Prin România, pe drumul cărților

Un apel telefonic intempestiv de la directorul Editurii RAO și țuști în tren. Observ că mi-am pierdut  reflexele de călător pe calea ferată, de aici și un soi de stinghereală… Gara de Nord e la fel de părăginită și pare părăsită, nimic nu s-a schimbat după 1989 încoace, același miros  greu, aceleași găuri în pardoseală  și aceeași mizerie stratificată în timp… Buruienile au cotropit peroanele și te întrebi consternat dacă nu cumva ai nimerit  în Guineea-Bissau  ori în Burkina Faso…

Urc în vagon și-mi cercetez atent vecinii de scaun. Toți și-au îngropat privirile în smartphone și  niciunul nu mai are răgaz pentru pomii înfloriți ce ne bat în geam. „Uitați-vă  la noi, umpleți-vă sufletul  cu parfumul bobocilor noștri, lăsați blestematul ăla de ecran aducător de minciuni și frici ! Scăldați-vă în  culorile tocmai așezate pe acuarela trecătoare, altminteri o să intrăm într-o grevă a înfloririi de o să ne jeliți cu  lacrimi de crocodil !” își strigă revolta un cais. Zarzării și corcodușii îi țin isonul, ca și magnoliile, ca și cireșii… Zadarnic, nimeni nu-i aude, nimeni nu-i observă…

Lângă mine, un tânăr, probabil antreprenor, dă ordine și-și lămurește subalternii de la distanță, împrumutați  ba la nu știu ce primărie,  la biroul de cadastru, ba pe șantier, ba la contabilitate și  iată-mă inițiindu-mă în  tainele manageriale. O bătrânică i se plânge unei  verișoare că diabetul o supără  mai tare ca-n lunile ultime și am senzația că mă aflu  în vestibulul vreunui spital. La trei rânduri, chiar în fața mea, o septuagenară și-a scos din geantă un ghem de lână și croșetează cu iglița un  pulover. Mă crispez dintr-odată… Parcă o văd pe mama, care, până în ceasul morții, a împletit rochii și bluze, orice! Nu-i stăteau mâinile neam și scormonea prin diverse reviste modele  care s-o inspire în meșteșugul  al cărui prim beneficiar am fost încă de la naștere. Apropo,  cred că abia la terminarea facultății am început să-mi cumpăr flanele din  magazine… Doamne, ce dor îmi este de mama!

Îmi arunc ochii pe fereastră… „Pe boltă pluteau mici cumulus bucălaţi; pentru mine fuseseră dintotdeauna norii fericirii, al căror alb strălucitor e menit doar să adâncească albastrul cerului, sunt norii pe care-i reprezintă copiii atunci când desenează căsuţa ideală, cu horn fumegând, gazon în faţă şi floricele”[1]. Ehe, și cât mi-aș dori să fiu din nou prichindel…

O voce masculină turuie întruna în chineză, o alta, în italiană, iar una feminină, în ucraineană…  Mda, un  Turn Babel răsturnat și pus pe  șinele metalice, îndreptându-se înspre direcții incerte și provizorii…

Ne apropiem de destinație și zumzetul nu s-a oprit deloc, tabletele și telefoanele  deștepte duduie precum fabricile  de odinioară,  omul a devenit simpla lor anexă, tristă constatare… Un om încălțat invariabil în adidași și purtător de blugi, fie că-i femeie ori bărbat, adolescent ori vârstnic, uniformizarea ne-a răpit orice urmă de originalitate… Ah, unde sunt gleznele fine, aristocratice, ale femeilor de altădată?..

Cobor la Brașov și mă scutur anevoie de imaginile dinlăuntrul compartimentului, defel optimiste. Rătăcesc fără  o țintă anume prin acest oraș și, deodată,  mă trezesc îndrăgostit  iremediabil de străduțele curate și vii, de piațetele și bisericile altcumva decât în sudul ce m-a plămădit, de  localnicii întâlniți în cale, niciodată agresivi și  isterici ca în București… Este întâia  dată când văd urbea ca turist, iar nu ca avocat, împovărat de grija clientului prins în concasorul judiciar, un turist nezorit de nimeni și de nimic!

