Principatele Dunărene în 1876. Introducere și puțină Istorie

 

De George Makepeace Towle^[1]

Din revista Harper’s New Monthly Magazine.

No. CCCX.—March, 1876.—Vol. LII., Paginile 473–486

Intr-o lucrare din 1877, in ajunul Razboiului de Independenta, jurnalistul si autorul american G. M. Towle, scrie un studiu deosebit de interesant despre Principatele Dunărene in prestigioasa revista Harper’s New Monthly Magazine, examinand semnificația istorică și geopolitică a acestor regiuni într-o perioadă marcată de declinul Imperiului Otoman. Scrierea sa reflectă relațiile complexe dintre principatele dunărene și puterile mari cu care se invecinau ele, în special Imperiul Otoman și Rusia. Prin scrierile sale asupra istoriei vietii sociale si politice ale Principatelor Dunărene, Towle a contribuit la înțelegerea istoriei Europei de Est și a implicațiilor acesteia pentru relațiile internaționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea, creind a o resursă valoroasă a contextului istoric al acestei regiuni.

Partea care o vom prezenta in continuare prezinta cele doua Principate Dunarene Romanesti, Tara Romaneasca si Moldova, si vom lasa deoparte, pentru acum, scrierea despre Principatul Dunarean al Serbiei.

 

Ori de câte ori avea loc un eveniment, care să animeze Chestiunea din Est (Eastern Question) cum a fost de exemplu, răscoala anti-otomana din Bosnia-Herțegovina, această problemă a Europei de Răsărit, prin poziția și acțiunea los probabilă, Principatelor Dunărene devin subiecte proeminente de speculație și discuție. Acestea, au relații ciudate cu Imperiul Turc și cu Rusia. Poziția lor geografică le conferă o importanță specială în perspectiva unui posibil război; și crescuți și protejați așa cum au fost în independența lor practică de către marile state, pot fi considerați într-un fel atât ca aparținând Turciei, cât și ca o tutelă a Europei creștine. Având în vedere evenimentele trecute și viitoare, merită să descriem Principatele Dunărene, poziția lor politică și geografică, precum și caracterul, religia, obiceiurile și traditiile populațiilor lor, care sunt în același timp printre cele mai obscure și cele mai interesante popoare ale continentului.

Cele trei state care sunt de obicei denumite Principatele Dunărene sunt Moldova, Țara Românească și Serbia. Primele două au fost unite sub un singur guvern în 1861, cu denumirea comună de România, iar capitala acestui nou principat a fost stabilită la București, fostă capitală a Țării Românești singură. Dintre cele trei țări, Moldova se află cea mai la est și la nord. La est, granițele sale se întâlnesc cu cele ale provinciei ruse Basarabia, linia de graniță fiind râul Prut; limita sudică a Moldovei se află de-a lungul malurilor Dunării și graniței cu Țara Românească; limita vestică este lanțul pitoresc al Munților Carpați. Țara Românească, situată spre sud-vest față de Moldova, se întinde pe o lungime de aproximativ două sute șaptezeci de mile (aproximatis 450 de kilometri) de la est la vest, avind frontiera sa sudică de-a lungul Dunării aproape pe toată lungimea sa, în timp ce la nord este mărginită de Moldova și o parte din Ungaria, iar la vest de principatul Serbiei. La sud de  Dunăre, se află Bulgaria, o alta provincie care este parte din Imperiul Otoman.

 

ROMANIA

Moldovenii și Valahii, acum uniți in Principatul României, sunt practic același popor, cu o istorie, limbă, religie, legi și caracter comun. Inițial, erau o singură națiune; dar timp de multe secole au fost despartiti, iar la un anumit moment s-au separat in state diferite, deși nu ca dușmani.

Nu există nicio îndoială că moldo-valachii erau vechii daci despre care vorbea Herodot.

În vremea Imperiului Roman, aceștia erau o rasă puternică și războinică, la fel ca vecinii lor, sărbii. Soarta lor a fost, însă, foarte diferită de cea a Serbiei. Deși această ultimă națiune nu a fost cucerită de romani, ci, pe de altă parte, a purtat un război agresiv împotriva Imperiului Roman de Est și a rămas subjugată de turci, moldo-valahii au fost cuceriți în secolul al II-lea d.Hr. de către întreprinzătorul împărat Traian. Traian i-a găsit mai civilizați decât majoritatea triburilor cu care a intrat în contact de-a lungul Dunării; și atât de pricepuți, mai ales, în arta războiului, încât au fost supuși cu mare dificultate. Oamenii acestei țări păstrează încă tradițiile faptelor eroice ale lui Decebal, ultimul lor rege nativ, care i-a ținut mult timp pe romani la distanță.

