Nicușor Dan este noul președinte al României. El a obținut 53,6% din voturi
>
Proza lui Gabriel Garcia Marquez a reușit să impună o realitate
Adevărul. Ceaușeștii au fost conduși sau duși la liftul urcînd pe acoperișul CC de către generalul Victor Stănculescu . Ce-a spus Nicolae Ceaușescu în acele împrejurări, ce -a făcut, și, în general, ce s-a petrecut de fapt, știm doar din relatările post-decembriste ale generalului Stănculescu. Efortul acestuia e de a contura un atotputernic speriat, micșorat la ipostaza de iepure.
Era Ceaușescu panicat? S-a învoit s-o șteargă din sediu ca să nu fie linșat de popor?
Versiunea generalului intră in conflict cu două alte elemente extrem de importante.
Primul se referă la momentul Congresului al XIV-lea al PCR, din 20-24 noiembrie 1989. Ceaușescu urma să străbată pe jos distanța dintre clădirea CC și cea a Palatului Regal, pentru a ajunge la Sala Palatului. Înnebuniți de spațiul absolut deschis, deci imposibil de protejat pe deplin, cei de la Direcția a V-a i-au sugerat să renunțe. Ceaușescu a refuzat. Absolut firesc. Nimic din destinul său nu-l semnala altfel decît gata să înfrunte primejdia cu pieptul deschis. Nu mersese el, în 1977, în mina ocupată de protestatarii din Valea Jiului care-l sechestraseră pe premierul Ilie Verdeț? Nu-și asumase el, în 21 august 1968, îndrăzneala de a striga la ruși, peste Prut, din balconul CC? Logica personajului respinge momentul de lașitate din 22 decembrie 1989, așa cum îl schițează versiunea lui Victor Stănculescu.
Al doilea element îl dau mărturiile celor care l-au păzit la Tîrgoviște. Toate insistă pe faptul că Nicolae Ceaușescu nu înțelegea că însuși poporul nu-l mai voia. Fostul conducător încercase în dimineața lui 22 decembrie 1989 să vorbească din balcon, prin porta voce, mulțimii întărîtate din Piață. Gestul spune multe despre credința sa într-o lovitură de palat, ticluită de agenturile străine prin uneltele dinlăuntru. E greu de crezut c-ar fi vrut s-o șteargă din sediul CC pentru a-și pune pielea la adăpost.
Adevărul cere însă convocarea și a celorlalte părți. Din nefericire, pînă acum n-a intrat în posesia istoricilor și versiunea lui Ceaușescu.
*
Cărți. La o primă vedere, „Memoriile“ lui Gabriel Garcia Marquez nu te îmbie la o lectură ațîțătoare. Autorul nu e un fost mare al politicii mondiale. N-a fost vîrît ca Stalin sau Churchill în evenimentele care au făcut istoria secolului XX. Nu le-a fost martor activ ca jurnalist sau măcar în calitate de stenodactilograf. Realitatea despre care vorbește nu e nici ea interesantă pentru cititor. Columbia, nici măcar Caraibe, nu joacă pe scena lumii de azi rolul de primadonă. „Memoriile“ se caută, de regulă, pentru a afla culisele momentelor și personalităților producătoare de istorie.
Și totuși, primul volum al trilogiei, „A trăi pentru a povesti“, a fost mult așteptat de către cititori. Explicația? Proza lui Gabriel Marquez e declarat izvorîtă din realitatea politică, economică și socială a Caraibelor. Ne îndreptăm spre „Memorii“ așadar, cu imaginea Columbiei deja existente în capul nostru: cea din romanele marelui scriitor. Chiar dacă acea stă realitate are trăsături predominant fabuloase.
Imaginea unei țări, a unei zone în conștiință planetară e fixată de cărțile sale mari. Nu știm dacă rușii se dau cu troica, dacă beau ceai în jurul samovarului sau dacă stau în izbe prin ferestrele cărora scot capul voci melancolice. Din Gogol, Tolstoi, Cehov, Dostoievski știm că așa e.
Literatura a reușit să impună o realitate.
Regula și-a spus cuvîntul și în cazul Columbiei. Orice fan al „Veacului de singurătate“ e convins că-n Caraibe poate să plouă 99 de ani, că războaiele civile devastatoare se pot isca de la o bătaie între cocoși. Ori cît ne-am strădui să ne păstrăm luciditatea, vom citi realitatea Columbiei – trecută, prezentă și viitoare – ca o realitate descinsă din proza lui Marquez.
Dacă aș fi investitor în Columbia aș face un itinerar Marquez pentru turiștii străini: de la Barranquilla la Aracataca. S-ar putea amenaja chiar și satul mitic Macondo. Ar fi mai cinstit rentabil decît cultivarea drogurilor.
Comentarii
Realitatea din capul lui Ceaușescu a fost creată de HOARDA din jurul lui .El a fost mascota , purtătorul de cuvânt , icoana în spatele căreia era HOADA .
În apărarea lui Marquez ca martor excepțional al timpului său, sare însuși Marquez! Iată două fragmente din „Cel mai faimos an din lume” , publicat în data de 3 ianuarie 1958, în „Momento”, Caracas.
„Anul internațional 1957 n-a început la 1 ianuarie. A început miercuri pe 9, la șase seara, la Londra. La ora aceea, prim-ministrul britanic, copilul-minune al politicii internaționale, sir Anthony Eden, bărbatul cel mai bine îmbrăcat din lume, a deschis poarta de la numărul 10, Downing Street, reședința sa oficială, si aceea a fost ultima oară când a deschis-o în calitatea lui de prim-minstru.(…) Cu trei luni în urmă – la 2 noiembrie 1956 – la invitația secretă a Franței de a lua cu asalt Canalul Suez, sir Anthony Eden se arătase atât de nehotărât, încât a decis prea repede, prea categoric, împotriva opiniei majorității miniștrilor săi, a arhiepiscopului de Canterbury, a presei și chiar a cetățenilor Londrei, care și-au exprimat dezacordul în cea mai mare manifestație populară pe care a văzut-o Trafalgar Square în acest secol. Ca urmare a acestei decizii singulare și precipitate, a trebuit să hotărască în acele două ore melancolice din ziua de 9 ianuarie – și de data asta cu acordul miniștrilor săi, cu acordul marilor majorități din Imperiul Britanic – actul cel mai important din viața sa: demisia.”
„(După atacul cerebral) domnul Eisenhower a suferit o nouă lovitură. Un atac care de data asta nu-i viza creierul, ci inima, adică însăși inima națiunii americane – minusculul satelit al Statelor Unite, un grepfrut de metal refractar, a cărui fotografie fusese publicata deja in toate ziarele din lume, se rostogolise melancolic pe pietrele de la Cape Canaveral, după ce uriașul si costisitorul dispozitiv de lansare a rachetei Vanguard s-a făcut bucăți, într-un spectaculos eșec ce a stârnit fum și dezamăgire. După câteva zile, cu extraordinara lui capacitate de a încasa loviturile, cu zâmbetul larg de jucător bun și pașii mari și hotărâți ai lui Johnnie Walker, președintele Eisenhower a aterizat la Paris pentru a inaugura ultimul eveniment internațional al anului: conferința NATO.”