„Angajăm modelatori covrigi”, citesc pe o hârtie lipită  pe o ușă și mă amuz. Demult, în România se căutau modelatori, dar nu în covrigării, ci în uzine și  combinate siderurgice și nu numai… Și ne mai întrebăm de ce o ducem greu ca țară, una lacom-consumatoare, nicidecum  producătoare… „Cartofisserie”, scrie  deasupra intrării  într-un  spațiu comercial și îmi recapăt buna dispoziție. Nu  departe,  un restaurant cu specific italienesc ne îmbie cu metafore: „Mediterra… cu sare și raze de soare în buzunare”… Îmi pipăi instinctiv  buzunarele și simt că mi se perpelesc buricele degetelor…

Vreo cinci puștani sparg liniștea  locului și nu se sfiesc de noi, ceilalți… Bunăoară, mărturisesc că nu mi-au plăcut puberii niciodată, „nici măcar pe vremea când se putea considera că fac parte dintre ei. Mi se părea că ideea de tinereţe implica un anume entuziasm faţă de viaţă, sau poate o anume revoltă, totul însoţit de măcar vaga senzaţie de superioritate faţă de generaţia pe care eram chemaţi s-o înlocuim; nu simţisem niciodată aşa ceva”[2].

S-a  înserat și norii s-au întrolocat amenințător. La ora 18 am lansare de carte la Libris. Intru îngândurat și sceptic în lăcașul tot mai ocolit de inșii recenți și îmi dau seama că, dacă vrei să ai parte de o viață bună, e musai să  ocolești… cartea! Păi, lectura îți aduce frământări, îndoieli, zbucium interior, inadaptabilitate  la dezideratele zilnice, ieșirea din turmă și din cutumă… Cam douăzeci de rătăciți  ne ascultă și zău că am senzația unei adunări conspirative… Adorm cu un gust amar, de irosire asumată conștient.

A doua zi plec la Miercurea Ciuc. Plouă  mărunt peste verdele  proaspăt și optimist. Peisajul se desface pictural în pânze desfătătoare și implor Primăvara să nu ne abandoneze vreodată! Ei mă închin dintotdeauna, ea e  venerata mea de-a pururea! Trec  dintr-un sat în altul și nimic  nu seamănă  cu zona  de câmpie din care mă trag, totul e deosebit – mai chivernisit, mai statornic. Capitala județului Harghita are ceva din burgurile apusene, un aer medieval gotic.

Poposesc la Bazilica Sfânta Maria din Șumuleu  Ciuc, impunătoare și austeră. Mă reculeg în pântecu-i rece și-i reînvii pe secuii din regiune îmbărbătați în 1567, înainte de Rusalii, de statuia  făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare, autoarea morală a alungării oastei protestante a principelui Ioan Sigismund Zápolya. „Femeia  Îmbrăcată în Soare” are la picioare trandafirul de aur dăruit la 1 iunie 2019 de Papa Francisc, venit personal să o celebreze, și își așteaptă pelerinii. Zăbovesc în biserică și mă gândesc că  în absența  Domnului totu-i zadarnic (Nisi Dominus Vanum), deși neurologul Martin Jan Stránský e de părere că „fără creierul uman, conceptul de Dumnezeu nu ar exista. Această perspectivă nu diminuează valoarea sau sensul credinței, ci evidențiază originile sale în procesele noastre cognitive și psihologice.

Mă consider un agnostic – nu mă concentrez pe întrebarea ființării lui Dumnezeu. Nu sunt un ateu pentru că eu cred în importanța principiilor morale și, într-un sens metafizic, cred că aceste principii sunt conectate la adevăruri universale superioare. Această perspectivă face parte din munca mea în neurofilosofie.

