Prin tribunale ca prin viață | „Cum va fi viața noastră după pandemie?”

Speranța și credința sunt în gândul și inima mea zi de zi. Nu vreau să cedez, vreau să rămân cu mintea sănătoasă și la finalul acestei pandemii să zâmbesc și să spun: a fost o încercare a vieții, mă bucur că suntem sănătoși! Viața merge înainte!

Acum, răbdarea este literă de lege! Vreau să cred că starea de urgență în care țara noastră a intrat este pe o perioadă scurtă de timp și când pandemia se va termina, România va avea putere să se ridice și românii vor fi sănătoși ca să înceapă construcția economică greu încercată. Depinde numai de noi cum respectăm măsurile de siguranță și cât de mult ne dorim să ieșim din această stare și să fim sănătoși!

Chiar dacă azi ne este greu, mâine, poate va fi o zi mai bună pentru fiecare dintre noi. Gândiți-vă la tot ce ne face bine, nu credeți tot ce ajunge ca și informație la dumneavoastră! Zilele acestea sau cele care vor urma, ne putem lăsa răpuși de frică sau putem alege să insuflăm oamenilor de lângă noi credință și speranță, cu răbdare, având grijă să nu creăm panică. Gândiți-vă cât de mult contează orice gest, orice cuvânt față de cei dragi! Ce rol important avem fiecare în familia noastră! Este bine să transmitem comunității liniște și echilibru! Este evident că trecem printr-o criză mondială, că obiceiurile și viața noastră se schimbă pentru binele tuturor. Încercați să vă gândiți fiecare, cum a fost viața dumneavoastră până acum și ce ați schimba de aici înainte, cu înțelepciune și maturitate.

Scriu și încerc să mă concentrez asupra temei alese, sincer îmi este greu, de ce? Este greu să mă obișnuiesc cu viața aceasta, cu izolarea acasă, să nu am libertatea de mișcare, să nu vad locuri care până mai ieri erau pline de viață, să nu văd oameni în jurul meu, să văd atâtea restricții impuse, contrar stilului nostru de viață – de la instanțe judecătorești suspendate, până la școli închise, de la carantină, până la restricții de călătorie și interzicerea întâlnirilor publice. Și totuși fac eforturi mari să mă obișnuiesc și cu acest stil de viață, provizoriu aș vrea să spun! Pentru că am familia aproape îmi este mai ușor, însă mă gândesc cu groază la cei singuri și fără niciun ajutor. La părinții noștri, rămași unii dintre ei fără sprijin, la bunicii noștri, la cei dragi izolați în țările unde pandemia este mult mai gravă și mă întreb: Cum va fi viața noastră după pandemie?

Mergând mai departe, trecând cu înțelepciune peste toate informațiile care ajung la noi, peste tot ce urmărim la TV, on line și oprindu-ne la realitatea dureroasă cu care se confruntă toată lumea, este evident că suntem depășiți de situație! Ce se întâmplă în Europa, acum și în America, ridică multe semne de întrebare. America, cine nu s-a gândit vreodată la „visul American”? Nu pot să cred, și aici, până mai ieri, orice vis devenea realitate, iar acum, nu se găsește un antidot împotriva acestui virus criminal care ne-a luat pe nepregătite? Nu pot să cred, când văd la TV strigătul de disperare al medicilor, neputința în fața morții, cum să alegi între cine să trăiască și cine să moară? Doamne, oare este posibil așa ceva? Moartea nu alege, ea vine oriunde, indiferent de vârstă, bogați sau săraci, Europa, America sau China … ce putem face noi? Să fim responsabili, da, asta putem face. Însă ce te faci cu zecile, sutele de mii de oameni inconștienți și iresponsabili care încă nu au înțeles pericolul la care este expusă întreaga omenire. Mă uit cu disperare în primul rând la satele românești unde pe ici pe colo, nu generalizez, încă există oameni care tratează cu indiferență acest flagel venit de niciunde și fără nicio destinație precisă. Zilnic intră în țară mii de români, parcă nu se mai termină. Sigur, îi înțeleg, sunt parte din familiile noastre, oameni singuri și expuși unei situații iminente, oameni care nu au altă soluție decât să se întoarcă acasă. Majoritatea dintre ei, sunt români care au părăsit satele cu mulți ani în urmă și care au crezut în visul lor. Pentru ei a contat un singur lucru: să construiască un viitor sigur pentru copiii lor și pentru cei dragi. Acasă, pentru marea majoritate dintre ei, înseamnă, sărbătorea de Paști și de Crăciun, cam atât. Si totuși, visul lor s-a risipit…, au ajuns de unde au plecat, mult mai dur și ferm, fără cale de întoarcere pentru unii din ei.

