Raiul căpușelor

Natura nu împarte viețuitoarele pe criterii de utilitate, pentru ea fiecare specie își are rolul ei în evoluție și în menținerea echilibrului ecosistemului. Oamenii, în schimb, etichetează tot ce le iese în cale, după cum le satisface sau boicotează interesele. Microbi, virusuri, paraziți, gândaci sau șobolani: toți și-au primit de mult ștampila de dăunător ori de prieten simbiotic. Bacteriilor utile li se face loc în microbiom, cele dăunătoare sunt atacate cu antibiotice. Virusurile sunt combătute cu medicamente și vaccinuri, gândacii cu insecticide, iar șobolanii cu raticide. Paraziții compun însă o categorie aparte. Nu se bucură de apreciere – cum să apreciezi ceva ce obișnuiește să trăiască pe seama altora? –, dar nici nu declanșează automat spiritul belicist, fiindcă, în general, se mulțumesc cu hrană inferioară calitativ, inclusiv cu deșeuri metabolice, și nu demolează complet domiciliul provizoriu. Nici măcar cei ce preferă sângele nu au intenții ucigașe – de ce s-ar priva singuri de sursa de hrană?! În plus, nu toți amfitrionii știu că găzduiesc musafiri nepoftiți. Când deranjează sunt atacați, firește, cu arsenalul antiparazitar la îndemână, dar dacă se mulțumesc să fie doar comeseni silențioși, sunt ignorați sau chiar tolerați.

Oricum ar fi, nimeni nu are un cuvânt de laudă pentru viermi, lipitori, pureci, păduchi, ploșnițe, căpușe, sau țânțari. Pricăjiți microscopici (malaria) sau matahale de câțiva metri lungime (viermii panglică), paraziții sunt imposibil de combătut prin vaccinuri, fiindcă stăpânesc la perfecție arta eludării sistemului imunitar. Se folosesc de gazde diverse ca să-și definitiveze ciclul evolutiv, și-și pot schimba înfățișarea în oricare dintre stadii, cât să păcălească și cel mai vigilent sistem de apărare. Nu-i de mirare că n-avem decât dispreț pentru modul de viață al vietăților care nu întreprind nimic pentru a-și achita datoriile față de gazdele aleatorii. Cum să nu detești un vierme care ocupă intestine, crește și se înmulțește necontrolat sleindu-și gazda de energii și resurse, și nu-și arată recunoștința sub nicio formă? De ce-ai admira o insectă care se hrănește cu sânge străin și mai aduce și boli periculoase? Mereu optează pentru calea minimei rezistențe și se sustrag eternei competiții dintre pradă și prădător.

Terifiant sau nu: 40% din viețuitoarele cunoscute actualmente pe Terra sunt paraziți, și e posibil să cunoaștem doar vârful aisbergului. Să avem mai mulți paraziți decât parazitați, sau parazitații devin la rândul lor paraziții altora? Omul e gazdă ideală doar pentru 100 de specii, restul „se mulțumesc” cu el în lipsă de altceva. Multe specii parazitare sunt pe cale de dispariție odată cu exterminarea gazdelor și fac obiectul eforturilor salvatoare din partea biologilor. Predici în pustiu în fața înverșunării cu care omenirea le face de petrecanie, cu riscul dereglării ecosistemelor. Aversiunea față de paraziți ne-a împiedicat să aflăm multe lucruri interesante despre ei, susțin specialiștii. Unii manipulează creierele unor specii, transformându-le în pradă ușoară pentru altele care altminteri ar muri de foame, asigurându-și simultan saltul pe următoarea gazdă. Alții – lipitorile – au puteri vindecătoare și fac obiectul multor studii. Până și unii dintre viermii intestinali par să prevină boli alergice, inflamatorii și autoimune (morbus Crohn, colita ulceroasă) grație stimulării imunității locale. Pentru mai multe cunoștințe ar trebui să ne învingem repulsia și să ne dedicăm cercetării, lucru nu tocmai agreat.

Deși consensul general blamează parazitismul, tot mai mulți semeni par să se fi molipsit de la paraziți și să le fi adoptat stilul. Societatea umană abundă de imitatorii tuturor paraziților înscriși pe listele biologilor, unul mai imoral decât altul. Și totuși, în ce măsură e dispreț și în ce măsură… invidie? Nu cumva stigmatizarea nu e alimentată atât de indignarea că paraziții trăiesc din furt, indolență și inactivitate, cât de ciuda că înfierătorilor nu le reușește același lucru? Câți dintre scandalizați n-ar proceda aidoma, dacă ar putea? Poate că-i nedreptățim cu descrierea simplistă. În fond, mulți paraziți demonstrează o ingeniozitate ieșită din comun. Nu-i deloc ușor să-ți poți desfășura întregul ciclu evolutiv apelând mereu și mereu la alții și pândind întruna oportunități. Să nu uităm că, deși dispun de infinit mai puține dotări decât vietăți mult mai complexe, miliarde de ani s-au dovedit maeștri în supraviețuire în cele mai vitrege condiții.

