Principatele Dunărene în 1876. Geografia și Economia
Din revista Harper’s New Monthly Magazine. No. CCCX.—March, 1876.—Vol. LII
Moldova și Țara Românească seamănă cu Serbia prin fertilitatea solului și prin laxitatea cu care este cultivată. Țara Românească coboară treptat de pe versanții munților din vest până când se lărgește în câmpii largi și plate care se întind până la malurile Dunării. În zonele superioare ale vestului se află pășuni extinse, bogate în ierburi aromatice, unde se cresc oi în cantități mari; dedesubt, pe Dunăre, bovinele sunt în același mod îngrășate. O mare parte a țării este acoperită de păduri dese de brad, stejar și; solul său este închis la culoare și bogat, iar zona este bine irigată de afluenții Dunării. Moldova este mai puțin deluroasă decât principatul său soră. Este aproape în întregime o câmpie largă și fertilă, cu pitorescul Sereth care străbate centrul, iar la est mulți dintre afluenții râului Pruth oferă abundență de apă. Solul Moldovei este, de asemenea, foarte bogat și are nevoie de puțină grijă din partea omului.
Este o zicală comună acolo că „în Moldova, meiul din ținuturile joase are la fel de puțină coajă ca si mărul din ținuturile înalte.” În partea de nord-vest a principatului, peisajul devine frumos variat și pitoresc. Acolo, grădinile, livezile și viile „zâmbesc din belșug”. În văi se învârt câmpuri ondulate de cereale și vii, dealurile sunt încununate cu păduri nobile. Grâul, meiul, cartofii și orzul sunt cultivate cu grijă și cu mare profit, în timp ce vinurile Moldovei, dacă ar fi bine făcute, se spune, ar egala Tokay însuși ca ton și aromă. Descoperirea nu este recentă că în Munții Carpați există, încă neexploatate, mine de salpetru, mercur, fier, sare și sulf. Dacă oamenii ar fi întreprinzători, comerțul cu cherestea al principatului ar deveni probabil cea mai valoroasă industrie a sa. Așa cum stau lucrurile, o mare parte din lemn este tăiată pentru catarge și butoaie.
Atât Moldova, cât și Țara Românească sunt recunoscute pentru clima lor deosebit de sanatoasa. Sezoanele lor de vară și iarnă sunt foarte lungi, cele de primăvară și toamnă foarte scurte și trec foarte repede. De mult timp s-a observat că holera, în incursiunile sale extinse pe continentul european, este mai puțin fatală și persistentă în România decât în orice altă țară. Oamenii trăiesc mult, iar medicii rareori se îmbogățesc acolo; bolile sunt foarte puține și se spune că nu există nici o boala indigenă a locului.
Cu toate avantajele lor, însă, libertatea lor politică și bogațiile neegalate cu care natura i-a oferit, moldo-valahii, departe de a progresa, par a fi una dintre rasele în declin ale Europei. Populația principatelor a scăzut de fapt în ultimul sfert de secol. Nu sunt nici întreprinzători, nici muncitori. O rasă mai puțin războinică decât Sîrbii, ei sunt chiar mai puțin înclinați decât acestia să adopte îmbunătățiri sau să accepte condițiile ulterioare ale civilizației materiale. Faptul că acest lucru se datorează, în principal, faptului că teritoriul lor a fost, timp de atâtea secole, câmpul de luptă dintre cazaci și musulmani. Ca rasă, au avut obiceiul să-și vadă câmpurile pe jumătate crescute devastate, satele neconstruite incendiate. Acestea i-au împiedicat să semene cu alte natii, și asta în grabă, și să construiască cele mai simple și mai puțin ornamentale locuințe pe care le puteau construi.
Satele moldo-valahe prezintă un contrast nefavorabil față de cele din Serbia. Un călător care a străbătut principatele nu cu mult timp în urmă le descrie ca fiind formate din „colibe pe jumătate îngropate în pământ”, trădând o stare mizerabilă a oamenilor. Sunt, într-adevăr, aproape o comunitate subterană. În unele districte, „aceste sate subterane au fost atât de bine ascunse, cu iarbă crescând deasupra, încât dacă nu ar fi fost fumul caracteristic pe care îl vedem urcând din pământ, ca un vulcan epuizat, am putea trece peste ele fără să bănuim că mai multe familii umane trăiesc dedesubt.” Fiecare sat are hambarul său comun—o clădire curioasă de aproximativ șase picioare înălțime și câteva sute de picioare lungime; este realizată din spalieră deschisă, astfel încât fibra să poată fi uscată corespunzător. Acesta este întotdeauna cel mai vizibil obiect care atrage atenția călătorului.
Orașele și localitățile moldo-valahe, dacă excludem Bucureștiul, Jassy și unul sau două altele, sunt mult mai atrăgătoare decât satele. Străzile sunt rareori pavate. Hanurile sunt excrabile și la fel de incomode ca cele ale orașelor turcești de dincolo de Dunăre. Paturile din aceste case de divertisment constau în „o scândură, ridicată câțiva pași de sol, mobilată cu o bucată rotundă de lemn sau o pungă umplută cu fân ca pernă.” Și mâncarea este neplăcută pentru cel obișnuit cu luxurile epicuriene ale capitalelor occidentale. Preparatul principal oferit la hanuri este un terci făcut din făină de porumb, numit „mamaliga”. Pereții camerelor sunt în mare parte lipsiți de ornamente, cu excepția faptului că cineva poate fi mereu sigur că poate să-și aducă devoțiuni unei imagini sau unei statuete din ipsos a Fecioarei.
Aspect dintr-un sat din Tara Romaneasca in sec. XIX
Lasă un răspuns