Lunile întregi fără ploi au secătuit viața din această regiune vastă din Angola de Sud și au adus comunitățile în pragul foametei. Oamenii trebuie să meargă pe jos mai mulți kilometri pentru a găsi apă sau fructe, pentru care trebuie să concureze cu animalele sălbatice. Guvernul angolez a început recent să construiască trei baraje de apă în provinciile Cunene și Huila. Ministerul Apelor a declarat că barajele vor reduce semnificativ impactul secetei în regiunile afectate. „Creăm o rezervă de apă pentru a satisface nevoile populației, ale animalelor și ale activității agricole, mai exact ale irigațiilor”, a declarat Manuel Quintino, directorul general al Institutului Național de Resurse de Apă din cadrul Ministerului Energiei și Apelor.
Proiectele, evaluate la 630 de milioane de dolari, se bazează pe devierea debitului principalelor râuri. Însă, ecologiștii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la posibilele daune aduse ecosistemelor fragile, despre care spun că ar putea agrava schimbările climatice. „Aceste soluții, de deviere a râurilor prin diferite baraje, pot altera ecosisteme întregi. Prin urmare, este necesar să existe evaluări foarte sensibile cu privire la ce schimbări ar putea fi provocate de devierea râurilor. Nu numai la nivelul populațiilor, al speciilor care trăiesc în râuri”, a precizat Érica Tavares, biolog de mediu și activistă.
Provinciile Cunene și Huila sunt unele dintre cele mai sărace din Angola și predispuse la condiții meteorologice nefavorabile. Potrivit Programului Alimentar Mondial, lipsa de ploi, în perioada noiembrie 2020 și ianuarie 2021, a dus la cea mai gravă secetă din ultimii 40 de ani.
În perioada colonială, guvernul portughez a considerat Angola drept bijuteria coroanei sale de peste mări. Acesta a făcut din colonie o țintă a unor planuri ambițioase de colonizare și a încurajat investițiile în economie. Ca urmare a acestor eforturi, economia angoleză a cunoscut o creștere rapidă în anii 1970, principalele produse de export fiind cafeaua, sisal, diamantele și petrolul. În marile orașe s-au dezvoltat, de asemenea, unele industrii ușoare. Însă, această creștere a fost dezechilibrată, majoritatea profiturilor fiind concentrate în mâinile unei mici clase de coloniști, în timp ce majoritatea populației a fost relegată în proiecte de muncă forțată sau obligată să vândă produse agricole la prețuri extrem de scăzute către consiliile de marketing. Inegalitatea veniturilor și a oportunităților a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea mișcărilor naționaliste. La momentul independenței naționale, în 1975, a avut loc un exod masiv de muncitori portughezi calificați și, din cauză că statul colonial nu a reușit să dezvolte în mod adecvat sistemele educaționale locale și oportunitățile de angajare, puțini angolani au fost disponibili pentru a le lua locul. Pierderea de capital și de competențe a avut un impact negativ imediat asupra dezvoltării economice. În plus, noul guvern a încercat să impună dezvoltarea socialistă după un model sovietic și cubanez, care includea un grad ridicat de participare a statului în economie, cum ar fi prin intermediul întreprinderilor agricole colective și a celor de stat. Capitalul străin a fost adesea naționalizat, iar ratele de schimb au fost stabilite în mod artificial la un nivel ridicat. Economia a fost, în continuare, paralizată de un război civil, care a strămutat o mare parte din populație, a distrus instalațiile fizice și a perturbat transportul mult mai mult decât o făcuse războiul de gherilă anterior. Combinația dintre reorganizarea economică și război a provocat un colaps economic virtual, care abia dacă s-a mai atenuat de atunci. La sfârșitul anilor 1980, de exemplu, cheltuielile pentru apărare constituiau aproape jumătate din bugetul total, în timp ce rata anuală a inflației a depășit 900% în 1994 și peste 2.500% în anul următor.
Producția de alimente a ajuns la niveluri atât de scăzute încât alimentele au fost importate sau furnizate de ajutoare străine și de surse umanitare, deoarece condițiile de foamete sau aproape de foamete au predominat în mare parte din țară de la mijlocul anilor 1980 până după încheierea războiului civil în 2002. Alte exporturi agricole, cum ar fi cafeaua, au încetat efectiv să mai fie produse până după încheierea războiului. Doar industria petrolieră, care nu a fost naționalizată sau reglementată și a fost oarecum ferită de război, a reușit să producă venituri regulate. Cu toate acestea, industria petrolieră angajează încă puțini localnici și investește puțin în economia angoleză, majoritatea redevențelor revenind statului. Diamantele au asigurat, de asemenea, un venit substanțial, în special pentru forțele UNITA, care au controlat multe dintre minele de diamante în timpul războiului.
Acest fermier o să bea apa care rămâne după ce se satură bovinele. Dacă vitele mor de sete, fermierul o să moară la rândul său, de foame. Aceste scene și evenimente fac parte tot din „lumea” noastră, dragi cititori!
Lasă un răspuns