Pe când lumea stă cu ochii ațintiți spre Washington, în speranța că își va putea ghici viitorul în discursul de inaugurare al unui Președinte a cărui primă grijă nu va fi pacea lumii, ci reabilitarea supremației Americii, și care, înainte de a face America măreață din nou, va trebui să facă America unită din nou, este bine să ne uităm în preajmă și să vedem ce se petrece cu alte imperii care își caută, și chiar sunt pe punctul de a-și regăsi gloria pierdută. Poate că acestea nu vor conduce lumea ca lideri globali și poate că nici nu și-o doresc, dar ele vor face imposibil ca o singură putere să domine lumea și fără acordul lor lumea nu va putea fi ordonată. Este cazul Turciei: un vecin și un vechi (fost?) partener strategic al României; o putere cel puțin mijlocie, cu vocația de coagulant și pivot global.
Analiza principalelor evoluții care au loc la nivel mondial și care sunt semnificative pentru ordinea globală în curs de schimbare, evidențiază faptul că în momentul actual trei procese majore se desfășoară simultan. Acestea sunt:
La finele celui de al Doilea Război Mondial, superputerea (militară, economică, politică și culturală) emergentă la acea dată, SUA, s-a asociat cu fostele superputeri vest europene (inclusiv cu Germania învinsă) pentru a contrabalansa o altă superputere emergentă, URSS (Rusia sovietică, urmașă a Imperiului țarist). Nu este mai puțin adevărat că ascensiunea SUA s-a datorat și alianței sale mascate cu rivalul strategic sovietic, îndreptată împotriva imperiilor coloniale, în special britanic și francez, dar și olandez, belgian, spaniol și portughez. (Italia își pierduse coloniile pierzând războiul.) Doctrina liberului schimb promovată de Washington, s-a unit cu doctrina internaționalismului proletar propulsată de Moscova, împingând Europa occidentală, lăsată fără putere, sub umbrela nucleară americană, și făcând din fostele colonii africane, asiatice și sud-americane, emancipate prin autodeterminare, o așa zisă „lume a treia”, păstrată ca teren de confruntare, de regulă, prin interpuși, între cei doi protagoniști ai ordinii bipolare, imperiul sovietic și imperiul american, ca expresie perfectă a luptei și unității contrariilor.
SUA a lăsat pentru o jumătate de secol Rusia, să ocupe și să domine jumătatea estică a Europei, pentru ca ea să poată ocupa și domina, cu acordul tacit al Rusiei, jumătatea vestică, pacea emisferei nordice fiind asigurată, pe de o parte, prin transferul consensual al confruntărilor violente în emisfera sudică și, pe de altă parte, prin evitarea ciocnirii directe între superputerile nucleare.
Sabordarea URSS, superputerea de rang secund a ordinii mondiale bipolare, în anii 1991, sufocată de competiția cu rivala sa occidentală, a oferit, la prima vedere, SUA, superputerea de prim rang a sistemului mondial bipolar, ocazia „fericită” de a rămâne unicul imperiu la nivel planetar în cadrul unei ordini unipolare. În realitate, obligația de a apăra singură ordinea globală a generat, însă, mai multe consecințe nefaste pentru America și anume: i. oboseala strategică și epuizarea forțelor tactice ale statului american (nu doar forța militară, ci și cea reprezentată de dolar și de „visul american”); ii. decadența bunăstării care a afectat societatea americană ducând-o până în zona confuziei ideologice (morale și culturale); iii. scăparea de sub control a emergenței unor puteri economice cu capacități concurențiale la nivel global, apte totodată să transforme noua lor putere materială (mai ales atunci când aceasta s-a întâlnit cu tradiții culturale străvechi) în atu geopolitic.
Așa se explică faptul că astăzi, fostele imperii orientale se alătură actualei superputeri emergente, China, cu scopul de a neutraliza ideologizarea, militarizarea și unilateralizarea relațiilor internaționale de către America și puterile euro-atlantice.
