Privatizări și suveranitate risipită: Europa de Est post-1989 între oligarhizare națională și colonizare transnațională

( Autor: Dan Culcer)

Introducere

Prăbușirea blocului sovietic în 1989 a deschis o perioadă de „tranziție” pentru țările Europei de Est, al cărei scop declarat era modernizarea economică, politică și socială prin integrarea în modelul occidental. Cu toate acestea, rezultatele vizibile după mai bine de trei decenii ridică o întrebare gravă: a servit această tranziție cu adevărat binelui comun sau a transferat pur și simplu puterea economică unei noi elite legate de fostele structuri de securitate și de interesele financiare transnaționale? Această întrebare rezonează cu analiza istorică a lui Jacques Bainville asupra Tratatului de la Versailles și denunțarea de către acesta a umilințelor impuse ca germeni ai revanșei. Umilirea economică post-1989 joacă aici un rol similar, în cadrul răsturnării geopolitice pe care o trăiește Europa de Est.

I. Modelul socialist și suveranitatea economică dirijată

Înainte de 1989, economiile din Europa de Est erau organizate planificat, dominate de stat. În România, instituții precum Societatea Carpații gestionau comerțul exterior, asigurând un anumit nivel de autonomie strategică față de blocurile Est și Vest. Schimburile valutare se făceau prin circuite protejate, uneori offshore, controlate de Securitate. Această opacitate, deși criticabilă, garanta totuși o coerență între producția națională și strategia economică. Rețelele de stat controlau capitalul, nu fără abuzuri, dar urmărind o logică de autonomie națională.

„Economia socialistă, oricât de ineficientă ar fi fost, urmărea o formă de suveranitate productivă, astăzi pierdută.” (Golban, 2014, p. 88)

II. Tranziția post-1989: terapie de șoc și deposedare

Liberalizarea rapidă a fost orchestrată de instituții precum FMI, Banca Mondială, cu complicitatea elitelor locale, adesea reciclate din serviciile secrete sau nomenclatură. Privatizările au fost brutale, nereglementate, adesea corupte.

1. Cazul românesc

• Petrom: Vândut către OMV (Austria) fără garanții. Petrolul românesc nu mai profită națiunii.
• Sidex Galați: Vândut către Mittal Steel; locurile de muncă s-au prăbușit, profiturile sunt expatriate.
• Societatea Carpații: Fosta structură de comerț exterior, golită de conținut de foștii săi directori, legați de rețelele Securității, prin conturi offshore.

„Reforma nu a însemnat democratizarea economiei, ci transferul ei opac către o oligarhie născută din vechiul regim.” (Vitan Balint, 2021)

Un răspuns alternativ la această deposedare este schițat în Programul Partidului Poporul Român Suveran, care propune o re-suvernizare progresivă a economiei românești. Printre propunerile-cheie:

• Recuperarea strategică a sectoarelor energetice, de transport, a resurselor naturale, prin naționalizare parțială sau crearea de cooperative populare.
• Blocarea speculei funciare străine și restaurarea unui cadastru transparent.
• Reformă fiscală orientată către relocalizarea producției și protecția IMM-urilor locale.
• Instituirea unei Bănci Naționale de Dezvoltare, cu guvernanță democratică.

Această viziune, deși radicală în ambiția sa, se bazează pe o analiză documentată a spoliației economice post-1989 și pe convingerea că doar o suveranitate regăsită va permite o democrație reală.

2. Cazurile Ungariei, Poloniei și Rusiei

• Ungaria: Vânzarea masivă a infrastructurilor către firme germane și franceze. Încercarea lui Orbán de recucerire, dar în favoarea unui capitalism național autoritar.
• Polonia: Planul Balcerowicz. Explozia șomajului, dominație bancară străină (>70% în 2020).
• Rusia: Voucherele lui Elțîn. Apariția oligarhilor proveniți din KGB (Berejovski, Abramovici).

În Rusia, revenirea unui stat puternic sub Putin a fost interpretată ca un efort de restaurare a suveranității naționale în fața umilinței anilor ’90. Totuși, această redresare a fost însoțită de o centralizare autoritară și o logică imperială conflictuală, fără o reală redistribuire a bogăției către populație.

III. Oligarhizare națională și colonizare economică

Paradoxul: căderea comunismului nu a dat naștere unei clase mijlocii puternice, ci unei oligarhii post-comuniste care controlează sectoarele-cheie, și unei colonizări economice de către interese străine.

„Democrația economică a rămas literă moartă. Poporul n-a primit nimic, în afară de libertatea de a emigra.” (Naomi Klein, Doctrina șocului, 2008)

Profiturile multinaționalelor sunt repatriate, statele nu mai au instrumente de protejare a industriilor. Aparatul productiv național a fost demantelat, fără a fi înlocuit.

IV. O comparație istorică: sindromul Versailles

Jacques Bainville, în analiza sa asupra Tratatului de la Versailles, arată că umilirea economică și teritorială impusă Germaniei a alimentat un resentiment durabil și terenul unui reviriment autoritar. O logică similară este prezentă în Rusia post-1991, umilită de extinderea NATO și jefuirea resurselor sale.

„Privând Germania de mijloacele ei economice, s-au semănat germenii unei răzbunări istorice.” (Bainville, Consecințele politice ale păcii, 1920)

Astăzi, respingerea NATO sau a UE în anumite segmente ale societăților est-europene nu ține de un naționalism arhaic, ci de o exigență de suveranitate călcată în picioare.

V. Capitalul transnațional: spre un post-colonialism mondial

Nu mai este vorba despre colonizare în sensul clasic. Capitalul care domină economiile est-europene nu este doar occidental, ci transnațional, anonimizat, gestionat de fonduri precum BlackRock, Vanguard, sau de actori statali precum China, Israel sau Qatar. Cortina de Fier a fost înlocuită de o servitute voluntară integrată, justificată prin progres.

