Prin Bucureștiul Urgisitului an 2020 (XVI) | Întâlnire ratată cu niște hoți

Înainte de a trece la aventura căutării clanurilor interlope, căci de asta m-am ocupat ieri, trebuie să spun ceva ce mă scoate teribil din sărite.
Anul trecut, la final, liberalii, după cum știm, făceau eforturi disperate să scape de Raed Arafat. Deși între noi exista distanța socială cosmică din 2018, când am avut o dispută publică urâtă, mie mi s-a părut foarte nedrept ce i se întâmplă. De câte ori dădeam de un liberal mai influent prin Parlament îl întrebam ce au cu Arafat. Așa am aflat că este un neisprăvit, un pesedist, un corupt, un hoț etc. Unul, care s-a ferit, totuși, de aceste etichete, a dat din umeri, a oftat profund și a spus: „Așa vrea poporul!”. „Care popor?”, întreb eu. „Cei din stradă, nu vezi ce semnale dau?”. Într-o zi l-am sunat pe Vela. Marcel Vela. Nu mi-a răspuns, i-am dat mesaj și m-a sunat aproape de miezul nopții, că atunci venise nu știu de unde cu avionul. L-am întrebat și pe el, oficial, ce măsuri va lua cu Arafat. Mi-a zis că e Corpul de Control acolo și mi-a dat de înțeles că e cam putredă treaba și că va lua măsuri drastice.

A venit criza și Arafat e în prima linie. Foarte bine, asta e treaba lui. Observ, însă, că ăia care spuneau că e un neisprăvit, un pesedist, un corupt, un hoț, că poporul îi cere capul etc, nu biruie să posteze pe Facebook laude la Arafat. De-abia aștept să-i văd și să-i întreb cum stă treaba, ce zice poporul. Știu, normal, că în cazul unui eșec el va plăti toate oalele sparte. De exemplu, dacă poporul se va revolta din cauză că nu merge la muncă și nu are bani și va muri de foame, liberalii îi vor pune capul pe butuc lui Arafat, iar Iohannis i-l va reteza dintr-o suflare. Bine, asta cu revolta românilor că nu sunt lăsați să muncească e utopie.

Superstiții în ziua de luni

Acum, că mi-am spus oful, să trecem la ale noastre. De ceva vreme mă tot gândesc cum să fac să ajung să văd ce fac cei care au venit în țară când a început criza. Mai precis, la cei alungați din țările Europei, de buni și vrednici ce erau. Pentru că, așa cum spunea un amic din Madrid, atunci când Iohannis striga la Diaspora să stea acolo unde e, cei care și-au făcut un rost nici nu aveau de gând să vină. În schimb, au fost aduși, frumos împachetați, cerșetorii, hoții, tâlharii, proxeneții și prostituatele. Și cei care și-au pierdut locurile de muncă sau lucrau la negru. Cred că ar fi interesant să aflăm și ce-i cu aceștia.

Am încercat să ajung în multe locuri, să văd ce fac oamenii pe vremurile astea și consider că partea asta, cu ce fac clanurile, trebuie inclusă. În primul rând, pentru că vom vedea în curând de ce. Luni, dis de dimineață, am tras aer în piept și am spus că direcția e Ferentari. Precaută, am zis că e mai înțelept să îmi las cardul și toate actele acasă. Apoi m-am gândit să sun și să anunț pe cineva unde merg, în caz că nu mai apar. Am renunțat la asta, mi-am spus că trebuie să dau explicații și sigur mi s-ar fi sugerat să nu merg. Vremea era urâtă și asta mi-a cam tăiat elanul, că nu stau oamenii pe afară.

