Principatele Dunărene în 1876. Locuitorii

De George Makepeace Towle

Din revista Harper’s New Monthly Magazine. No. CCCX.—March, 1876.—Vol. LII.,

Cele două capitale antice ale principatelor, București și Jassy, au unele pretenții de eleganță și viață citadina și sunt cel puțin interesante prin arhitectura lor pitorească.

Bucureștiul, situat într-o câmpie pitorească din Țara Românească Centrală și cuprinzând aproximativ șaptezeci de mii de suflete, este remarcabil pentru mănăstirile sale, cele șaizeci de biserici orthodoxe de rit grecesc, grădinile și parcurile sale plăcute. În apropiere curge fermecătorul râu Dimbowitza, despre care un vechi cântec valah spune: „Apă dulce, cel care bea o dată din pârâul tău cristalin nu va părăsi niciodată malurile tale”. Casele din București au în principal două etaje, sint construite din lut și lemn, cu ferestre tip „bay” care ies din etajele superioare in afara cladirii pe suprafata ferestrei. Doar străzile principale sunt pavate; strazile sunt lungi, înguste și neregulate și, pe deasupra, slab luminate. Conace destul de elegante se află alături de cocioane mizerabile; nu există un cartier elegant sau rezidential la modă si niciun cartier distinct pentru săraci; bogați și săraci trăiesc unul lângă altul.

Bucureștiul are, din aceste puncte de vedere, un caracter mai degrabă oriental decât european. Este un loc ciudat din mai multe motive. Există atât de mulți câini în capitala României încât devine o adevărată ciumă și, de mai multe ori, s-a considerat necesar să se declanșeze un masacru general împotriva lor. Câinii astfel uciși sunt predați pentru a fi jupuiți de țăranii din afara orașului.

O modă permanentă în București este folosirea vehiculelor. Nimeni nu va merge pe jos dintr-un loc în altul dacă poate evita aceasta.  Calatorul francez

M. de Girardin spune, într-o scrisoare de acolo: „Să mergi pe jos în București e ca și cum ai trece desculț printr-un oraș francez”.

Dintr-o casă în care un muncitor englez decent s-ar rușina să trăiască, atât de dărăpănată este, îl vezi pe „nobilul” proprietar ieșind cu propria trăsură, un sclav pe jumătate dezbrăcat, cu câteva cârpe atârnând lejer pe el, fiind vizitiul, iar marele om însuși, bucurându-se de demnitatea sa ușoară este în interiorul trăsurii, nu în cele mai curate haine, si fara sa-i pese de confortul pe care drumul plin de hartoape și arcurile jalnice, sau lipsa de arcuri, în trăsura sa îl vor admite.

O observație superficială a vietii moldo-valahilor în orașe duce la concluzia că civilizația lor este în principal de tip oriental. O scurtă întâlnire cu societatea din București dezvăluie că există o dorință universală de a imita francezii. Limba franceză este folosită în general în „cele mai bune cercuri”; nimeni nu este demn de considerație socială dacă nu este familiarizat cu ea. Tinerele domnișoare cântă cântece franceze, iar nu doar ele, ci și clasele inferioare sunt extrem de atașate de opera franceză. Moda franceză este imitată aproape orbește.

Poporul Moldovei-Țării Românești, mai precis clasele superioare, pare sa fi cedat din nefericire la o lene incorigibila si la o dragoste disproporționată pentru plăceri frivole, dar, in realitate, este totuși o rasă nobila si distinsa, puternică și frumoasă, „cu o față alungită, păr negru, sprâncene groase și bine arcuite, ochi vii, buze mici și dinți albi.” Valahii sunt mai vioi și mai iubitori de plăcere decât compatrioții lor moldoveni. În mijlocul lenei și ignoranței lor, însă, ambele persoane sunt uneori sobre, chibzuite și curajoase. S-a remarcat că, deși moldo-valachii din orașe și localități trădează un tip de fizionomie grecească, cei din districtele rurale păstrează trăsături romane marcate.