Epuizată, pax americana duce o luptă de ariergardă, cu avangarda unei pax asiatica, în fruntea căreia se găsesc neo-imperiile orientale. Pentru a învinge, aceste neo-imperii trebuie să își depășească vechile controverse și rivalități; ceea ce nu va fi ușor. Capacitatea de a o face, va fi mai mare sau mai mică după cum presiunea sau amenințarea americană va fi mai mare sau mai mică, dar și după cum teama de concurența Chinei sau concurența propriu zisă cu aceasta vor crește.
În același timp, China, care niciodată nu a fost un imperiu în sensul euro-atlantic sau euro-asiatic al termenului, și de aceea nici nu are know how-ul gestionării relațiilor globale în stil imperial, „imperiul chinez” fiind orientat exclusiv spre interior, spre dominare internă, trebuie să deprindă știința și arta managementului relațiilor globale, fără a deveni, însă, o altă Americă; ceea ce, iarăși, nu este ușor.
Iată contextul în care aspirațiile la autonomie strategică ale Turciei se pot realiza și vechile sale reflexe imperiale se pot reafirma, ea având capacitatea naturală de a juca rolul unui factor de conexiune și de echilibru, de temperare și de ordonare.
Apropierea tot mai amenințătoare a NATO de granițele sale, ca și amintirea lui iunie 1941 și a încălcării angajamentelor americane asumate în Malta, în 1989, au împins Rusia să facă, pe frontul ucrainean, pasul riscant al trecerii de la războiul mondial hibrid declanșat cu câțiva ani în urmă, la războiul convențional local, și, în pregătirea acestuia, dar și ca antidot la strategia războiului total declanșat împotriva sa de puterile euro-atlantice, sub pretextul susținerii rezistenței ucrainene, pasul către alianța aprofundată cu China și antanta cordială cu Turcia, altădată adversarii săi.
Aceasta nu înseamnă, totuși, că vechea rivalitate este uitată și perspectiva revenirii la rivalitate poate fi ignorată. În acest context, pe de o parte, spațiul de mișcare al Turciei se lărgește considerabil și aspirațiile sale la autonomie strategică își găsesc șanse de realizare, dar, pe de altă parte, elitele politice turce, trebuie să calculeze cu prudență și să acționeze cu abilitate, evitând să își ducă ambițiile dincolo de anumite linii roșii unde, stricarea echilibrelor de putere să le explodeze în față.
Adâncirea SUA și a aliaților săi europeni în confruntarea prelungită cu Rusia oferă Turciei oportunități de balans între forțele rivale pentru care înfrângerea nu este o alternativă, iar victoria nu este o posibilitate. În acest context, Turcia își poate valorifica și atuul calității de paznic legitim al strâmtorilor Mării Negre, conform Tratatului de la Montreaux.
Tot astfel, în contextul conflictului dintre Rusia și NATO, ciocnirea intereselor turce cu cele franceze sau italiene în Mediterana de Vest se poate încheia cu un anumit avantaj pentru o Turcie, în același timp, membru NATO și partener strategic al Rusiei. Cum să fii amândouă este o chestiune de finețe diplomatică.
Pe linia aceleiași logici, Rusia este gata să renunțe, cel puțin provizoriu, la unele din pretențiile ei în Mediterana de est, Transcaucazia și Asia Centrală (mai puțin în Marea Neagră) și să retragă sprijinul altădată oferit unor aliați ortodocși (Grecia, Cipru, Armenia), pentru ca, pe de o parte, să țină Turcia la cât mai mare distanță de SUA și NATO (ambițiile neo-otomane ale Turciei pot fi satisfăcute mai ușor cu sprijinul Moscovei, decât cu cel al Washingtonului sau Bruxellesului), iar pe de altă parte, să așeze Turcia în calea Chinei, stăvilindu-i acesteia entuziasmele globaliste și contrabalansându-i puterea în folosul unui echilibru strategic regional.