Când ajung la colțul străzii, văd echipa poliției, soldaților și jandarmilor și îmi pică fisa că mi-am lăsat și buletinul acasă. Fac cale-ntoarsă, că asta mă putea costa 2000 de lei. Intru în casă, mă dezinfectez, dar fără meticulozitatea de pe vremuri, îmi iau buletinul și plec iar. Eu nu sunt superstițioasă, dar acum am început să îmi pun problema că ăsta a fost un semn că incursiunea în Ferentari nu e o decizie bună. Îmi amintesc că la mine răzbat, aproape în fiecare seară, concerte de manele, petreceri în stil țigănesc și câini care latră în cor. Corporatiștii din blocul meu nici nu pot fi bănuiți de așa ceva, că ar asculta manele, deci pornesc să caut sursa. O iau pe prima stradă în dreapta, unde încep casele. Mă întâlnesc cu un copil, pe care-l alungă mereu vânzătoarele de la Mega, că toată ziua e acolo. Îl întreb dacă știe de oameni care-s veniți din străinătate. Îmi spune că toți de pe strada aia. Și-mi cere un leu pentru informație și 10 lei să mă ducă el. I-am spus că mă descurc și singură. Într-o curte era o femeie în vârstă care arată ca o matroană. O strig și vine la poartă și-mi spune că nu aude bine. O întreb dacă are copii. Îmi face semn că nu aude. Strig de mă aude toată strada: „Aveți copii sau pe cineva care a fost în străinătate?”. „Ați venit cu ajutoare?”, mă întreabă ea. Îmi trag masca jos de pe gură, că poate de-aia nu auzea, și strig iar întrebarea. „Nu avem nimic, dar ce-ați adus?”. Mi-am pus mâinile în cap. De la casa cealaltă a ieșit o fată la gard și mi-a strigat că femeia nu aude. O las baltă și mă duc la fată. O întreb același lucru. Ea începe să râdă. Mă uit nedumerită, ea devine serioasă și-mi spune că nu-i nimeni pe stradă. „Dar unde sunt?”. A dat din umeri și a plecat în casă. Am luat-o pe o străduță la stânga și acolo am dat de toată haita de câini care mă terorizează în fiecare seară. Am considerat că este mai prudent să mă retrag cu pas domol până nu voi fi nevoită să o rup la fugă. E, acum am considerat ăsta un semn că trebuie să merg în Ferentari.

Fără bani și cardul de metrou pe zero

Mă duc la Aviatorilor, să iau de acolo autobuzul, că mă documentasem cu traseul. Când ajung acolo, îmi amintesc de copilul care mi-a cerut bani. Mă uit în portmoneu, aveam doi lei. Cardul, acasă. Cum naiba să mă duc undeva cu doi lei, chiar și într-un loc unde nu e indicat să ai bani? Și ăsta e un semn, mi-am zis. Apoi m-am gândit că m-am tâmpit rău de tot, m-a apucat disperarea că nu am niciun subiect. M-am gândit să iau metroul și să merg până în Pipera, să văd ce-i pe acolo. Bag cartela și-mi spune că nu mai am călătorii. Am trecut la următorul nivel al disperării. Dacă de luni dimineața am început-o așa, e clar cum va fi restul săptămânii.

Întâlnire întâmplătoare cu șmecherii

Trec pe partea cealaltă și acolo, la intrarea pe o stradă, erau trei indivizi. Interlopi scria pe ei. Mi-am făcut cruce, mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de ei. I-am salutat, le-am spus că sunt jurnalistă și mă documentez pentru un material despre cum trăiesc oamenii în aceste vremuri. Mă uit în jur, eram doar eu cu ei. În acest timp, vine o mașină în viteză și șoferul striga ca un descreierat: „Băăă, vin și te omor! Te omor, frățioare!”. M-au trecut toate apele. Coboară ăla în viteză, chiar arăta ca un criminal în serie, vine la frățior îl ia de umeri și-l pupă pe gură, apoi se îmbrățișează cu toți. Nu știam cum să plec mai repede, dar unul dintre cei trei zice: „Doamna e ziaristă și vrea să știe cum trăim noi”. „Săru-mâna, doamnă!” Și vine la mine să și facă ce spune. „Haideți să păstrăm distanța”, propun eu. „Corect, doamnă, corect. Ia spuneți, ce vreți să știți?” Mă apuc și-i explic că scriu despre ce fac oamenii în perioada asta, că am întrebat lume din toate categoriile și că m-ar interesa și viața lor. „Da tot timpul umblați cu mască?”, mă întreabă el. „Da”, spun eu repede, de frică să nu îi vină ideea să îmi spună să mi-o dau jos. „Ia uite, băi, cum s-a schimbat treaba. Acum toți sunt mascați, nu numai noi”, zice el și toți râd cu subînțeles. „Vreți să stăm jos?”, mă întreabă el, și-mi indică o bancă de pe alee. „Nu, mai bine stăm aici”, spun. Că-mi și imaginam cum stăm cinci oameni pe o bancă.

— Nu sunteți de la poliție, nu?
— Nu, cum să fiu de la poliție? Dar aveți probleme cu poliția?
— Nuuu, ce probleme să avem?

