Momente și evenimente comentate de mine. Sîmbătă, 29 octombrie 1994, sub patronajul MAN, s-a desfășurat la Cercul Militar Național Balul Parteneriatului Pentru Pace. Au participat, 220 de invitați. Dintre aceștia, 100 au fost din țările membre sau partenere NATO.
Bine intenționată, manifestarea a fost prost primită de români. Am explicat de ce în comentariul Apusul balurilor, din Evenimentul zilei, 31 octombrie 1994:
Ministerul Apărării Naționale a organizat sîmbătă seara, la Centrul Militar Național, Balul Parteneriatului pentru Pace. Ambițiile inițiativei au fost eminamente pozitive. S-a dorit, înainte de toate, a se pune la cale un moment plăcut pentru atașații militari străini de la București. În același timp, s-a socotit că Armatei Române nu i-ar strica o asemenea mondenitate. De mai mult timp, oamenii inteligenți care domină în conducerea Ministerului Apărării Naționale se străduie să dea militarilor o imagine nouă, modernă, diferită de cea lăsată de Moș Teacă în conștiința a numeroase generații. Balul s-a vrut o demonstrație că ofițerii noștri știu să danseze, să facă curte și să mănînce cu furculița europeană. Pînă mai ieri, se spunea că ei sînt capabili doar să zbiere pifanilor Drepți și Culcat! Iată-i în stare să sărute, numai și numai protocolar, firește, mînuțele înmănușate ale doamnelor și domnișoarelor. La această nouă imagine a Armatei se va fi gîndit Televiziunea Română cînd a acordat balului o atenție ieșită din comun: două transmisii în direct, la orele de vîrf care sînt cele de sîmbătă seara.
Iată, însă că aceste bune intenții ale Armatei și Televiziunii nu
și-au găsit ecoul sperat în marele public. Așa cum o dovedesc telefoanele primite la redacție, în noaptea de sîmbătă spre duminică, telespectatorii n-au gustat deloc imaginile ofițerilor noștri lansați nu într-un contraatac vitejesc împotriva tranșeelor dușmane, ci într-un vals monden, strîngînd în mîini nu pușca-mitralieră, ci mijlocul subțire al partenerelor de dans. Transmisiile în direct ale Televiziunii de la Balul Parteneriatului pentru Pace n-au fost primite cu aplauze, nici măcar cu zîmbete îngăduitoare, ci cu înjurături. Cîteva dintre mesajele telefonice exprimă, în acest sens, o indignare a unei colectivități scoase din sărite: „Să-i fie rușine ministrului armatei pentru acest bal!“ (Maria Logofătu, București); „Am văzut ce face Armata noastră! Baluri! Noi murim de foame și lor le arde de petreceri. Mai mare rușinea!“ (Vasile Drăgan, București); „Cum nu le este rușine să facă un asemenea bal?! Măcar să fi avut bunul simț să nu ne mai arate“ (Gheorghe Oprea, București); „Ajutați-mă să nu sparg televizorul! Ce interes național este să ne arate cum se distrează ei? Este o mare sfidare la adresa poporului“ (Dumitru Nena, București).
Spre deosebire de cititorii noștri, eu nu cred că Gheorghe Tinca și alți oameni din Conducerea Ministerului Apărării Naționale s-au dat de ceasul morții să fie văzuți la televizor dansîndu-și consoartele. Așa cum spuneam mai sus, balul n-a fost gîndit ca un pretext pentru ca mai marii Armatei să-i ardă un chef. Prin intențiile sale pozitive, el poate fi considerat ca o sarcină de serviciu. Cu toate acestea, cu toate că serbarea n-a costat un sfanț, cu toate că Armata se bucură încă de un imens prestigiu, balul a picat rău, rău de tot în opinia publică de la noi. Cum se explică aceasta? Foarte simplu. Televiziunea nu și-a dat seama că am intrat, în ultimul timp, într-o nouă eră postdecembristă. O eră care ar putea fi denumită, generic, drept apusul balurilor. După evenimentele din decembrie 1989, s-a simțit nevoia unei relaxări a principalelor instituții ale puterii. Pe fondul unei ieșiri din posomorala ceaușistă, România a început să cunoască fenomenul mondenităților. Întreaga clasă conducătoare s-a aruncat cu toată nădejdea în vîrtejul unui lung șir de baluri, recepții cocteiluri, mici și mari dineuri. Presa și televiziunea s-au întrecut în a-i surprinde pe oamenii noștri politici, pe demnitari, și în alte ipostaze decît cele ale vizitelor în fabrici și pe șantiere. Pe micul ecran și în fotografiile din presă, personalitățile vieții noastre publice au demonstrat că știu să poarte nu numai cizme și șepci leniniste, dar și pantofi și cravate. Demnitarii s-au afirmat nu numai indicînd cu brațul viitorul luminos al patriei, dar și ținînd în mînă un pahar de șampanie. La început, opinia publică a primit cu încîntare aceste semne ale unei noi realități. Treptat-treptat însă, oamenii simpli au început să fie dezgustați de mulțimea infinită de imagini ale demnitarilor noștri surprinși la mondenități de tot soiul. Aceasta pentru că, treptat-treptat, între tot mai amărîta viață a cetățeanului și tot mai opulenta viață a oamenilor politici s-a săpat o veritabilă prăpastie. A venit vremea, așadar, ca politicienii, demnitarii, reprezentanții instituțiilor puterii să lase balurile deoparte și să mai meargă și prin mizerele cartiere ale marilor orașe, pe străzi și prin piețe, prin instituții și întreprinderi. Nu e populism, cum s-ar crede, ci o exigență democratică pe care oamenii politici occidentali au înțeles-o de mult timp. De felul în care o va pricepe și clasa noastră politică depinde nu numai supraviețuirea acesteia, dar și a democrației.
Puneți capăt balurilor, dragi tovarăși!
Lasă un răspuns