Rafailă incognito sau Soclul fără Vultur

— Simți mirosul de iarbă crudă și de trifoi cosit?, întrebă doamna Țăndău mama, potrivind sacoșele pe lângă ea.
— Or să cadă pe jos la primele hârtoape, răspunse Delia. De ce nu le-ai lăsat jos, lângă banchetă?
— Pe jos e praf, uite-te și tu! Praf alb și urme de pământ! Nu vreau să le duc așa murdare în casă.
— Unde-i praf și pământ în mașina mea?, se burzului șoferul. Nu vedeți că mașina îi aproape nouă? Așe on pic, ca din sărăriță, o fi ceva alb pă ici pă colo. O fi, dară, cum să nu, că or urcat oamenii ăia de la betonieră.

Microbuzul era aproape gol. Pe drum mai trecea câte o nană pe bicicletă sau câte un copilandru mergând pe lângă un mânz în lumina amiezii.
Feier încetini în dreptul unui bărbat cu șapcă de lână, care împingea o roabă, aproape de marginea drumului. În roabă se afla un câine mare care clipea des.
— Îl duci la veterinar pân’ la urmă?

Omul nu răspunse așteptând să treacă microbuzul, fără să-l privească pe șofer.
— No, cum să zâc, doi erau. N-or vint dhe la teatru, or venit dhe la muncă, continuă Feier explicația. D’api. Șî chiar or zâs după ce plăthiră bilethele — Domnu’ David, îi tare curat aci, da ce să facem estea-s ghethile, așe mocicoșe, scuzarea-ți oare? Mereți cu grijă le-am zâs io, da ședeți numa pă bancheta heia de mușama, nu pă fotolii. Cum era să-i descalț pă oameni și să le zâc — napi drajilor, n-are undhe pune doamna Țăndău sacoșu că făcurăți năsip pă platformă.

Microbuzul torcea alene ocolind cu grijă gropile mari, zbânțuind peste cele umplute de curând cu pietriș, legănându-se lin pe drumul netezit de ultimele căruțe.
— Oare pe aici când vor începe asfaltarea, domnu Feier?

Era prima dată când Delia Țăndău începea o conversație în afara casei după mai bine de doisprezece ani. Venise la Salcâmu Mic adusă în brațe, de bunica ei, la nici un an de la botez, și iat-o domnișoară mare, interesată de starea drumurilor de țară. De când locuia împreună cu mama și bunica ei în vilișoara de lângă Pădurea Covaciului, nu prea fusese la oraș și nici nu suferea prea mult din pricina asta, în schimb vorbea fluent germana și japoneza. Felul în care Delia vorbea japoneza era un mister și nimeni nu avea nici cea mai mică idee cine ar fi îndrumat-o. Cert este că a învățat să spună corect „Arigato gozaimas”, ceea ce în Țara Soarelui Răsare înseamnă „Mulțumesc”.

David Feier nu avu timp să se arate nedumerit de curiozitatea domnișoarei Țăndău privind drumurile patriei. Avea de ocolit un șanț de curând apărut chiar lângă stație. În dreptul soclului de piatră ciunt ce odinioară susținuse un vultur de bronz, tot acolo se afla și indicatorul stației de microbuz. Vulturul, spuneau sătenii mai în vârstă, întruchipa vitejia soldatului necunoscut căzut în timpul primului Război Mondial. Dar fiindcă cei tineri nu văzuseră niciodată vulturul, își formaseră o imagine nu tocmai plăcută despre vitejia în formă de soclu ciunt. Mai interesant pentru istoria satului era faptul că nu se mai știa când sau cine a luat vulturul de pe soclu. Motivul părea însă plauzibil. Cum să lași ceva de bronz la drumul mare? Bronzul e scump!

Numită „SMT Salcâmu”, prin anii ‘60, stația s-a numit pe rând: „Pasărea Primăriei!”, „La remorcă” și, așa cum o știe acum toată lumea, Salcâmu Vale.

Rafailă urcă sprinten în microbuz și se așeză pe cel mai îndepărtat loc liber. Până aici, la Salcâmu Vale, venise cu șareta lui baci Faur. Dorind să evite privirile curioase și, mai ales, întrebările insistente ale curioșilor satului, a coborât din șaretă și a urcat în microbuz, preferând bășcălia lui David Feier pentru cei trei kilometri rămași până la Tri Plopi. De acolo până la la Salcâmu Mic mai avea de mers vreo șapte-opt minute. Ascuns sub niște ochelari de soare cu oglindă, Filă încerca din răsputeri să evite orice discuție cu Feier. Spre totala lui uimire, în scurtul timp cât lipsise din sat, observă că în locul hărăbaiei mari, care fusese ani de zile cursa spre oraș, apăruse acest modern microbuz nemțesc dat la casat în țara lui de baștină, cumpărat într-o veselie la o licitație cu vehicule second hand, de ultimul primar liberal al comunei Salcâmu Mare.

— Cum a fost la recrutare?, întrebă David Feier după ce își potrivi oglinda retrovizoare care prindea perfect fereastra din spate și locul unde Rafailă spera să rămână incognito.
— Îți povestesc la o cafea domnu … șofer. Vorbim mai încolo, da? Zise Rafailă privind întâi fruntea și apoi ochii lui Feier, tot în oglindă.
— Îi ceva secret? strigă șoferul râzând și făcând cu ochiul Deliei Țăndău.
— Secretele nu se spun în gura mare, zise doamna Țăndău mama, ridicând o sacoșă căzută între scaune. Și, totuși, cum a fost la recrutare?, repetă și ea întrebarea.

Rafailă își scoase ochelarii de soare. Tăcea privind prin fereastră trifoiul răvășit de coasă pe dealul lui Sterea, apoi gardul de nuiele al Floarei Talion.
— Nicicum, zise Rafailă puțin înainte ca mașina să ajungă la Tri Plopi.

Coborâră pe rând. Feier scoase din compartimentul de sub bancheta din spate un mic aspirator cu baterii și începu să curețe temeinic mașina. La scurt timp, aspiratorul se blocă. O pietricică adusă pe tălpi de la betonieră, sau nisipul, sau cine știe. Lui David Feier nici prin gând nu-i trecea că aspiratorul era tot un second hand și că era făcut să aspire cu succes mai ales scame.

https://turismistoric.ro/cum-au-disparut-definitiv-38-de-vulturi-din-bronz-montati-in-toata-romania-pe-monumente-dedicate-eroilor-neamului/

https://ziare.com/buzau/stiri-actualitate/statuia-de-la-posta-calnau-ridicata-in-memoria-a-trei-piloti-de-la-boboc-vandalizata-de-hotii-de-fier-vechi-recomandat-4537145