Testul de stres al relațiilor ruso-turce va avea loc în Marea Neagră, pe frontul ucrainean. Întrebarea este dacă Turcia va socoti că Ucraina merită deteriorarea parteneriatului cu Rusia, care deja i-a furnizat multe câștiguri, pentru un profit mai degrabă simbolic și care, oricum, va trebui împărțit cu SUA și Germania? Deocamdată Turcia susține integritatea teritorială a Ucrainei, dar nu și războiul Ucrainei menit a o salvgarda, refuzând totodată aplicarea „sancțiunilor” pe care Occidentul euro-atlantic vrea să le aplice Rusiei, respectiv participarea la războiul economic dintre Rusia, pe de o parte, SUA, NATO și UE, pe de altă parte. În schimb, Turcia a adoptat poziția de „mediator onest” între Rusia și Ucraina (adică între Rusia și SUA), după modelul lui Bismarck la Congresul de la Berlin (1878). Linia este greu de păstrat, dar nu imposibil. În cele din urmă, Turcia va trebui să sară în barca în care se află interesele sale strategice, alegând doar momentul potrivit pentru a o face. Cel mai probabil aceasta este barca rusească.
Atitudinea Turciei față de globalizarea NATO și în special refuzul față de primirea în NATO a Finlandei și Suediei ridică întrebarea dacă vetoul turc viza o problemă de politică internă sau una de politică externă, era strategic sau tactic?
În măsura în care opțiunea Turciei este strategică (și nu se limitează la un simplu șantaj prin care SUA să fie forțată a-i transfera tehnologie militară de vârf și a renunța la opoziția față de aprovizionarea Ankarei cu armament rusesc) ea se poziționează nu doar împotriva unei reduceri a importanței flancului sudic al NATO în favoarea celui nordic, ci și împotriva lăsării unei noi „cortine de fier” care să excludă Rusia din Europa, precum și unei adevărate strangulări a Germaniei de către SUA, cu lațul unui NATO în curs de globalizare. Vetoul turc era un serviciu făcut atât Rusiei cât și (mai ales) Germaniei (și Europei germane).
În cele din urmă Turcia a renunțat la acest veto. Întrebarea este de ce? S-a aliniat ea exigențelor americane împotriva celor rusești? Răspunsul, în opinia noastră, este negativ.
Turcia, anticipând eventual și evoluția politicii americane sub administrația Trump, orientată spre debarasarea de sarcina apărării Europei occidentale împotriva „amenințării” rusești, dar nu numai, prevede și poate chiar dorește o deplasare a NATO spre nordul continentului european, ca preambul la dizolvarea alianței nord-atlantice cu totul. Cu cât NATO, care este de fapt SUA, se depărtează de vechile sale aliniamente sudice, cu atât rolul Turciei în spațiul sudic și oriental crește, ea putând gândi chiar la fondarea unui NATO asiatic având ca nucleu statele turcice din Asia Centrală și ca partener strategic Organizația de Cooperare de la Shanghai. În același timp, cu cât SUA își consolidează pozițiile departe de frontierele turce și de Marea Neagră, în direcția Oceanului Arctic, mutând locul de întrecere cu Rusia din Orientul Mijlociu și din bazinul pontic spre mările nordului înghețat, cu atât mai mult spațiul de manevră al Germaniei, ca și interesele acesteia în Balcani, se vor reduce, iar Rusia va avea nevoie de alianța Turciei care să îi mențină în siguranță „curtea din spatele casei”.
