Puterea legii versus legea puterii

Justiția, în esența ei, ar trebui să fie cea mai solidă garanție a libertății și demnității cetățeanului. Însă, prea des, în România contemporană, apare întrebarea tulburătoare: cine are prioritate, puterea legii sau legea puterii? Răspunsul depinde de cei care aplică legea: magistrații. Iar aici se deschid două drumuri distincte, cel al judecătorilor care înțeleg că rostul lor este să împartă dreptatea, și cel al procurorilor și judecătorilor care își exercită funcția nu ca pe o responsabilitate, ci ca pe o putere personală.

Judecătorul și scaunul cinstei

Scaunul judecătorului, în sala de judecată, nu este un simplu mobilier. Este un simbol. Cine îl ocupă trebuie să înțeleagă că în spatele lui nu stă un privilegiu, ci o responsabilitate. Judecătorul nu este un apărător al acuzării, nici un adversar al apărării, el este gardianul echilibrului, cel care asigură că justiția se face pentru oameni și în numele legii.

Din păcate, nu de puține ori, există tentația ca unii judecători să confirme rechizitoriile doar pentru că „așa trebuie”, doar pentru că procurorul, colegul din sistem, a muncit la acel dosar. Dar adevărul este că niciun rechizitoriu nu trebuie confirmat în lipsa temeiurilor legale. Dreapta judecată nu se face din prietenie instituțională, ci din confruntarea loială a argumentelor: procurorul aduce acuzarea, avocatul ridică apărarea, iar judecătorul decide, ținând cont de lege și de probe, nu de relații sau cutume.

Procurorul și datoria de a demonstra

Procurorii, prin lege, nu sunt doar „avocații acuzării”, ci magistrați ai echilibrului, obligați să-și motiveze fiecare cerere și fiecare solicitare. A cere o condamnare fără fundament legal, doar pentru că „așa se cere în rechizitoriu”, înseamnă a trăda rolul constituțional. Puterea procurorului nu constă în a obține condamnări cu orice preț, ci în a susține acuzații bine întemeiate, în respect față de adevăr și față de drepturile omului.

De altfel, adevăratul profesionalism al procurorului nu se măsoară în numărul condamnărilor obținute, ci în soliditatea probelor și în corectitudinea argumentelor. Un procuror respectat este acela care are curajul să spună „nu există temeiuri pentru condamnare” atunci când probele lipsesc, nu cel care, cu orice preț, cere o pedeapsă doar pentru a nu părea că a pierdut procesul.

Dreptatea nu are culoar

Există un pericol real în ideea de „culoar al justiției”, adică acel traseu informal prin care dosarele par să aibă deja o destinație prestabilită, indiferent de probe. Când un complet de divergență demonstrează că judecătorii pot gândi diferit și pot lua decizii în funcție de argumente, atunci se dovedește că dreptatea nu are culoar, ci are conștiință.

În aceste situații, se vede clar că puterea legii triumfă asupra legii puterii. Puterea legii este impersonală, universală și rece, ea se aplică tuturor, indiferent de funcție, statut sau influență. Legea puterii, în schimb, este arbitrară, selectivă și caldă doar pentru cei privilegiați. Prima dă speranță oamenilor, a doua naște teamă și dispreț.

Justițiabilul, centrul actului de justiție

În final, să nu uităm esența: justiția există pentru cetățean, nu pentru magistrat. Când un om intră într-o sală de judecată, el nu cere protecția unei instituții, ci dreptate. Dreptatea poate fi dură, dar trebuie să fie dreaptă.

Magistrații care înțeleg acest adevăr aplică puterea legii. Ceilalți, care folosesc scaunul ca pe un tron personal, perpetuează legea puterii. Iar între aceste două atitudini se joacă viitorul încrederii publicului în justiție.

Secția l Penală a Curții de Apel București: puterea legii și nu legea puterii

Am trăit după o îndelungă așteptare de 8 ani, experiența de a vedea în sala de judecată oameni care au impus puterea legii în fața unui procuror care, în mod absurd, își dorea ca o adolescentă fără nicio legătură cu un dosar penal, să țină locul în continuare unor directori importanți, protejați de sistem, ai unui important trust de presă.

Dar judecătorii au spus „Nu!” continuării acestui abuz. Au avut curajul să se ridice împotriva unei nedreptăți evidente și să demonstreze că nu toate hotărârile se iau după culoarele nevăzute ale influenței. Acest „Nu!” nu a fost doar un simplu cuvânt rostit într-o sală de judecată, ci o hotărâre care a pus capăt unei suferințe apăsătoare și a arătat că dreptatea nu este un privilegiu al celor puternici, ci un drept al fiecărui om, chiar și al unui copil.

„Procesul” lui Kafka

A fost ca și cum cineva a ridicat o povară imensă, una care nu trebuia niciodată pusă pe umerii mei. Fiecare termen, fiecare amânare, fiecare privire rece din partea celor care ar fi trebuit să caute adevărul.

Prin hotărârea lor, au dovedit că justiția nu trebuie să fie un mecanism orb, ci o forță care se apleacă asupra destinelor umane și le face dreptate. Au arătat că există o diferență uriașă între legea puterii, care strivește, și puterea legii, care repară și eliberează.