Progresul, cel mai eficient catalizator al regresului

Nu trebuie să fii Nostradamus  ca să „prezici” viitorul unei specii care insistă pe ciclicitate de când se știe, fără să ia seama la avertismente și fără să rezerve memoriei colective vreun loc în cutia neagră. Uneori preferă cercul, alteori spirala, dar cândva tot ajunge de unde a plecat. Ori de câte ori i se urăște cu binele sau cu răul, pune de-un război sau de-o revoluție – puncte de cotitură care rareori marchează drumul spre progres, fiindcă cel mai mare dușman al omului este… omul. Nicio altă ființă nu poate exploata omul în maniera în care o face el însuși.

Progresul înseamnă mers înainte, așa cum ne dezvăluie însăși sorgintea termenului. Având în vedere că timpul nu stă pe loc, am putea pretinde că toți și toate avansează, fie și doar prin scurgerea timpului. S-a dovedit însă că nu-i totuna încotro mergi, motiv pentru care am completat definiția și am dat progresului o singură direcție: către mai bine, spre pozitivitate. Progresul înseamnă creștere, spor, dezvoltare, propășire, prosperitate, înflorire (în favoarea cui?!) etc. În biologie progresul e sinonim cu ameliorarea, cu adaptarea și evoluția. Să fie valabil și pentru societatea umană? Deși numărăm opt miliarde de suflete, unul din șase suferă de singurătate. Se discută despre acordarea de vouchere copiilor pentru a frecventa cursuri în care să învețe cum să se joace și să-și găsească prieteni (altfel decât prin tastare). Se discută și despre comisari guvernamentali care să se ocupe de organizarea întrunirilor adulților și de amplasarea „băncilor pentru tăifăsuit” în locuri special amenajate. Cât de progresiv sună „Ministerul/ministrul oamenilor singuri”?

Dar să nu fim nedrepți și să recunoaștem că umanitatea a progresat imens: A ieșit din peșteri (ca să poată intra mai târziu în buncăre), a coborât din copaci (ca să se poată cățăra în zgârie-nori) și și-a făcut propria lumină ca să nu mai depindă de soare (doar de black-out). Nu se mai închină la zeități (are idoli de creație proprie) și nu se mai războiește cu bâte și pietre (are drone și bombe). Și tot așa, pas cu pas, a ajuns până dincolo de orizont. Ce-i drept, orizontul s-a dovedit la fel de amăgitor și de puțin tangibil ca o Fata Morgana. Tot gonind după ținte mobile și fantomatice, omenirea se regăsește periodic în punctul de plecare unde constată (sau nu) că… Pământul e rotund și roata (istoriei) se învârte. Cu cât mai furtunos și mai rapid progresul, cu atât mai greu e de sesizat suprapunerea finișului peste linia de start. E ca întoarcerea fiilor risipitori la rădăcinile ajunse de nerecunoscut, deși coordonatele spațiale sunt aceleași din totdeauna. Progres? Regres? Depinde de perspectivă.

Nu orice săgeată novatoare se înscrie pe ruta către progres. Uneori ricoșează (vezi dinamita, energia nucleară, plasticul, drogurile sintetice și multe alte „cuceriri”), se transformă în bumerang și te catapultează fix în abisul din care anevoios te-ai ridicat. Progresul care, în loc să construiască punți, mărește hiatusul dintre grupări și clase sociale, e mai degrabă prevestitor de apocalipsă. Contează și câte persoane sunt luate de valul… progresist. Uneori e bine să fie luați cât mai mulți în corabie și pe cât posibil să nu fie lăsat nimeni în urmă. Alteori, dimpotrivă, n-ar trebui să se lase chiar toți duși cu… pluta, până nu mai rămâne nimeni măcar să stingă lumina, dacă nu să aștepte cu ea la capătul tunelului. Dacă am reflecta la câtă echitate socială a adus progresul, l-am mai percepe ca atare?

Dacă vrei să progresezi, nu te opri și nu te uita peste umăr, că te depășesc ceilalți. „Stagnarea e deja regres”, spun ambițioșii. Alții atribuie însă popasului puteri progresiste – depinde cum înțelege să-l valorifice fiecare. Poți reflecta la cum ți-ai putea îmbunătăți lucrarea, cum ai putea-o face mai eficientă, sau, de ce nu, la cum ai putea-o șterge din palmares ca inadecvată. Sau te poți aventura la ceva și mai și, aducător de și mai mult (profit), fără să ții cont de pierderi și victime colaterale. Nu toți cei care frânează sunt perdanți, tot așa cum nici toți înainte-mergătorii împătimați vor ieși câștigători. Unul dintre pro… pășitori și declanșatorul celui mai mare conflict din istoria omenirii obișnuia să spună – și să noteze în „Lupta” sa – că oponenții progresului (proiectat de el) n-o să reușească nicicând să blocheze roata istoriei, oricâte bețe ar întrebuința. N-a oprit-o nici el, ditamai tăvălugul catalizator de regres la scară planetară!