Nu caut o etichetă sau să mă aliniez cu o anumită religie, deoarece, pentru mine, religia este… Ei bine, am luat cina odată cu Salman Rushdie, iar el spunea că religia este «nenorocirea omenirii». Ideea lui era că, de îndată ce codifici credința – indiferent dacă Dumnezeu există sau nu, este o altă întrebare –, în momentul în care începi să împarți oamenii spunând «Dumnezeul meu versus Dumnezeul tău», devine politică. Și acolo încep problemele.

Eu, ca neurolog, cred că Dumnezeu este o construcție a minții umane. Totuși, credința, în orice formă, poate inspira oamenii să realizeze lucruri extraordinare.

Nu spun că ar trebui descurajată credința, ci evidențiez puterea credinței ca motivator și sursă de sens, indiferent de adevărul ei obiectiv. Credința, fie în Dumnezeu, fie în principii sau în idealuri, poate împinge indivizi și comunități să realizeze lucruri remarcabile.

Pentru mine, conceptul de Dumnezeu este pe deplin explicabil din perspectivă neurologică. Acesta provine din nevoia creierului uman de a crea sens și structură. Cu toate acestea, odată ce acest concept este formalizat în religie, devine o credință codificată – iar credința codificată este, în esență, o formă de politică, modelată de normele sociale și influențele culturale.

În cele din urmă, chiar și din perspectivă filosofică, întrebarea referitoare la ființa divină se reduce la dezbaterea mai largă despre adevăr. Dacă o afirmație – cum ar fi cea referitoare la existența lui Dumnezeu – nu poate fi susținută prin dovezi științifice clare și verificabile, atunci poate fi respinsă pe aceleași temei. Acest fapt însă nu anulează semnificația personală sau culturală a credinței, dar subliniază importanța dovezilor și a gândirii critice în discuțiile despre adevăr și realitate.

Pentru mine, dezbaterea despre Dumnezeu se încheie la egalitate – este ca un meci de fotbal care se termină unu la unu. Ca urmare, tind să las întrebarea deschisă.

Cu toate acestea, ca neurolog, înțeleg mecanismele din spatele nevoii noastre de explicații și credințe. Personal, nu am o poziție puternică pentru sau împotriva existenței lui Dumnezeu. Dar am preocupări semnificative, atât personal, cât și la nivel științific, față de religia organizată.

Am fost botezat romano-catolic și consider Biserica Catolică una dintre cele mai periculoase instituții de acest fel, nu doar de-a lungul istoriei, ci chiar și astăzi.

Problema mea nu este cu credința individuală sau cu spiritualitatea, ci cu structurile și dinamica de putere ale religiilor organizate, care au fost adesea folosite pentru a controla, a manipula și a răni mai degrabă decât pentru a înălța și inspira.

Așadar, aș fi în dezacord mult mai puternic cu cineva care încearcă să mă convingă de beneficiile religiilor organizate decât cu cineva ca dumneavoastră, care susțineți beneficiile personale ale credinței în Dumnezeu.

Susțin pe deplin credința atât timp cât aceasta întărește caracterul unui individ și nu impune sau subminează credințele altcuiva. Așa funcționează mintea umană – credința dumneavoastră în Dumnezeu este la fel de reală și semnificativă precum credința mea în a nu băga degetul într-o priză. Și asta este perfect în acord. Vă respect perspectiva și sunt de acord că credința, atunci când servește la înălțarea și împuternicirea oamenilor, are locul ei.

În mod interesant, ca medici, avem acces la studii convingătoare care arată că cei credincioși, în special cei care se roagă, chiar dacă nu cu mare fervoare, tind să facă față mai bine în cazul unor boli grave. Am observat acest fapt direct la pacienții din unitățile de terapie intensivă. Mai multe studii susțin ideea că rugăciunea și credința pot oferi rezistență psihologică și emoțională, care contribuie la rezultate mai bune în timpul crizelor de sănătate. Acest fapt nu dovedește neapărat existența lui Dumnezeu, dar evidențiază beneficiile tangibile ale credinței în sprijinirea oamenilor să facă față unor provocări extreme.

