Protejarea dreptului la viață poate ajunge să însemne să nu îl lași pe om să moară, chiar dacă devine tot mai debil și handicapat

Coronavirus Act 2020, votat de Parlamentul britanic înainte de 23 martie, când s-a intrat în lockdown, conține un articol care permite unele modificări în privința procedurilor de evaluare a bolnavilor psihic care necesită internare într-un spital de psihiatrie și a oferirii de servicii de sănătate mentală (mental health). Dacă înainte de lockdown, o persoană nu putea fi internată într-o instituție de psihiatrie fără două evaluări medicale făcute de doi specialiști, Coronavirus Act simplifică procedura făcând posibilă închiderea/internarea pacientului pe baza unei singure evaluări. Măsura a fost justificată astfel: pe de o parte vor fi mai puțini medici disponibili să facă aceste evaluări, fiind și ei oameni vulnerabili la Coronavirus, pe de altă parte, vor fi mai puțini profesioniști în comunitate care să poată oferi servicii de intervenție în criză, prevenție și suport celor cu afecțiuni psihice și mentale. Nu s-a menționat nimic despre anticiparea creșterii numărului de bolnavi psihic în urma măsurilor de lockdown, a șocurilor la care va fi supusă economia, a pierderii locurilor de muncă și a însingurării.

Instituțiile de protecție socială și serviciile medicale comunitare se centrează, datorită permisivității Coronavirus Act, pe protecția drepturilor omului (Human Rights), în principal dreptul la viață. Dreptul la familie și libertate de mișcare, de pildă, au fost și încă mai sunt afectate în zonele cu lockdown localizat și pentru cei obligați la shielding sau izolare la domiciliu. Ca să nu mai vorbim de dreptul la libertate de expresie, un drept esențial pentru menținerea sănătății mentale. Masca îți ia pur și simplu expresia, mimica facială: râsul, zâmbetul, diversele emoții pe care le-am învățat de mici să le citim, să le percepem. Lipsa expresiilor reduce bogăția afectivă și îl va sărăci pe om și din punct de vedere intelectual. Mă refer la inteligența emoțională, socială, nu la cea robotică. Așadar, doar dreptul la viață rămâne de apărat, la modul constant și susținut. Dar această abordare ridică ștacheta de la care sunt oferite servicii de tip Social Care, de rezolvare a problemelor cauzate de nevoi sociale în principal, dar și de natură afectivă, cognitivă, psihică. Când aceste servicii devin tot mai precare, mai greu de obținut, trebuie să se deschidă supapa pentru alt tip de intervenție, doar în situațiile grave: închiderea în sanatorii, spitale, instituții. Dacă pentru o internare la psihiatrie e nevoie doar de o evaluare medicală, crește rapiditatea cu care se pot lua deciziile de internare și poate crește și numărul internărilor. Legea Coronavirus Act prevede și modificarea termenelor, frecvenței reevaluării pacienților, odată închiși. Adică, aceștia pot sta mai mult timp instituționalizați, pe motiv că medicii se pot îmbolnăvi sau sunt suprasolicitați de numărul pacienților pentru care răspund.

Protejarea dreptului la viață poate ajunge să însemne pur și simplu asta: să nu îl lași pe om să moară. Ce contează dacă se reduc serviciile de ‘lux’, gen fizioterapie? Pacientul rămâne în viață, chiar dacă devine tot mai debil și handicapat.