Condiția sine qua non a progresului e libertatea, se spune. Suntem mai liberi ca oricând, dar în ce măsură am progresat? Suntem liberi să muncim nu doar pentru masă și casă, ci pentru tot ce ne pun în brațe industriile debilitante. Nu mai suntem sclavii unor stăpâni nemiloși, ci sclavii – pardon, beneficiarii – jucăriilor care ne umplu timpul și ne golesc mintea. Tehnologia ne scutește de munci grele și de muncă în general – șomerii sunt doar victime colaterale. Suntem liberi să fim cine și ce vrem să fim și să ne manifestăm ca atare. Suntem lăsați să demonstrăm pe toate vocile și în toate culorile curcubeului și să ne exprimăm opiniile de care oricum nu-i pasă nimănui. Ne-am debarasat și de sfera privată și suntem cărți deschise pentru oricine vrea să ne citească. Și vor mulți, cu excepția noastră, care nu mai punem preț pe niciun fel de identitate, cu excepția celei de gen. Când i-a mai fost permis ființei umane să-și schimbe genul, încă și cu drept de răzgândire o dată pe an? Liberalizările și libertinismele se extind zilnic, odată cu progresul mentalității și regresul prejudecăților. Curând vom abandona și lupta cu drogurile care vor fi legalizate, aidoma orientărilor… instinctuale. Libertatea deciziei consumatorilor întreține progresul comerțului… Și al dependențelor, alte victime colaterale fără de care nu se poate!

Nu toți se adaptează cu aceeași viteză și în egală măsură progresului reprezentat de digitalizare, dar există (ne)șansa ca IA să ne strunească pe toți ca unul și atunci ne vom regăsi în aceeași barcă și nu ne vom mai deosebi nici în privința intelectului. Discuți cu cineva în preajma omniprezentelor gadgeturi și te trezești bombardat cu reclame și oferte pentru tot ce (nu) ți-a trecut prin cap și ieșit pe gură. Oriunde ai merge, ești filmat din toate unghiurile, ca o vedetă. Lași copiii în seama jucăriilor inteligente și te trezești pe lista teroriștilor de marcă pentru cine știe ce înregistrare făcută de spionul digital. IA progresează sugând cu nesaț de la însăși inteligența creatoare, anemiind-o. Un parazitism incestuos și o simbioză toxică, în care nimeni nu mai știe ce și de la cine asimilează, toată lumea e preocupată de supraviețuire cu efort minim. E ca la ruleta rusească: Nimeni nu știe dacă banchetul se încheie cu o aterizare în paradis sau cu un masacru după modelul anilor 1970 în jungla din Guyana.

Progresul pare să însemne și lepădarea de tradiții, datini, obiceiuri, religie, morală și… cei șapte ani de-acasă. Circulă știri alarmante despre copii de zece ani care merg la școală cu scutece în bagaj. Ne-o confirmă – indirect – chiar industria producătoare care livrează orice mărime, de la nou-născuți la seniori (ultimii le poartă din motive de fragilitate și respectiv fragilizare). Toți avangardiștii vor să fie o apă și toți pământ… de flori, că prea mulți copaci n-o să mai avem. E mult mai multă nevoie de terenuri pentru cultivat panouri fotovoltaice, pentru plantat eoliene și pentru croit drumuri de acces pentru multinaționale. Foamea de energie e imensă, iar hrana viitorului o să constea din… minerale și electroliți, așa cum îi stă bine omului în oglindă aflat în proiectare pe mesele geneticienilor. Deocamdată se lucrează la bacterii în oglindă, dar de acolo și până la om nu mai e decât un pas – mic pentru savanți, imens pentru… regresul omenirii.

Cel mai terifiant regres îl înregistrează educația, o altă victimă colaterală. Accesul la școală e tot mai dificil, la digitalizare e aproape gratis. Tehnologia „de ultimă generație” se ocupă de – posibil – ultima generație de inteligenți na(t)ivi, și o face temeinic. Are în portofoliu incultura, vulgarizarea, dezalfabetizarea, dezumanizarea și robotizarea. Progresele ei sunt vizibile de pe Lună, ale școlii s-au retras în beciul înnoptării minții. În timp ce copiii urmăresc fără umbră de discernământ secvențe de o brutalitate ireală pe telefoanele inteligente, adulții „ultrasensibilizați” se cer/vor atenționați la orice știre cu impact emoțional! (Pesemne că avertizarea e menită să surprindă momentul desensibilizării manifestat prin abolirea empatiei și tocirea ultimilor neuroni-oglindă, altminteri nu-i văd rostul.) Cu capetele plecate și privirile ațintite pe progresul tehnologic, niciunul nu mai sesizează că urcușul s-a terminat de mult și că alunecă vertiginos pe spirala-tobogan, iar aterizarea n-o să le fie prea blândă.