Am realizat un studiu la Yale care abordează conceptul de mindfulness, dar care se extinde și la ideea de a fi conectat la un principiu superior sau de a crede în ceva dincolo de sine, cum ar fi credința că existența nu se termină pur și simplu după moarte. Rezultatele au arătat că persoanele cu astfel de sisteme de credință tind să se descurce cu 10-15% mai bine la diverse măsurători ale rezilienței și gestionării stresului, comparativ cu cei care nu au astfel de cadre. Acest fapt sugerează că a avea un sens al scopului sau o conexiune la ceva superior poate îmbunătăți semnificativ starea psihologică și funcționarea generală”[3].  Aidoma cred și eu, însă asta nu mă împiedică să mă rog dumnezeului meu, doar al  meu ! „Vocile călugărilor se ridicau în aerul îngheţat, pure, umile şi mângâietoare; comunicau  blândeţe, speranţă şi răbdare. Domnul Iisus trebuia să se întoarcă, avea să se întoarcă în curând, iar lumina prezenţei lui le umplea de pe-acum sufletele de bucurie: aceasta era tema unică a cânturilor, cânturi de lăuntrică şi blajină aşteptare. Nietzsche, cu flerul lui de cutră bătrână, avusese dreptate, creştinismul era de fapt o religie feminină”[4]…

Dau ocol străduțelor  și ajung în  hotelul unde voi vorbi  despre ultimele mele apariții editoriale – Qatar 2022, Mondialul lui Messi, România, la răspântie și Lumea de azi (partea a treia). Încăperea s-a  umplut  și auditoriul mă stârnește  la confesiuni ca niciunde altundeva. O stare de voluptate mă ia în stăpânire și habar n-am cum s-au scurs două ore.

Întârzii la taifas cu gazdele și astfel conștientizez „dubla  comandă” – română și  ungară – a meleagurilor din „Harcov”. De pildă,  femeia  maghiară primește la nașterea fiecărui prunc  alocație și de la guvernul  de la  București și  de la cel din Budapesta. Altminteri, din cincizeci  de mii de locuitori  câți erau în 1989, azi,  Csíkszereda mai numără doar  treizeci de mii, diferența lipsă reprezentând-o … românii, strămutați în alte județe sau în străinătate. Apoi, în  singurul  liceu  cu predare în limba lui Dosoftei, s-au înscris sumedenie de etnici maghiari… Oricum, românismul se simte ca nicăieri în ținutul secuilor și implor zeii să  trăim laolaltă în pace și concordie ! Din  negura vremurilor răzbate pilda olteanului Gheorghe Vasilichi (vechi militant ilegalist), care, prin 1934, întrebat de președintele  instanței din Craiova  învestită să-l judece pentru propagandă comunistă – „Bine, mă, Vasilichi, de ce te-ai apucat să-i organizezi în sindicate, la Oradea, pe unguri? Tu eşti ţăran din Dolj, mă… Ungurul e altă liftă, mă…!” -, a răspuns cu tâlc și cutezanță:  „Dumneavoastră ştiţi mai multă carte decât mine. Eu atâta ştiu: că iau căldarea de plumb topit şi când cade plumbul topit pe picior, mă arde şi pe mine, cum îl arde şi pe ungur. Când s-o învăţa plumbul topit să mă ardă numai pe mine, iar pe ungur să-l cruţe, atunci o să cred şi eu că ungurul e altă liftă. Până atunci îl cred om, ca şi pe mine”[5].  Ei bine, plumbul turnat de șovinii nicicând adormiți,  nădăjduiesc eu, ne va arde deopotrivă, dar nu ne va dezbina, fiindcă, înainte de orice, suntem români, ce dacă vorobim graiuri diferite ! În definitiv, „patriotismul rasist îmi apare ca un principiu de crescătorie de cai, nu de oameni! Sângele să fie  cel care decide valorile spirituale ?”[6] Pușchea pe limbă!