Clasele superioare sunt excesiv și chiar ridicol de arogante si se țin ostentativ deoparte față de restul comunității și nu sunt dispuși să fie ospitalieri cu străinii. Nobilimea, care era numeroasa si împărțită în multe grade, era, sub vechea ordine a lucrurilor, elementul politic controlant și încă păstrează o parte semnificativă din autoritatea lor anterior necontestată. „Boyardii”, sau vechea nobilime dacică, au devenit mult degenerați de viața la modă și risipită a orașului, dar rămășițele vechii aristocrații funciare se găsesc încă în districtele rurale. Boierul de la țară este de obicei atletic și chipeș, iar păstrând vechiul costum național, este o figură foarte pitorească. Poartă o șapcă neagră de Astrakhan în formă de turban, o mantie mare din blană sau piele de oaie, brodată în culori vii si vesele. Se observă că hainele țăranilor din Țara Românească superioară, cu sandalele, mantiile și tunicile lor, sunt foarte asemănătoare cu cele purtate de țăranii în vremea Imperiului Roman.

Religia de stat a României este cea a Bisericii grecești, care cuprinde aproape întreaga populație. Fiecare sat are sanctuarul său—o clădire foarte ciudată, joasă, dar cu o turlă foarte înaltă și subțire. Ca și în Serbia, Biserica Română este practic independentă de jurisdicția Patriarhului Constantinopolului, alegându-și propriul cap, episcop și preoți. Preoții bisericilor sunt aleși dintre oameni, iar după ce își îndeplinesc funcțiile clericale duminica, revin la ocupațiile lor obisnuite, care pot fi cea de păstor, fermier sau tăietor de lemne, în timpul săptămânii. Preoții români sunt în general ignoranți și neprogresiști și se mulțumesc cu o desfășurarea banală a riturilor religioase. Multe sunt superstițiile și tradițiile specifice grecilor români.

Practica obținerii iertării prin plata unor taxe este aplicată într-o măsură mult mai mare decât în Biserica Romană; românul poate cu ușurință să plătească orice păcat pe care l-ar putea comite, dacă are doar fondurile necesare. Minunile abundă. Abia dacă există o imagine din ipsos a unui sfânt în țară care să nu aibă vreo proprietate sau putere supranaturală. Se spune că apa sfințită binecuvântată de episcopi protejează de „ochiul rău”, de vrăjitorie și boală; protejează vitele de fulgere și pădurile de ciumă, o casă de foc și o corabie de naufragiune. Spre deosebire de Biserica Catolica Romană, Biserica moldo-valahilor asigură un divorț ușor

Puterea seculară din România nu a reușit încă să se elibereze de legăturile care o unesc cu Biserica. Țara este plină de mănăstiri care au reușit să-și păstreze averea prin toate vicisitudinile războiului și jafului. În ciuda dovezilor privind o scădere a populației și a producției naționale în Moldova-Țara Românească, există multe semne ale unei situații care se imbunatateste comparativ cu cea anterioară. Unul dintre acestea este ascensiunea treptată a unei clase de mijloc comerciale distincte. Acum o jumătate de secol, populația nativă era formată aproape în întregime din două clase, între care exista o prăpastie largă — nobilii și țăranii. Comerțul care exista era monopolizat în mare parte de greci și evrei. Evreii formează o populație numeroasă și se deosebesc ușor de romani prin căciulile lor înalte din blană și pelissele lungi. Acum, însă, localnicii își întemeiază case comerciale și sunt rivalii activi ai străinilor.

Viitorul acestor popoare interesante este imposibil de prezis. Ei pot forma o parte a unui Imperiu Slav reînviat, pot ajunge în mâinile Austriei pe de o parte și Rusiei pe de altă parte.

Pot rămâne generații întregi în situația precară a vasalității nominale a sultanului și a tutelării reale sub protecția puterii.

Dar indiferent de destinul lor, este probabil să păstreze, așa cum au făcut în trecut, în ciuda tuturor vicisitudinilor lor, caracteristicile distincte ale descendentilor lor străvechi, Dacii si Romînii.

Aspect din Bucuresti, capitala Romaniei in Wallachia