Procesele vrăjitoarelor din Salem (partea a II-a). Cum a apărut prezumția de nevinovăție

După cum am scris aici, în materialul de astăzi vom vedea continuarea dubioaselor procese ale vrăjitoarelor din Salem. După ce magistrații au descoperit lucruri noi și isteria a crescut, a venit momentul ca și alte doamne și domnișoare să aibă crize, printre care le voi menționa pe: Ann Putnam Jr., mama ei, verișoara ei, Mary Walcott și servitoarea familiei Putnam, Mercy Lewis. În mod semnificativ, cele pe care au început să le identifice ca fiind alte vrăjitoare nu mai erau doar niște străine și proscrise, ci mai degrabă membre de seamă ale comunității, începând cu Rebecca Nurse, o femeie matură de o oarecare importanță.

Pe măsură ce săptămânile au trecut, mulți dintre cei acuzați s-au dovedit a fi dușmani ai familiei Putnam, iar membrii familiei Putnam și rudele acesteia aveau să ajungă să fie acuzatorii în zeci de cazuri.

La data de 27 mai 1692, după săptămâni de audieri informale însoțite de încarcerări, Sir William Phips (scris și Phipps), guvernatorul coloniei Massachusetts Bay, a intervenit și a ordonat convocarea unei Curți oficiale de Oyer („a asculta”) și Terminer („a decide”) în orașul Salem. Prezidată de către William Stoughton, locotenent guvernator al coloniei, curtea era formată din șapte judecători. Acuzații au fost obligați să se apere singuri, fără ajutorul unui avocat. Cea mai condamnabilă faptă pentru ei a fost admiterea „dovezilor spectrale”, adică afirmațiile victimelor că au văzut și au fost atacate (ciupite, mușcate, srânse etc.) de spectrele acuzaților, ale căror forme satana le-ar fi luat pentru a-și face răul. Chiar în timp ce acuzații depuneau mărturie în boxa martorilor, doamnele și domnișoarele care i-au acuzat se răsuceau, se văitau și se bâlbâiau prin tribună, părând să ofere dovezi ale prezenței demonice a spectrului. Un circ prost, pe românește. Cei care au mărturisit, sau care au mărturisit și au numit alte vrăjitoare, au fost scutiți de răzbunarea instanței, datorită credinței puritane că își vor primi pedeapsa de la Dumnezeu. Cei care au insistat asupra nevinovăției lor au avut parte de destine cumplite, devenind martiri ai propriului lor simț al dreptății. Mulți membri ai comunității, care considerau că evenimentele aflate în desfășurare sunt o prostie, au rămas muți, de teamă că vor fi pedepsiți pentru că au ridicat obiecții la procedură, riscând să fie ei înșiși acuzați de vrăjitorie. Ce coincidență, se poate aplica și în cazul vremurilor noastre, pentru diverse momente absolut dubioase și lipsite de sens. La data de 2 iunie, Bridget Bishop, cea care fusese acuzată și găsită nevinovată de vrăjitorie cu 12 ani mai devreme, a fost prima dintre acuzate care a fost condamnată. La 10 iunie a fost spânzurată pe ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Dealul spânzuraților din satul Salem. La 19 iulie au mai fost spânzurate încă cinci persoane condamnate, printre care Nurse și Good (aceasta din urmă a răspuns condamnării sale spunând că nu era mai vrăjitoare decât era judecătorul un vrăjitor).