Pe drumul către Brașov, am răgaz să-mi rumeg întâmplările ivite în cele două zile. Până ieri n-auzisem de Tudor Păcuraru (semnatarul volumului Analiză finală. Războiul care n-a fost… război), Romeo Couți (coordonator), Alexandru Ghișa, Claudiu Dăbău (toți contributori la cărțile Lebăda neagră de pe Balaton: Viktor Orbán și o obsesie asumată și Lebăda neagră de pe Bosfor) și  Virgil Onița (patronul   de la Libris). Să nu cumva să-l uit pe balerinul Adrian Scriminț (un personaj picaresc, aluziv pomenit în romanu-i Balet la Kosovo), oameni de care n-aveam cunoștință că există în apropierea mea și cărora le  mulțumesc că-mi sunt contemporani ! Ca o confesiune, dintotdeauna am considerat că descoperirea oamenilor,  a celor interesanți și miezoși, e, dintre bucuriile pământene, cea mai gustoasă și ferice de cel  norocos s-o aibă în meniul existențial ! Îmi  iau la revedere  de la ei și le promit că am să revin, nu înainte  de a răsfoi revista România eroică (editată  de Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”  și primită în dar). De pildă, în numărul 3 din 2024, colonelul Dumitru Dan Roman mărturisește că lucrează de aproape două decenii la publicația periodică  respectivă, dar a constatat că pe vremuri era mai entuziasmat şi mai încrezător în ceea ce scria şi chiar spiritul articolelor sale era mai caustic şi mai bătăios. De unde și remarca de-o luciditate necruțătoare: „Acum, scriu din ce în ce mai rar – abia dacă-mi găsesc subiectele – şi eu însumi simt că mă regăsesc cu greu în atmosfera Cultului Eroilor. Asta înseamnă că, pe măsură ce se adună anii, mă îndepărtez de anumite imagini ale acestei vieţi, ori le înţeleg şi le interpretez anapoda. În orice caz, cu totul diferit de cum gândeşte generaţia (mai) tânără, care le ştie pe toate şi care este gata să te pună la zid pentru orice opinie sau să-ţi aplice cât ai clipi etichetele omului recent – «antisemit», «comunist», «putinist», «naţionalist», «idiot util», «fascist», «suveranist» şi altele asemenea – şi să te trimită la reformă sau chiar mai rău.

Oare nu aşa făceau comuniştii Ana Pauker, Valter Roman, Leonte Răutu, Leonid Tismineţki şi toţi agenţii, instruiţi la Moscova şi aduşi cu tancurile Armatei Roşii să guverneze poporul român şi să-i facă bine cu forţa?

Ce diferenţă este între etichetările de atunci şi cele de astăzi? Pe atunci, rezoluţiile «duşman al poporului», «fascist» şi «criminal de război», puse de «tovarăşa Ana» pe rapoartele elitei armatei regale române, trimiteau direct la Canal sau chiar la moarte. Oare cât de departe este bietul român, mereu «subt vremi», cum îl deplângea cronicarul Miron Costin, de acele decenii însângerate şi de textele infecte din Scânteia lui Brucan, scrise cu pistolul pe masă? Acelaşi Brucan, care în zilele revoluţionare din decembrie 1989 era aşteptat la poarta Televiziunii Române cu invitaţia «Poftiţi, tovarăşe Brucan!». (N-am reuşit să aflu cine era vocea, care îi punea ţara la picioare tovarăşului Brucan, instruit la Moscova, dar şi la Washington.)

