o machetă cu un animal în mediul lui și un fluture decorațiune doar pentru săptămâna asta! De unde să-i scot eu materiale pentru așa ceva? Ăștia au impresia că la mine acasă e coliba vrăjitorului, și că găsesc materiale diverse și ciudate pentru a construi machete și decorațiuni? Ce abilități dezvoltă porcăriile de acest gen? Căutatul prin gunoaie?

„Tati, pentru fluture am nevoie de un glitter!” „Ce … e ăla?” (bine, nu vorbesc așa în casă, doar gândesc așa) „Este o/un… ceva [mi-a explicat el ce e, dar mi se rupe, am uitat]. Să te duci la librărie să-mi iei ca să pot face proiectul”. „La librărie pe Covid? Când eu nu știu cum să fac să nu mai ies deloc din casă? Să-și bage tovarășa învățătoare glitterul fix în cwr! (nu, nu i-am zis ultima parte copilului, dar am gândit-o).” Și așa mai departe. Recondiționez, refolosesc, caut, inventez tot felul de chestii, ca să-și facă copilul proiectele. După 15 ani de muncă în decorațiuni și producție publicitară, ați crede că-mi place treaba asta, nu? Ei, bine, NU! Mi se pare inutilă și idioată. La școală făceau d-astea în echipe, ca să dezvolte aptitudini nu știu de care. Acasă ce dezvoltă și la ce ajută? Nu am chef să lucrez în echipă cu fi-miu ca să fac „gorila în mediul ei natural” sau „fluturaș – decorațiune de primăvară”!

Treaba cu filmulețele este, de asemenea, deosebită. Copilul se filmează făcând chestii. Bun! Doar că pe platforma sufletului nu se pot încărca filmulețe mai mari de 10 MB. Ce antichitate de telefon ar trebui să am ca să scoată asemenea filmulete? Iphone-ul soției iese din discuție, cu ăla se filmează la Hollywood probabil ultrasupeermega hd, iar râșnița mea face niște OZN-uri chiar și cu setările la minim. Așa că ne-am apucat de editat și filme, fiindcă de ce nu? Și ce mișto e când nu iese editarea și trebuie refăcută filmarea cu un copil de 8 ani care nu mai are chef!

Ar mai fi videoconferințele care sunt circ și panaramă, fiindcă copiii nu sunt obișnuiți cu așa ceva și parcă e o discuție între mătușa de la țară și văru din Italea. „Bă, ce faceți?” „Bă, mă, hăhă!” „Ce moacă are ăla!” „De ce se vede verde la tine?” „Cutărică n-a intrat că n-are cameră, hăhă!” „Să vă arăt ce am pe perete?” „Ăsta e fratele meu, nu-l băgați în seamă. Pleacă de aici că am videocol!” Nu știu ce aud ei din ce le zic profesorii (că păstrăm discreția și îl lăsăm singur în cameră, iar noi ascultăm la ușă, dar e clar că toți sunt la curent cu ce are fiecare în cameră, de la mobilier la ștucatura de pe pereți.

Orele de educație fizică sunt crimă și pedeapsă. Profu’ le trimite filmulețe sau linkuri cu exerciții. Le-am făcut toți. Nevastă-mea a făcut febră musculară, iar vecina de dedesubt a intrat la balamuc precis. Încă nu ne-am apucat de tema la muzică, dar să vezi când mi-oi scoate chitara de la naftalină.

Evident că toate temele sunt perfecte, fiindcă nu poți lăsa copilul să le facă cum îi trece lui prin cap, nu? Adică, ce naiba, am și eu mândria mea! Trecem peste faptul că ei au un mod de a face lecții și teme care se bate cap în cap cu ce făceam noi acu’ treij’ de ani. Și încep în sfârșit să înțeleg privirea aia a lui, privire pe care și eu i-o aruncam lu’ taică-miu când încerca să-mi explice materie de anii ’90 cu metodă de anii ’60. N-ai cum, frate!

În concluzie, un sistem implementat prost și în grabă, cu programa neadaptată pentru așa ceva, fiindcă noi până acum nu am făcut așa ceva, care dă mari bătăi de cap cadrelor didactice, derutează copiii și înnebunește părinții. Măcar aproape toți copiii vor ști să lucreze pe PC la nivel de minim secretară din Videle, fostă premier, după ce se termină (dacă se termină) treaba asta. E totuși o chestie!

Aș avea multe de povestit după o săptămână de școala online, dar mă opresc aici.
Părerea mea este că anul ăsta școlar oricum e compromis rău de tot, nu știu ce vor face cei cu examenele de intrare la liceu, bac, facultate etc., dar nu văd să iasă cine știe ce din treaba asta. Nu sunt de părere că ar trebui înghețat anul sau repetat sau ceva de genul, dar nici nu cred că se vor acumula cine știe ce cunoștințe cu ajutorul acestui sistem organizat ad-hoc, fără logistică, fără cap, fără experiență anterioară. Cred că în anul următor (dacă mai ajungem acolo și dacă se mai deschid școlile vreodată) va ajunge o generație de elevi cu mari lipsuri, lipsuri pe care nu le vor mai putea recupera fără eforturi extraordinare din partea tuturor. Și noi nu prea facem asemenea eforturi când e vorba de învățământ.

Bonus: s-a trezit și miss de la grădiniță să trimită fișe și filmulețe cu activități pentru cel mic (grupa mare). Băi, mă lași! Numai grădiniță online nu mai făceam acum! Scoate lego, dă drumul la consolă, enervează-l pe frate-tău și mai scutește-mă! Nu mă omoară Covidu’ și mă termină învățământul românesc?

Gata, vă las. Mă duc să pândesc sulul de hârtie igienică de la baie. De ce? Fiindcă îmi trebuie cartonul rotund din mijloc pentru fluturele vieții! Și mi-e că se termină și-l aruncă vreunul la gunoi. Abia am salvat dimineață o bucată de cofraj de ouă și o sticlă de jumate pentru viitorul proiect. Aur curat, vă zic! O să iasă o lucrare… Boboc!” (Autor Mihai Vasilescu)

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

4 comentarii pentru articolul „Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XI) | Nebunii, plini de boli, râie și păduchi – ei vor perpetua specia umană”

  • invatamantul online e noua haina a invatamantului, ailalta ii ramasese mica.

    invatamantul online insa e fundamental diferit de cel anterior, pentru ca paradigma anterioara, in care omul cucerea cunoasterea s-a metamorfozat astfel incat invatamantul online e despre cum cunoasterea il cucereste pe om.

    mai altfel spus, cel care invata, atunci cind invatamantul online se desfasoara nu mai e omul, ci cel de la capatul liniei, acolo tronind o inteligenta artificiala,

    iar asta pentru ca omul, atunci cind vorbim despre cunoastere
    e un produs expirat,…ii ia foarte mult timp sa invete, in schimb o inteligenta artificiala invatind mai ceva ca Fat Frumos.

    • cu toate ca vremurile sint despre cum Noul inunda lumea, oamenii insista sa priveasca prin ochelari deja expirati.

      cu toate ca vremurile sint despre cum Noulom inunda lumea, oamenii insista sa sustina ca ei sint Constructorii Noiilumi.

      pentru o altalume un altom.
      faza tare e ca cel care construieste altalumea e omul, adica cel care construieste altomul.

  • Da, hazlie postarea tăticului! A stricat-o doar finețea de săgeată aruncată dnei Dăncilă. Chiar nu se simțea bine omul altfel? Păcat…l-o fi suspectând pe dnii Orban și Iohannis c-au citit 3 cărți în viața lor?!

  • Talent