Progresul ignoranței e eșecul lamentabil al intelectualității, al celor care și-au ratat menirea și au lăsat trenul să plece fără călăuză. În timp ce „erudiții” colecționează premii, titluri și pocaluri și se izolează în sferele neînțelese nici măcar de ei, „artiștii” aleg să se adapteze vremurilor și generațiilor tot mai slabe de înger prin metode originale: Reduc nivelul, coboară ștacheta și concep „opere” pe măsura intelectului atrofiat. Scriiturile abundă de fraze eclectice, compuse din cât mai puține cuvine – uzuale, să nu suprasolicite neuronii tot mai firavi! –, la nevoie împănate cu desene și schițe grăitoare. Spectacolele de teatru au devenit o învălmășeală de trupuri în costumul lui Adam și al Evei, emițătoare de urlete, gemete și onomatopee după modelul proaspăt descinșilor din preistorie. Cu teme repulsive și adaptări blasfemice precum feminizarea și lesbianizarea Papei speră să atragă bipedele pe cale de a-și pierde cuvântul și credința. Filmele și muzica se mulează și ele pe corectitudinea politică și pe subțirimea intelectului ce nu mai vrea să evolueze, preferând confortul de la a zecea aniversare; Arta, cultura, educația… totul pe cale de involuție, grație progresului ce i-a luat pe toți pe sus și pe nepregătite.

Celebrul „Cine are carte are parte!” e de mult depășit. Cel mult ai parte de singurătate într-o lume pusă pe căpătuială și dominată de egoism feroce. Cum au progresat sentimentele și cum relațiile, în condițiile în care liantul social e dizolvat de individualism? Ne-o demonstrează pe viu izolații în bulele puse la dispoziție de mărinimoasele și progresistele rețele de „socializare”! E progres sau e regres când nimeni nu mai știe să râdă sau să plângă sincer cu cineva? Când nu mai ai cui să-ți împărtășești visele și cu cine să faci schimb de gânduri? Când nu mai „alegem” ce ne sorteau părinții și castele, și ne rezervăm libertatea schimbării partenerilor ca pe șosete? Când foștii tovarăși de viață au devenit companioni de… etapă ce durează în medie trei ani – până la epuizarea hormonilor responsabili de fluturii din stomac (acolo unde au supraviețuit). Amorțirea simțurilor obligă dezolații să recurgă la sadism senzorial ca să mai simtă câte ceva.

Ce ironie! Să tot pășești înainte, să urci treaptă cu treaptă și să produci consecvent arme care se vor întoarce împotriva producătorilor! Să „evoluezi” către imaturitate, către celebrul sindrom Peter Pan. Oare unde o să ne catapulteze progresul pe ale cărui culmi ne desfătăm astăzi și ce-o să urmeze în materie de regres? Ceva ce-am cunoscut deja precum comuna primitivilor ori evul întunecat , sau ceva nou-nouț, o degradare globală și uniformizată perfect cu ajutorul uneltelor ce-au înlocuit valoarea cu succesul? Posibil ca nimic din toate astea să nu fie nou, ci doar o repetare. Nu știm exact dacă în istorie vina colapsurilor unor civilizații au purtat-o conflictele fără număr și noimă, cataclismele naturale, ori faptul că progresul a luat mințile multora și a catalizat Marea Implozie. Progresul bine structurat și programat, aplicat corect și cu viteza corespunzătoare are neîndoios efecte benefice pentru umanitate. Progresul orb, fără cap, și forțat de lăcomie duce invariabil la (auto)distrugere. Natura suferă, rezervele se consumă, tot mai mulți rămân în urmă, iar educația, morala, umanismul și relațiile de calitate se atrofiază. În timp ce unii se întind perpetuu după stele și nu vor să lase drumul fără oameni, ca nu cumva să se rotească Pământul fără ei, alții nu vor decât „acasă”, să aibă liniște și să se bucure de pace! Oare câte progrese vor fi catalizat declinul, și câte prăbușiri vor fi propulsat înălțarea? Un Ouroboros care întregește cercul devorându-se și dăruindu-se pe sine! Eterna dramaturgie a conflictului dintre extreme indisolubile, care se nasc perpetuu una din alta…