Lăsând deoparte aspectul jalnic al degradării morale a clasei politice dâmboviţene, care, de mai bine de treizeci de ani, nu ne-a dat nicio speranţă şi nici certitudini că ar putea evolua spre bine, pot să afirm că rar m-am simţit atât de revoltat şi de scârbit ca în faţa mizeriei umane şi a caracterelor infecte, care şi-au dat jos măştile şi şi-au arătat arama în spectacolul hidos ce a urmat acelui decembrie 1989. Cine a fost duplicitar, cu două feţe, înainte de ‘89, a fost şi după ’89. Priviţi-l pe Băsescu-Petrov cum plânge şi vă va fi de ajuns!

Dacă urăsc pe cineva cu toată fiinţa mea, atunci acei cineva sunt trădătorii de ţară, acei indivizi infecţi pe care Dante Alighieri, în celebra lui Divina comedia, i-a cuprins în cel mai de jos cerc al infernului: o câmpie de gheaţă, în care sunt cufundaţi până la gât, cu capul dat spre  spate, pentru ca lacrimile lor să nu se poată scurge şi să le îngheţe pe ochi. Recunoscând pe trădătorul Florenţei din timpul luptelor la care participase şi Dante, marele teolog creştin îl blesteamă şi îl loveşte cu piciorul în cap.

Sper că nu-i trece nimănui prin minte să spună despre Dante că era un păgân, deşi este plin de scârbă faţă de linguşitori şi alte lighioane de acest fel, pe care le bagă într-o mlaştină cu rahat. Arătând milă pentru cei morţi din dragoste, respect pentru cel care înfruntă iadul şi nu se vaită, dispreţ faţă de cei fără ideal (îi pune să alerge veşnic după un drapel, chinuiţi de gângănii scârboase) – deci având o atitudine foarte nuanţată faţă de păcate –, marele Dante este direct feroce la capitolul trădătorilor.

Părăsesc acest subiect urât mirositor cu o expresie născută şi rostită în prealuminatul Occident, pe care nimeni, nu-i aşa ?, nu-l poate acuza în zilele noastre de «incorectitudine politică», o expresie memorabilă prin concizie şi virulenţă: I spit on his grave!”.  Geaba, lingușitorii și trădătorii ne-au  împresurat  și ne dictează respirația individuală și colectivă, sunt votați și desemnați  în posturile cheie, ne reprezintă în afară și ne amanetează viitorul…

O altă dimineață brașoveană. Ceața deasă și lăptoasă  se scurge în valuri de pe Tâmpa înhățându-ne treptat… Făpturi cu vagi contururi într-o lume tremurândă și  perisabilă…

Aleg un traseu neîncercat vreodată către Panciu, de fapt Țifești[7], gazda vremelnică   a weekend-ului, unul între prieteni. Știți, „poți fi fericit fără să fii îndrăgostit, deși dragostea este, desigur, o emoție minunată și care îmbogățește. Cu toate acestea, și nu este doar opinia mea, studiile au arătat că fericirea umană este fundamental legată de un singur fapt: de prieteni. Nu este determinată de bogăție, de inteligență, de statut și nici chiar de personalitate. Fericirea este generată de numărul de conexiuni autentice, biologice și sociale pe care le ai, idealul fiind între trei și șapte relații apropiate, adică prietenii.  Cei mai fericiți oameni din lume – indiferent dacă trăiesc într-un cartier sărac sau într-un penthouse – sunt cei care au o rețea reală de sprijin uman în jurul lor. Nu vorbesc despre conexiuni pe rețelele sociale, ci despre relații semnificative, față în față, unii cu alții. Având acest fapt în minte, aș dori să mă asigur că dezvoltarea copiilor mei se bazează pe cultivarea prieteniilor reale și formarea parteneriatelor autentice. Aceste conexiuni, mai mult decât orice altceva, vor sta la baza fericirii lor”[8].