„Statele-națiune sunt dezmembrate nu prin război, ci prin economia deteritorializată a capitalului global.” (Valérie Bugault, Deconstrucția dreptului occidental, 2022)

VI. Răspunsuri politice alternative: spre o suveranitate regândită

În fața acestui diagnostic, mai multe curente emergente în Europa de Est propun regândirea suveranității economice și democratice.

• În România, programul Partidului Poporul Român Suveran oferă un răspuns coerent provocărilor suveranității, prin reaproprierea resurselor, justiție socială și participare populară. Esența reformatoare a Programului se bazează pe contribuția economistului și omului politic Constantin Cojocaru. Arhitectul Șerban Popa, coautorul Programului nostru a contribuit la relansarrea proiectului  cu o lectură ritică în utimii ani.  Partidul Poporului Romn Seuveran va fi instrumentul cuceririi puterii pentru a aplica programul conceput de Constantin Cojocaru și radicalizat de Șerban Popa.

  Constantin Cojocaru a fost un economist și om politic român cunoscut pentru promovarea unui model economic suveranist și pentru inițiativele sale legislative, precum „Legea Cojocaru” și „Constituția Cetățenilor”. Deși a reușit să atragă un număr semnificativ de susținători, proiectele sale nu au fost implementate, iar inițiativele politice au întâmpinat obstacole majore.

  ---

  📚 Bibliografie selectivă a lui Constantin Cojocaru

  Constantin Cojocaru a publicat mai multe lucrări și articole în care își expune viziunea economică și politică:

• „Legea Cojocaru” – proiect legislativ care propunea redistribuirea capitalului național către cetățeni, prin acordarea a 20.000 de euro fiecărui român major, finanțată din 20% din PIB.DCNews
• „Constituția Cetățenilor” – proiect de revizuire a Constituției României, cu scopul de a restabili suveranitatea națională și de a proteja drepturile economice ale cetățenilor.
• Articole și eseuri – publicate în diverse publicații precum „Certitudinea”, în care critica procesul de privatizare și influența oligarhiei transnaționale asupra economiei românești.

🧩 Cauzele blocajului social și psihosocial al proiectului Cojocaru

Eșecul inițiativelor lui Constantin Cojocaru poate fi atribuit mai multor factori:

• Lipsa sprijinului politic – proiectele sale nu au beneficiat de susținerea partidelor parlamentare sau a liderilor politici influenți.
• Embargoul mediatic – după o perioadă inițială de promovare, Cojocaru a fost marginalizat în mass-media, ceea ce a limitat capacitatea sa de a comunica cu electoratul.
• Complexitatea proiectelor – propunerile sale legislative erau complexe și necesitau o înțelegere aprofundată, ceea ce a îngreunat mobilizarea populară.
• Lipsa unei infrastructuri politice solide – Partidul Poporului, fondat de Cojocaru, nu a reușit să se impună pe scena politică și să atragă un număr suficient de membri activi.

 Relația cu Dan Diaconescu și impactul asupra proiectului

Inițial, Constantin Cojocaru a colaborat cu Dan Diaconescu, patronul postului OTV, pentru promovarea „Legii Cojocaru”. Cu toate acestea, relația s-a deteriorat rapid:Libertatea+5România Liberă+5ziare.com+5

• Aproprierea proiectului – Diaconescu a început să promoveze proiectul sub denumirea „Legea Cojocaru – OTV”, iar ulterior a lansat propria versiune, „Legea OTV”, fără acordul lui Cojocaru.CERTITUDINEA
• Înființarea unui partid concurent – Diaconescu a încercat să înregistreze Partidul Poporului, folosind semnăturile strânse pentru proiectul lui Cojocaru. Cojocaru a contestat în instanță această acțiune și a obținut respingerea cererii de înregistrare a partidului lui Diaconescu .ziare.comziare.com+3adevarul.ro+3Opinia Timisoarei+3
• Confuzia electoratului – Existența a două partide cu denumiri similare a creat confuzie în rândul susținătorilor și a diluat mesajul original al lui Cojocaru .DCNews

Aceste evenimente au contribuit semnificativ la eșecul inițiativelor lui Cojocaru, prin subminarea credibilității și a coeziunii mișcării sale.

În concluzie, deși Constantin Cojocaru a propus un model economic alternativ și a avut o viziune clară asupra suveranității naționale, lipsa sprijinului politic, marginalizarea mediatică și conflictul cu Dan Diaconescu au împiedicat realizarea proiectelor sale.

• În Ungaria, modelul lui Orbán arată limitele unui suveranism autoritar sprijinit de interese private chineze, ruse sau turce.
• În Slovacia, partide precum Republika apără un suveranism social, uneori ambiguu, dar centrat pe proprietatea națională.
• Rețele transnaționale de intelectuali cer o reformă post-liberală, decuplată atât de UE tehnocrată, cât și de neo-eurasianismul autoritar.

Aceste alternative, încă minoritare, propun un orizont posibil: un post-capitalism înrădăcinat, care să combine solidaritate, autonomie și memorie istorică.

Concluzie

Privatizarea post-1989 nu a condus la o democrație economică, ci la o dublă alienare: internă (oligarhii naționali) și externă (supunerea față de piețele globale). Acest proces a slăbit durabil suveranitatea politică, socială și culturală a Europei de Est. A venit timpul să regândim suveranitatea, nu împotriva Europei, ci împotriva capitalului fără chip, care nu cunoaște nici granițe, nici popoare, nici memorie.