Ceilalți râd în hohote.

— Noi suntem șmecheri, v-ați dat seama, nu?
— Da, desigur.

Mă uitam la ceilalți și aveam senzația că așteaptă doar un semn de la cel care a venit cu mașina, care părea și șef și purtător de cuvânt, să mă atace. Mă uit dacă e vreun echipaj de poliție.  Era, dar mai încolo.

— Cu ce vă ocupați?
— Cu nimic, nu am stabilit că suntem șmecheri.
— Bine, dar trebuie să trăiți din ceva, nu?
— Păi, trăim, dragă doamnă, și încă bine.

Ceilalți râd în semn de aprobare.

— Ați fost plecați?
— Normal. Nu se vede? Auziți, dar ne înregistrați?
— Nu, cum să vă înregistrez. Iar mă trec toate apele.
— Îmi puteți arăta telefonul?
— Da, spun eu și scot telefonul din buzunar. Întinde mâna să mi-l ia. Eu dau să-l bag înapoi în buzunar.
— Stați să mă uit. Nu vă fie teamă, că nu am nevoie de telefon, e un jaf. Mă scuzați, dar chiar nu face doi bani. Și mama are unul mai bun.
— Pentru mine e bun.
— Vreau doar să văd dacă înregistrați.
— Vă arăt așa, dar nu vi-l dau. Știți bine că nu e bine să atingeți obiectele altora.

Între timp mi-am amintit ce mi-a spus cândva un interlop din Târgu Mureș. Eu mă băgasem în niște anchete despre afacerile lumii interlope. Normal, unde mă prindeau, se apucau să mă înjure. Stăteau toată ziua în față la Hotel Grand, fix în centrul orașului. După o vreme, ca să nu mai dau nas în nas cu ei și să mă facă troacă de porci, înconjuram, adică mergeam pe după biserica de acolo. Într-o zi m-am întâlnit, acolo, după biserică,  cu unul dintre ei, Paloma. A început să râdă. Și mi-a spus așa: „Cora, tu nu știi să te comporți, că de-aia te înjură. Dacă îi ei cu „vă rog frumos”, „dar nu se poate așa ceva”, ăia pe ei de râs. Cu șmecherii, te porți ca o șmecheră și le câștigi respectul.”
A doua zi mă duc eu prin față pe la Grand. Și încep ăia să-și bage și să-și scoată. Pe vremea tinereții purtau mini și tocuri. Mi-am schimbat, brusc, direcția și, țoca-țoc cu tocurile, mă înființez în fața lor. Și încep să-i înjur și închei așa: „Dacă, din acest moment, vă mai luați de mine, dracu vă ia. Ați înțeles?”.
Era unul, Adi, un munte de om. Mă lua într-o mână și mă arunca direct pe turla bisericii, dacă voia. Se uita perplex la mine. Și iar, țoca-țoc pe tocuri, am luat-o din loc. Din acea zi, nu am mai auzit un cuvânt urât de la ei.

Revin la șmecherii ăștia. Situația nu era deloc asemătoare, totuși pe vremea aia eram cineva. Dar am zis că dacă e să mă ucidă o fac oricum, dar măcar încerc să mă impun. Deblochez telefonul, îi arăt că nu înregistrez și îi și spun că m-a jignit, că am un jaf de telefon.

— Bun, haideți să stabilim o chestie. Dacă vreți să-mi spuneți ceva, bine, dacă nu „la revedere”.
— Și ce vrei să-ți spunem cucoană, că poate ești sifon?
— Nu știu cum vă cheamă, nu știu cine sunteți, nu vă înregistrez, nu am coadă. Mă interesează doar cum trăiesc și supraviețuiesc niște oameni în această perioadă.
— Mergeți la piață și întrebați acolo.
— Acolo am fost.
— Furăm, doamnă, dacă chiar vrei să știi, a zis și ăla de a fost pupat pe gură.
— Cum?
— Vrei să ne furi meseria?

Se prăpădeau de râs toți.

— Haide, la revedere, m-a concediat șeful bandei.

Mi-am dat seama că nu are rost să întind coarda deși chiar ar fi fost util să aflu despre practicile lor.
De la începutul crizei am spus că vom avea două mari probleme: siguranța economică și cea fizică. Și le vom avea.
Dar, să stăm liniștiți, bine că se deschid muzeele din 15 mai, a anunțat președintele.