Puterea propagandei comuniste

S-a vorbit mult, după decembrie 1989, de ineficiența propagandei comuniste. Au fost puse în relief clișeele imbecile, repetarea pînă la monotonia exasperantă, contradicția violentă cu tot ce se întîmpla în jur. De dragul demonstrației, s-au făcut trimiteri la crunta ironizare a acestor clișee în dramaturgia noastră satirică.
Propoziții al căror adevăr nu poate fi pus la îndoială.

Numai că ele se întemeiază pe o parte a propagandei comuniste. E vorba de propaganda prin lecțiile obligatorii de științe sociale, prin plicticosul, pînă la exasperare, învățămînt politico-ideologic, prin așa-zisa agitație vizuală. Propaganda comunistă nu se poate reduce însă la aceste aspecte vizibile. Ea a acționat asupra conștiinței individuale și prin alte mijloace, mult mai complexe și mult mai subtile. Un loc de frunte între acestea îl deține, desigur, existența unui spațiu propagandistic de fiecare zi. Propaganda e un instrument de care nici un partid politic din istoria modernă a lumii nu s-a putut dispensa. Ea a fost aşezată, însă, printre alte instrumente de acțiune.

În istoria propagandei politice, partidul comunist a adus cîteva noutăți absolute.
Se remarcă, astfel, transformarea propagandei într-o preocupare de prim rang. Existența și perfectionarea ei fac obiectul congreselor, al reuniunilor la vîrf ale partidelor. Responsabilul cu propaganda ocupă un loc important în ierarhia aparatului. Mult mai important însă, propaganda comunistă se deosebește de alte propagande politice prin intensitatea ei neobișnuită. Ea era prezentă peste tot și tot timpul. Propaganda comunistă a constituit astfel un mediu intens coroziv în care fiecare dintre noi a fost ținut scufundat. Ea nu s-a limitat, așadar, la învătămîntul politic și la mass-media. Propagandei comuniste i-au aparținut blocurile cenușii, străzile prost pavate, vitrinele întunecate, magazinele și restaurantele uriașe cît niște hale. Astfel, axiomele comuniste au pătruns adînc în conștiința individului. Sub forma a fel de fel de credințe false, de prejudecăți, de stări de spirit chiar. Individualismul e dușmanul de moarte al comunismului. Drept urmare, propaganda comunistă s-a năpustit asupra lui cu o artilerie înfricoșătoare. Viața la bloc, tîrîrea individului prin zeci, sute de ședințe, punerea în discuție a celorlalți, a vieții personale au fost cîteva din mijloacele prin care s-a căutat a se forma spiritul de turmă. Cenușiul vieții cotidiene a format platitudinea gîndirii. Absența luminilor, a diversității, a culorii ne-a educat împotriva spiritului pluralist, ne-a făurit în convingerea că realitatea nu e diversă și contradictorie, ci unică și monotonă. Societățile sînt logice pînă la capăt. Diversitatea vieții exterioare e în legătură capitală cu diversitatea vieții politice. Cenușiul străzilor, al vitrinelor, al cărților nu putea să nu se regăsească în cenușiul vieții politice, al presei, al artei și literaturii.

Că propaganda comunistă a sădit în fiecare din noi adevăruri tari, cu valoare de axiomă, m-am convins citind Jurnalul Generalului Sănătescu, fostul prim-ministru al României imediat după 23 august 1944 și unul din generalii armatei române pe frontul de Est. La capitolul consacrat războiului, autorul vorbește de dezertorii ruși. Deși om lucid, avînd și alte lecturi decît cele din Lenin, am parcurs aceste rînduri cu o anume rezistență. O rezistență secretă față de spusele generalului Sănătescu despre dezertorii ruși. Ani în șir, propaganda comunistă mă convinsese prin cărți, prin ziare, prin filme și prin broșuri de eroismul soldatului sovietic în lupta împotriva cotropitorului străin. Deși știam că nu-i așa, deși o elementară lecție de psihologie, spunea că sovietic sau togolez, omul tot om rămîne, în adîncurile conștiinței mele se formase, totuși, fără să-mi dau seama, convingerea că soldatul sovietic nu putea dezerta. Îl vedeam, după ani de propagandă comunistă, numai în ipostazele eroice de care erau pline manualele școlare în Europa de Est și Centrală. Soldatul sovietic n-avea cum să dezerteze. El se arunca cu pieptul în fața mitralierei, conducea avionul fără picioare, ieșea în fața tancurilor germane doar cu un băț în mînă. Și cînd am citit, în Jurnalul lui Sănătescu, despre dezertorii de pe frontul rusesc, această convingere intimă s-a simțit contrariată.

Propaganda comunistă ne-a influențat mult mai puternic decît s-ar crede. Simțim acest lucru azi, cînd convingerile din adîncuri, formate de-a lungul deceniilor, acționează aproape fără să ne dăm seama. Sub influența lor, spunem întreprinzător particular și nu patron. Sub influența lor, îi numim pe proprietarii de magazine, privați. După ce ani întregi ni s-a zis că a fi șomer înseamnă o degradare, tresărim dramatic în clipa cînd trebuie să mergem la Oficiul de șomaj. Cu aceste consecințe ale propagandei comuniste va trebui să ne batem mult timp. Cel puțin atîta timp cît a avut nevoie propaganda comunistă ca să ne sluțească sufletește.