După finalizarea cuceririlor, romanii au adus în Moldova-Țara Românească civilizația și artele pe care le-au plantat oriunde au mers. Mai mult decât atât: multe colonii romane, unele dintre ele compusă din soldați ai imperiului, s-au stabilit la poalele Carpaților și în văile fertile și bine udate ale Moldovei. Curând, întreaga țară a adoptat aspectul antreprenoriilor și al îmbunătățirii caracteristice Romanilor. Au fost fondate orașe, drumuri construite, poduri întinse peste râurile pitorești; mlaștinile au fost drenate și transformate în grădini frumoase; o arhitectură fină și nobilă a înlocuit clădirile mizerabile ale rasei anterioare. Curând găsim istoricii romani vorbind despre această provincie ca fiind „cea mai prosperă și comercială din Imperiul Roman.”

Astfel, civilizația romană a succedat daciilor, iar amestecul sângelui roman de-a lungul timpului a creat o rasă hibridă, cu trăsături romane dominante, cea a moldo-valahilor. Limba română actuală este atât de evident legata de limba latina încât cu greu putem pune la îndoială că, caracterul roman s-a amestecat cu cel dacic și, într-un fel, l-a si depășit. Pe măsură ce timpul trecea, Moldova-Țara Românească a devenit o scenă aproape constantă de război și confuzie.

Se afla direct între imperiu și dușmanii săi din nord și era prea des câmpul lor de luptă. Odată cu declinul Romei, a redevenit un stat independent și a avut prinții săi nativi, care și-au extins dominația asupra Transilvaniei, Bucovinei și Basarabiei. Apoi a venit rândul lor să fie supuși de fioroșii huni din vest, care au rămas stăpânii lor până când marele șef Wallah, Mircea cel Batran, s-a ridicat să scape de jugul lor. Dar, Moldo-Valachii erau destinați să se supună cuceririlor continue; căci nu mult după ce Principele Mircea și-a reafirmat independența, sultanul războinic Bajazet, după ce a subjugat Serbia și Bulgaria, a traversat Dunărea și le-a angajat într-un război lung, amar și sângeros. Acest conflict a scos în evidență curajul și perseverența de neînvins a celor agresati; au rezistat până când orașele și satele lor au fost incendiate, iar câmpurile și văile lor au devenit pustii. Abia în timpul lui Solyman cel Magnific s-au supus în cele din urmă si au devinit tributari ai tronului otoman, păstrând insa dreptul de a-și alege propriul suveran și de a-și adopta propriile legi locale.

Sub dominația otomană, moldo-valachii s-au bucurat de o lungă perioadă de pace și de o prosperitate relativă. Ca și în Serbia, turcii au guvernat blând și înțelept. Dar la începutul secolului al XVIII-lea, sultanul Ahmed a inaugurat o politică nouă și mai aspră față de supușii săi creștini. Prinții nativi ai Moldovei si Țării Românești au fost detronați, iar Pași musulmani au fost puși în locul lor. Țara era oprimată de tiranii grave, de șantajul oficialilor lacomi și de impunerea unor taxe exorbitante. Apoi sultanii au început să vândă suveranitatea Moldovei-Țării Românești celui mai mare ofertant, care a condus cu titlul de Hospodar. Desigur, acești prinți negustori au profitat la maximum de perioada lor de putere pentru a stoarce bogății din poporul oprimat.

 

[1] George Makepeace Towle (1841 – 1893) a fost un avocat, politician și autor american influent. Este recunoscut în principal pentru traducerile sale de înaltă calitate ale operelor autorului francez Jules Verne, în special traducerea cărții Înconjurul lumii în optzeci de zile.

În perioada 1871-1877, a fost redactor pentru stiri si evenimente externe la ziarul Boston Post,

a colaborat la numeroase periodice americane și a participat activ la viața literară, publicând peste 50 de cărți și articole și susținând prelegeri publice pe teme ale vremii. Un „subiect al vremii” căruia i-a acordat o atenție specială era cunoscut la acea vreme ca fiind „The Eastern Question”, sau, „Problema Europei de Est„, care era de fapt problema declinului Imperiului Otoman,