Ce se întâmplă cu cei care ajung acasă, probabil vă întrebați și dumneavoastră?
Sunt pregătiți să respecte măsurile de austeritate impuse de Organizația Mondială a Sănătății, de starea de urgență și de ordonanțele militare? Cine îi supraveghează? Au înțeles acești oameni, fie că sunt frații noștri, părinții sau copiii noștri, ce însemnă izolarea „reală”, la domiciliu împreună cu toți membrii din casă, acolo unde nu există altă soluție și familia își asumă riscul de a se infecta cu coronavirus, pentru că nu au altă soluție? Da, acestea sunt realități care nu prea se discută! Ce se întâmplă cu cel care ajunge în țară și completează formularul pe propria răspundere mincinos, până la proba contrară, cu atât mai mult cu cât alege să se izoleze la domiciliu? V-ați gândit cum ajunge acel om acasă? Am sunat și eu în vamă să mă informez, surpriză? Omul pleacă spre casă, cum o da Dumnezeu, nu îi asigură nimeni condiții de transport în siguranță. De ce, păi da, a dat o declarație pe propria răspundere și dacă a mințit răspunde penal. Dar până răspunde penal, v-ați întrebat câți oameni pot fi infectați? Ce primează: viața sau răspunderea lui în fața legii, că morții nu se mai întorc de la groapă, nici de acolo, căci se pare că sunt incinerați… Mai în glumă, mai în serios, mă gândesc cu groază cine își asumă să-l ia din aeroport, pe bietul om, spre exemplu? Poate doar cel care acceptă împreună cu membrii familiei lui să se izoleze 14 zile după ce a intrat în contact cu el, altfel, cine să-l ajute? Apoi, ajunge omul acasă, el trebuie să informeze autoritățile? Da, însă numai dacă sunt semne că este bolnav. Altfel de ce să deranjeze pe cineva. Noroc cu vecinii că sunt responsabili și anunță poliția de frică. Da, acestea sunt probleme reale care ar trebui dezbătute. Altfel, îmbolnăvirea va fi în masă.

Revenind la speranța și credința din inima fiecărui om, m-a impresionat profund Papa Francisc I care și-a spus rugăciunea către Sfântul Petru, și îl imploră pe Dumnezeu. Citez: „Acum, în timp ce suntem într-o mare agitată, Te implorăm: „Trezește-te, Doamne!” „Nu ne lăsa la mila furtunii!” „Din această colonadă care îmbrățișează Roma și lumea coboară asupra voastră, ca o îmbrățișare mângâietoare, binecuvântarea lui Dumnezeu. Doamne, binecuvântează lumea, dă sănătate trupurilor și mângâiere inimilor! Ne ceri să nu ne fie frică. Dar credința noastră este slabă și suntem timorați. Dar Tu, Doamne, nu ne lăsa la mila furtunii!”

Papa Francisc I, a adresat, vineri seara, binecuvântarea specială „Urbi et Orbi” – care, de obicei, este rostită doar de Crăciun și de Paște – și s-a rugat pentru sfârșitul pandemiei de coronavirus.

În concluzie, vin vremuri grele, va trebui să depunem un efort comun, să muncim cu toții, pentru că aproape toate domeniile de activitate vor avea de suferit, însă cea mai afectată va fi economia. Așa că, trebuie să ne păstrăm mintea sănătoasă, să avem grijă să rămânem sănătoși, iar speranța și credința să ne însoțească în fiecare zi. Dumnezeu să ne ajute și să ne binecuvânteze!

– Acesta este gândul meu de bine pentru cititorii mei!