Șoseaua traversează munții Vrancei, prin Lepșa, Jariștea, Soveja și Odobești, printr-un  defileu de-o  splendoare înmărmuritoare. Din  căsuța-i  eternă, din Câmpuri,  moș Ion Roată ne dă binețe și ne povățuiește să fim uniți până  la moarte și să nu lăsăm patria să piară ! Așijderea și Vrâncioaia, ai cărei feciori au pus umărul la ctitoria ce ne adăpostește acum visurile  și identitatea națională…

Copleșit de alean, o cotesc la… Cotești. Acolo, în 1984, am petrecut două săptămâni de  basm în practica agricolă studențească, la cules de struguri. Oare oi mai regăsi ceva din fiorul poveștii universitare? Recunosc rândurile de viță-de-vie și dealurile molcome de care ne spijineam năzuințele juvenile, aspirațiile nemăsurate … Bâjbâi în van prin norul de amintiri, îmi este cu neputință să identific  locul acela, poate că vremurile l-au înghițit, ori  l-au prefăcut… Și cum mai dogorea  focul de tabără, și cum mai râdeam și cântam în jurul lui, și cum ne recitau dascălii noștri versuri de neuitat, și cum ni se  părea că bătrânețea  sau  moartea  nu ne va prinde din urmă nicicând… Caut, caut întruna, măcar   un tăciune,  un fragment de flacără să recuperez, în stare să-mi aprindă memoria și  să-mi dovedească iarăși și iarăși că am trăit aievea clipele de-o neasemuită inocență. Într-adevăr,  „nostalgia n-are însă nici în clin, nici în mânecă cu estetica, nu e nici măcar legată de amintirile fericite; ai nostalgia unui anume loc pentru că pur şi simplu ai trăit acolo, bine sau rău nici nu contează, trecutul e întotdeauna frumos, ca şi viitorul, de altfel, doar prezentul doare, doar prezentul pe care îl târăşti după tine ca pe un buboi mustind de suferinţă, între două nesfârşiri de blândă fericire”[9]. Pesemne că așa-i, altfel nu-mi explic lichidul înecăcios și murdar ce se prelinge primprejur…

Încetul cu încetul mă consolez și-mi repet că soarta  a rânduit lucrurile astfel încât să nu închid irevocabil un capitol atins de grația divină din viața mea. Așadar, un motiv să revin la Cotești oricând, doar-doar m-oi reîntâlni, totuși, cu mine, mai scăzut în etate cu patru decenii și un pic!

[1] Michel Houellebecq, Supunere

[2] Michel Houellebecq, Supunere

[3] Martin Jan Stránský, în interviul acordat Florianei Jucan, în Q Magazine din martie 2025

[4] Michel Houellebecq, Supunere

[5] Tudor Teodorescu-Braniște, Recursul ceferiștilor, în Cuvântul liber din 24 noiembrie 1934, inclus în culegerea  Între presă și literatură

[6] Alice Voinescu, Jurnal  (1)

[7] Într-un document din 7 februarie 1682, din timpul voievodului Gheorghe Duca, se menționează întâia oară viile din Țifești, și nu oricum, ci în contextul unei crime… Așadar, „Boacă, Crețul, preotul Ilie și alți săteni din Țifești dau lui Gavriliță, mare vornic de Țara de Jos, două pogoane de vie din Țifești, unul al lui Partenie și  altul al lui Gheorghie, care au ucis pe Ion, nepotul lui Boacă și  neavând cu ce plăti, au dat acele vii vornicului «ca să fie plătiți ucigașii cu acele vii». Martori: Mitrea, căpitanul, Gheorghiță Păun din Focșani, Mihăilă vornicel din Umbrărești, și alții”. Carevasăzică, un asasinat  la comandă  și recompensat  viticol, doar ne aflăm în Moldova, unde oamenii sunt iuți la mânie și mari iubitori de vin…

[8] Martin Jan Stránský, în interviul acordat Florianei Jucan, în Q Magazine, martie 2025

[9] Michel Houellebecq, Supunere