Principatele Dunărene în 1876. Organizarea statală
Din revista Harper’s New Monthly Magazine. No. CCCX.—March, 1876.—Vol. LII.,
Începind din sec. XVIII, Principatele Dunarene au devenit importante pentru Imperiul Rus.
Petru cel Mare, influențat la fel de mult, fără îndoială, de ambiția sa, cât și de milă față de moldo-valachi de religie crestina orthodoxa, a avut la un moment dat intenția de a-i anexa Rusiei; Dar văzând că nu era momentul potrivit, s-a mulțumit să se angajeze în intrigi secrete cu hospodarii. Succesorii lui Peter au făcut mai mult pentru rasa subiectului. Moldova-Țara Românească a fost plasată sub protectoratul rus, Poarta a fost obligată să obțină consimțământul Rusiei pentru numirea hospodarilor și a fost forțată să accepte printr-un tratat să nu permita trecerea armatei turcă pe teritoriul moldo-valah.
Din acel moment, relațiile dintre Moldova-Țara Românească și Rusia s-au apropiat. Țarul Nicolae a redactat o constituție liberală pentru principate, care prevedea alegerea hospodarilor de către un Senat nativ, libertatea comerțului și a conștiinței, un minister responsabil, carantina, organizarea unei armate pe bază europeană și înființarea de instanțe civile și penale de justiție. Sultanul încetase acum să mai aibă un control mai mult decât nominal asupra principatelor; influența Sankt Petersburgului a fost primordială la București. Această schimbare a fost cea mai favorabilă prosperității materiale a țării. Comerțul a început să înflorească, iar resursele bogate ale provinciilor roditoare și centrale urmau să fie dezvoltate. Dar, pe de altă parte, războaiele frecvente dintre Rusia și Turcia, dintre care principatele erau prea des câmpul de luptă, au contribuit mult la stoparea progresului lor material.
Independența aproape completă de care se bucură acum Moldova-Țara Românească, sau, cum este numită acum, România, a fost o consecință a războiului din Crimeea. Războiul a fost purtat în numele Turciei de cele două puteri creștine, Anglia și Franța, împotriva Rusiei. Rusia a fost învinsă decisiv, iar odată cu înfrângerea sa, influența sa directă în România a încetat în mare măsură. Aliații nu puteau consimți ca acea influență să rămână; totuși, pe de altă parte, nu puteau preda România, legați din nou de mână și de picioare, spre mila blândă a turcilor. Prin urmare, România a fost asigurată în independența sa de către puterile europene, sub garanția lor de protecție din partea rușilor pe de o parte și a turcilor pe de altă parte.
Era încă considerata tributara sultanului; dar singurul semn al vasalității sale care încă rămânea este obligația de a plăti anual un tribut de 100.000 de dolari în tezaurul otoman. În 1861 a fost decretată unirea Moldovei și Țării Românești printr-un firman al sultanului. Primul conducător al provinciilor unite a fost prințul Alexander Ioan Cuza, un șef nativ care s-a remarcat ca patriot. Domnia sa a fost, însă, de scurtă durată. A devenit foarte nepopular și arbitrar, iar la începutul anului 1866 a izbucnit o insurecție, care a devenit atât de formidabilă încât l-a obligat pe prințul Alexander Ioan să abdice. Corpurile legislative s-au reunit în luna mai a aceluiasi an și au început să-i aleagă succesorul. Alegerea lor, dictată fără îndoială de recomandările comune ale Prusiei și Rusiei, a căzut asupra prințului Karl de Hohelzollern-Sigmaringen, o rudă a regelui prusac. Prințul Karl, devenit Carol, a primit vechiul titlu valah de „Domn”. Curând după aceea Carol a fost recunoscut de sultan și de alți suverani europeni.
O noua Constituție, a fost redactată în vara anului 1866 și care este încă în vigoare (in 1876, n. tr.), prevede că puterea legislativă va sta în două Camere, un Senat și o Cameră a Deputaților. Membrii ambelor camere sunt aleși prin alegeri indirecte. Oamenii aleg electorii, iar acești alegători aleg senatorii și deputații. Singurele restricții privind dreptul de vot sunt legate de vârstă, inteligență și cetățenie. Alegătorul trebuie să fie originar din Romania, să știe să citească și să scrie și să aibă douăzeci și cinci de ani. Puterea executivă se află în mâinile Domnu-ului și ale celor cinci miniștri ai Afacerilor Interne, Justiției, Afacerilor Externe, Finanțelor și Războiului. Prințul poate suspenda aplicarea unei legi printr-un veto temporar, care poate fi însă anulat de legislativ.
Cele două principate sunt împărțite în districte provinciale, fiecare având un guvernator, si un colector. Cele două principate sunt împărțite în districte provinciale, fiecare având un guvernator, un colector de taxe și o curte de justiție formată din trei judecători. Legile principatului se bazează pe dreptul civil roman și pe obiceiurile nescrise ale Moldo-Țării Românești. Veniturile sale nu sunt departe de 15.000.000 de dolari pe an; armata sa este formată din aproximativ 22.000 sau 23.000 de oameni, este modelată după sistemul militar rus și este în mare parte comandată de ofițeri ruși.
Lasă un răspuns