Ca și acordul pentru intrarea Suediei și Finlandei în NATO, și sprijinul acordat opoziției siriene pentru înlăturarea regimului lui Bashar al Assad, nu constituie o mișcare făcută în favoarea SUA și o trădare a parteneriatului cu Rusia, ci un act privind împărțirea rolului în Orientul Mijlociu, între Turcia, Rusia și Iran, ținându-se seama de noua situație strategică generată de emergența ordinii mondiale multipolare, cu China pe postul principalei forțe de tracțiune, și deplasarea centrului de interese americane din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific, și din Marea Mediterană în Oceanul Înghețat de Nord. Turcia rămâne să stabilizeze Orientul Mijlociu, inclusiv neutralizând excesele genocidare ale „talibanilor” (fundamentaliștilor) sionismului, Iranul, reconciliat cu statele arabe din Golf și în parteneriat strategic cu China și Rusia (plus Turcia) se va întoarce cu fața spre centrul Asiei, intrând totodată într-un mecanism al echilibrului de putere în Oceanul Indian (ca participant la „rezistența” împotriva strategiei indo-pacifice a blocului albilor creștini anglo-saxoni din AUKUS), iar Rusia se va consolida ca putere euro-asiatică, calibrând ordinea Europei și constituind piesa de articulare a UE (sau ceea ce mai rămâne din ea) cu spațiul extrem oriental.
În contextul evoluțiilor actuale la nivel global și regional se cere cercetarea prioritară a trei triunghiuri geo-strategice a căror dinamică stă sub semnul luptei și unității contrariilor: Ankara-Teheran-Moscova; Ankara-Beijing-Moscova; Ankara-Berlin-Moscova. Nici un proiect global nu va putea ignora realitățile politice născute pe aceste trasee care au ca variabilă comună strategia neo-otomană a Turciei.
Interesele obiective ale Turciei recomandă ca Ankara să mențină cu orice preț funcțională relația partenerială cu Moscova și Teheranul. Aceasta va impune unele compromisuri, dar fără sprijinul rus și iranian, Turcia nu își va putea valorifica atuurile care o recomandă ca putere de prim rang în spațiul asiatic: adică spațiul din care va emana proiectul noii ordini globale postamericane. Reciproca este și ea valabilă: impredictibilitatea și puseele de orgoliu ale politicii turce, vor crea probleme în aplicarea agendei ruse și iraniene. Așadar, caracterul strategic al relațiilor dintre acestea se bazează pe congruența intereselor lor strategice obiective și asta le asigură durabilitatea.
Din atare perspectivă, SUA nu va putea și nu va voi să ofere un sprijin consistent și eficient Turciei, obiectivele lor vitale în regiunea medio-orientală fiind divergente. Washingtonul va păstra alianța nominală cu Ankara, în interiorul sau în afara NATO, numai potrivit zicalei că este mai bine să îți ții adversarul în cortul tău, ca să urineze în afară, decât să îl ții în afară și el să urineze înăuntru.
În relația cu Berlinul, Ankara va trebui să urmeze politica rusă și să culeagă ceea ce îi convine din rezultatele acesteia, fie că tensiunile între Rusia și Germania se mențin, fie că se estompează. Fără o înțelegere cu Rusia, Germania nu are nici un viitor ca mare putere europeană cu relevanță globală. Fără a avea Germania de partea ei, Rusia va putea cu greu să coaguleze Eurasia. Diplomația turcă poate facilita o atare antantă ruso-germană. În acest scop strategia „bățului și morcovului” va trebui aplicată arătându-se bățul la Berlin și morcovul al Moscova.
Cu privire la relația Turciei cu UE, se menține valabilitatea tezei potrivit căreia cea din urmă cu greu poate deveni o adevărată putere globală fără a o integra pe cea dintâi (factor esențial într-un dialog necesar al Europei laice cu lumea musulmană, gestionar indispensabil al fluxurilor migratorii către Europa și contributor de prim rang la realizarea unei posibile identități militare europene). Refuzul principalilor actori ai UE, vechi de decenii, de a adopta o atitudine sinceră și constructivă cu privire la aderarea Turciei a stimulat nașterea neo-otomanismului Ankarei, iar acesta constituie acum o piedică practic insurmontabilă în calea unei asemenea aderări. Interesul Turciei pentru UE a devenit pur simbolic.