George Burroughs, care slujise ca preot în satul Salem, din 1680 până în 1683, a fost chemat de la noua sa casă din Maine și acuzat că este conducătorul vrăjitoarelor. Și el a fost condamnat și, împreună cu alte patru persoane, a fost spânzurat la 19 august. În timp ce stătea pe platforma spânzurătorii, el a recitat perfect Rugăciunea Domnească, un lucru despre care se credea că nicio vrăjitoare sau vrăjitor nu era capabilă sau capabil să îl facă, ceea ce a ridicat îndoieli cu privire la vinovăția sa pentru unii dintre cei prezenți, dar protestele lor au fost respinse, mai ales de către Mather, care era prezent. (Rolul lui Mather în procese, referindu-mă pe ansamblu, a fost unul complex, deoarece, în diferite momente, se pare că a aprobat sau a pus la îndoială diferite aspecte ale procedurilor). La 22 septembrie au mai fost spânzurate încă opt persoane condamnate, printre care Martha Corey, al cărei soț octogenar, Giles, după ce a fost acuzat de vrăjitorie și a refuzat să pledeze vinovat, a fost supus „la peine forte et dure” și a fost strivit sub pietre grele timp de două zile, până când a murit. Pe măsură ce procesele au progresat, acuzațiile s-au răspândit la persoane din alte comunități, dintre care voi aminti: Beverly, Malden, Gloucester, Andover, Lynn, Marblehead, Charlestown și Boston. La 3 octombrie, tatăl lui Cotton Mather, Increase Mather, un duhovnic puritan din New England din colonia din Massachusetts Bay și președinte al Colegiului Harvard timp de douăzeci de ani, a condamnat utilizarea dovezilor spectrale și a favorizat în schimb acuzațiile directe: „Diavolul nu ajută niciodată oamenii să facă lucruri supranaturale nedorite. Prin urmare, atunci când astfel de lucruri asemănătoare vor fi mărturisite împotriva părții acuzate, nu de către spectre, care sunt diavoli sub forma unor persoane vii sau moarte, ci de către bărbați sau femei reale, care pot fi credibile, este o dovadă suficientă că o astfel de persoană are acea conversație și corespondență cu diavolul, încât el sau ea, oricine ar fi, ar trebui să fie exterminați dintre oameni. Cu toate acestea, voi adăuga: Ar fi mai bine ca zece vrăjitoare suspecte să scape decât ca o persoană nevinovată să fie condamnată”. La 29 octombrie, când acuzațiile de vrăjitorie s-au extins și asupra propriei sale soții, guvernatorul Phips a intervenit din nou, ordonând oprirea procedurilor Curții de judecată. În locul acestora a înființat o Curte Superioară de Judecată, care a fost instruită să nu admită probe spectrale.

Procesele au fost reluate în lunile ianuarie și februarie, dar din cele 56 de persoane acuzate, doar 3 au fost condamnate, iar acestea, împreună cu toți cei reținuți, au fost grațiate de către Phips până în mai 1693, adică atunci când procesele s-au încheiat. Nouăsprezece persoane fuseseră spânzurate, iar alte cinci (fără a-l număra pe Giles Corey) muriseră în detenție. În anii următori, au existat acte de pocăință individuală și instituțională din partea multora dintre cei implicați în procese.

În ianuarie 1697, Curtea Generală din Massachusetts a declarat o zi de post și contemplare pentru tragedia care a rezultat în urma proceselor. În acea lună, Samuel Sewall, unul dintre judecători, și-a recunoscut în mod public propria eroare și vinovăție în cadrul procedurilor. În 1702, Curtea Generală a declarat că procesele au fost ilegale. În 1706, Ann Putnam Jr. și-a cerut scuze pentru rolul ei de acuzator. Douăzeci și doi dintre cei 33 de indivizi care fuseseră condamnați au fost exonerați în 1711 de către Commonwealth-ul din Massachusetts, care a plătit și suma de aproximativ 600 de lire sterline familiilor victimelor. În 1957, statul Massachusetts și-a cerut scuze, în mod oficial, pentru procese. Cu toate acestea, abia în 2001, ultimii 11 dintre cei condamnați au fost complet exonerați. Abuzurile din timpul proceselor vrăjitoarelor din Salem vor contribui la modificarea procedurilor judiciare din SUA, jucând un rol în apariția garantării dreptului la reprezentare juridică, a dreptului de a-și contrazice acuzatorul și a prezumției de nevinovăție și nu de vinovăție. Până data viitoare, toate cele bune!