Puterea Legii vs Legea Puterii: Când gardianul devine stăpân

De fiecare dată când în România se vorbește despre „independența justiției”, cineva tresare: cetățeanul, pentru că știe că în fața acestei independențe el rămâne fără apărare; politicienii, pentru că își amintesc cât de fragil e scaunul pe care stau; și, cel mai adesea, chiar magistrații, care par să înțeleagă independența mai degrabă ca pe o imunitate absolută.

Recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a arătat, negru pe alb, ceea ce mulți intuiau, dar puțini aveau curaj să spună cu voce tare: prerogativele inspectorului-șef al Inspecției Judiciare au fost folosite nu pentru protejarea corectitudinii actului de justiție, ci pentru control politic. Cu alte cuvinte, instituția care ar fi trebuit să fie gardianul legalității a devenit gardianul intereselor politice.

Cine controlează pe cel ce controlează?

Întrebarea-cheie, pe care nici Parlamentul, nici CSM-ul și nici măcar inspectorul-șef al Inspecției Judiciare nu par dornici să o audă, este: în fața cui răspunde inspectorul-șef?

Legea ne spune că Inspecția funcționează în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, dar independent de acesta. Adică, paradoxul perfect: faci parte dintr-o structură, dar ești independent de ea. Iar rezultatul, previzibil, este că nimeni nu răspunde în fața nimănui.

CJUE a punctat limpede: lipsește orice control real asupra activității Inspecției. Iar când controlul lipsește, tentația abuzului devine regulă de funcționare.

Parlamentul spectator

După o asemenea decizie a CJUE, era firesc ca Parlamentul să „îndrepte” rapid legislația care a permis această anomalie. Doar că așteptările de la coaliție sunt, știm bine, o formă de naivitate civică. Cum să repare tocmai cei care au construit legea strâmbă? Într-o țară în care legile sunt scrise fie cu rea-voință, fie cu neglijență, Parlamentul preferă rolul de spectator tăcut, cu salarii și privilegii plătite tot din buzunarul cetățeanului. Cetățeanul rămâne singur în fața unei supraputeri: justiția.

Proteste, independență și ironia grevei ilegale

Deunăzi, ministrul Justiției, Radu Marinescu, a încercat să le reamintească magistraților că protestele lor prin blocarea activității instanțelor nu sunt acoperite de lege. Corect, doar că legile sunt pentru ceilalți. Judecătorii sunt independenți și, cum spuneam, independența s-a transformat treptat într-o formă de neatins. Să protestezi prin grevă ilegală și să rămâi totuși neatins înseamnă să ai nu independență, ci impunitate.

În teorie, magistrații ar trebui să răspundă în fața CSM. În practică, CSM alege să se solidarizeze cu cei pe care ar trebui să-i sancționeze. Un soi de complicitate instituțională, în care „controlorul” devine aliatul „controlatului”.

Puterea absolută a impunității

Așadar, avem judecători și procurori care răspund disciplinar în fața unei Inspecții despre care CJUE spune că a servit drept instrument de control politic. Avem un CSM care se transformă din arbitru în partener de echipă. Și avem un Parlament care refuză să-și îndeplinească rolul fundamental: acela de a legifera în interesul oamenilor, nu al privilegiilor de castă.

Concluzia este crudă, dar inevitabilă: lipsa controlului asupra magistraților nu e o scăpare, ci o alegere politică. O alegere care transformă independența justiției într-o supraputere neatinsă.

Tribunalul București, dovadă certă a faptului că legea puterii a învins puterea legii

Tribunalul București oferă, prin recentele sale decizii și blocaje, dovada clară că „legea puterii” a învins „puterea legii”. Și poate că acesta este adevăratul paradox românesc: justiția, chemată să aplice legea, a ajuns să o încalce sub pretextul independenței.

Proaspăt instalat în fruntea celui mai important tribunal al României, judecătorul Dragoș Mocanu inaugurează mandatul cu o mișcare surprinzătoare: trimite spre analiză sesizări privind presupuse abuzuri ale președintelui de secție, judecătorul Alexandru Volintiru… chiar către judecătorul Alexandru Volintiru. Practic, uitând de „detaliul” că Inspecția Judiciară este singura competentă să analizeze astfel de plângeri, noul președinte pare să fi reinventat conceptul de justiție participativă: fiecare își face singur ancheta și, dacă are timp, își aplică și sancțiunea.

Numai că povestea nu se oprește aici. Jud. Alexandru Volintiru, în loc să își facă autocritica, dă dovadă de o imaginație demnă de un roman juridic: vede cereri de recuzare acolo unde acestea nu există și le atribuie, cu generozitate, justițiabililor.

Un detaliu picant, greu de trecut cu vederea: cei doi domni nu conduc doar Tribunalul București, ci sunt și colegi de birou judiciar, împărțind trei completuri de judecată.

Și dacă tot vorbim de instanța care dă tonul, Tribunalul București a mai bifat o decizie memorabilă: a stabilit că voința legiuitorului este opțională. Astfel, dosarele de tâlhărie, trafic și consum de droguri sau trafic de persoane ajung să fie judecate de completurile specializate pe corupție. O interpretare creativă, dacă ignorăm micuțul amănunt din lege care spune că aceste completuri se ocupă exclusiv de funcționarii publici.

Dacă legile sunt pentru muritori, iar puterea e pentru zei, în ce categorie au ales să se plaseze magistrații României?