Cu privire la Turcia „neo-otomană” (care se autodefinește ca fiind centrul legitim de iradiere a securității în lumea turcofonă și în statele Orientului Mijlociu și ale Africii de Nord, caracterizat, printre altele, de „autonomia strategică” în raport cu orice alt actor global sau regional), urmărirea a patru obiective politice este de maxim interes.
Pe teritoriul acestei noi entități cu potențial confederativ, geopolitica turcă se întâlnește cu geopolitica rusă, dar pentru moment Rusia se arată tolerantă întrucât estimează că atuurile sale sunt mai solide decât cele turcești și totodată vede orientarea Turciei spre Asia Centrală ca însemnând, la propriu și la figurat, o îndepărtare de alianțele sale euro-atlantice, precum și o poziționare utilă într-un sistem al echilibrului de putere cu China. (Așa se explică aparenta abandonare a Armeniei de către Rusia, în conflictul înghețat dintre aceasta și Azerbaidjan.) În ce măsură acest echilibru este stabil, iar sistemul care îl generează și garantează este durabil, rămâne de văzut.
Pe de altă parte, această implicare ar putea fi un obiectiv prea îndepărtat în raport cu resursele de care dispune Turcia în prezent. Dimpotrivă, o cooperare rafinată dintre cele trei, și a lor cu China, ar putea menține echilibrul strategic și status-quo-ul geopolitic regional pe care, cel puțin China, Rusia și Iranul le doresc.
Este Turcia o putere mijlocie sau o putere mare? Criteriile pentru a răspunde acestei întrebări lipsesc. Prin aceea că Turcia va fi de neignorat în viitoarele poziționări ale principalelor puteri globale și în eforturile destinate proiectării și realizării unei viitoare ordini globale (cel mai probabil multipolare), tind a o include în rândul puterilor aflate în curs de redobândire a măreției pe nedrept considerată ca fiind definitiv apusă. Vechiul scaun al Turciei de la masa puterilor globale trebuie readus din magazia istoriei și recondiționat. Chiar de ar rămâne doar o putere regională, Turcia va fi un factor de iradiere și de coagulare a cercurilor de putere globală, precum și un pivot al marilor procese politice globale.
În acest context se cere revalorificat și vechiul parteneriat româno-turc.
Abandonarea de către România a oricărei identități naționale în politica sa externă, după 2007, anul intrării în UE și al confirmării doctrinei „Marelui licurici”, promovată de Președintele Traian Băsescu, nu lasă prea multe speranțe acestui parteneriat.
Trebuie făcută distincția între doctrina de politică externă (singura perioadă în care România a beneficiat de o asemenea doctrină a fost cea a anilor 1996-1997), obiectivele de politică externă (între anii 1993 și 2003, respectiv 2007, România a avut ca asemenea obiective intrarea în NATO și aderarea la UE, după care nu a mai știut să realizeze trecerea de la statutul de candidat la aderare la cel de membru cu drepturi depline), politica externă reactivă (redusă la a reacționa față de provocările generate de jucători străini) și lipsa de politică externă sau „politica externă-surogat” (specifică statelor care au renunțat la suveranitate și care execută acțiuni externe ordonate de puteri străine cu rol de suzeran sau protector). În prezent, România se găsește în ultima dintre aceste situații și faptul este cu atât mai grav cu cât nu numai influența regională și globală a Turciei crește, dar unul dintre vecinii noștri critici, Ungaria, a lăsat Bucureștiul mult în urmă în ceea ce privește relația strategică cu Ankara. România riscă astfel nu doar să se vadă lipsită de beneficiile parteneriatului său tradițional cu Turcia, ci chiar să se vadă izolată în mijlocul unui cerc geopolitic pe circumferința căruia se plasează Turcia, Rusia și Ungaria, dar și SUA (revoluției trumpiste) și Serbia.
Lasă un răspuns