Apelez la o mică istorisire despre soarta unui parazit extrem de răspândit în vechime, primul pe care omenirea l-ar putea eradica fără vaccinuri și fără terapie, doar cu ajutorul educației și al igienei: viermele de Medina (alții îi spun viermele de Guineea, iar științele dracunculus medinensis). Actualmente viermele și maladia pe care o provoacă – dracunculoza – se întâlnesc în doar câteva țări prin zona (sub)tropicală. Omul se infestează consumând apă contaminată cu crustacee mici de doi, trei mm conținătoare de larve. Odată eliberate în tubul digestiv, larvele trec prin pereții acestuia și se stabilesc în anumite zone din corp până la maturizare. După împerechere masculii mor și se închistează în țesuturi, iar femelele continuă să crească. Subțiri ca un fir de ață și lungi de aproape un metru, migrează prin țesuturi căutând ieșirea din corp și se stabilesc sub pielea… membrelor. Usturimile, durerea și mâncărimea sâcâie pacientul și-l obligă să-și caute alinarea în apă – și fix acela este „planul” viermelui. La unul din capete, uterul transformat în chist „așteaptă” contactul cu apa pentru a se sparge și a elibera mii de larve în căutarea de noi crustacee, după care viermele se retrage sub piele, chistul se închide și noi larve își așteaptă rândul. De-a lungul mileniilor, oamenii au învățat să-i împiedice retragerea, prinzând capătul viermelui cu un bețigaș și înfășurându-l cu răbdare zi de zi, săptămâni întregi, până scapă de musafirul nepoftit. Au învățat și că n-au voie să-l extragă forțat, fiindcă, fragil cum e, se poate rupe și ar muri sub piele, or, asta ar însemna complicații serioase, inclusiv șocul anafilactic. Același efect l-ar avea și medicamentele antiparazitare, motiv pentru care și astăzi se recurge la metoda înfășuratului pe bețișoare. În consecință, dracunculoza ar putea fi parazitoza eradicată exclusiv prin educație sanitară: Pe de o parte fierberea sau filtrarea apei (o bucată de stofă e suficientă) înainte de consum, și pe de alta evitarea îmbăierii pacienților în ape de suprafață pentru a provoca ieșirea viermelui. Un lighean cu apă are același efect.

Istorisirea de mai sus „concurează” cu legenda de mult impusă referitoare la geneza unui simbol de care științele medicale se servesc și astăzi. Cu toții cunoaștem șarpele înfășurat în jurul toiagului lui Asclepios, zeul medicinei în mitologia greacă, și-l traducem prin reînnoire, întinerire, vindecare etc. Probabil că nu vom afla niciodată dacă simbolul de pe ușile farmaciilor reprezintă șarpele lui Esculap, sau viermele de Medina, dar nu asta mi-am propus cu fascinanta relatare. Am ales-o pentru că are ca subiect un element perturbator care ar putea fi înlăturat prin educație și informare corectă. Având în vedere că paraziții reprezintă modele de urmat pentru mulți semeni, ne-am putea întreba dacă și cum poate fi eradicat parazitismul interuman.

Atât parazitații, cât și paraziții get-beget ne sunt familiari. Și printre noi există viermi, lipitori, ploșnițe, căpușe, ori vampiri. Oamenii-viermi nu strălucesc prin ingeniozitatea viermelui de Medina, dimpotrivă. Sunt demni fie de compasiune, fie de dispreț, dar nu merită efortul eradicării. (Nu de alta, dar târâtoarele sunt utile multora, și apoi, dacă ar dispărea, cine știe ce specimene s-ar instala în locurile vacante!) L-ar merita, în schimb, căpușele – grupare profilată pe seva vieții. Sigur, există și alte specii hemofage, dar nu toate sunt atât de lacome și dependente de „supt” cum sunt căpușele, la care până și trecerea dintr-o fază de maturare într-alta e condiționată de o porție serioasă de… sânge. Nu se desprind de gazdă după o pișcătură, ci rămân încleștate zile, chiar săptămâni întregi, până-și amplifică greutatea de sute de ori. Cu riscul de a plesni, profită de situație, fiindcă nu se știe când și dacă se ivește o nouă victimă. Maestre în supraviețuire, fac față cu brio înghețului, scufundării și atacului microbilor – pe care-i transmit cu generozitate și altora!

Căpușele-om s-au profilat pe vampirism și se remarcă printr-o insolență fără corespondent în natură. Insațiabile și lipsite de scrupule, absorb și ce n-ar putea să consume în o sută de vieți, și asta nu pentru că s-ar putea să facă foamea. Tot ce le depășește posibilitățile de consum e transformat în energii criminale. În lumea lor totul e permis, nimic nu-i prea sfânt și nici înjositor. Nu se împiedică nici de rușine și nici de conștiință. Nici prostituția nu le e străină, dimpotrivă. Invidioase, frustrate, răzbunătoare, răbdătoare, leneșe, chiulangii, neroade, canibale etc.: toate căpușele au în comun oportunismul – în fond, un pleonasm, ca și „jurnalismul independent”. Nici căpușele ce-și zic „intelectuali” nu fac excepție. Departe de a se face utile prin educarea maselor (de ce și-ar crea concurență?!), se limitează la „deșteptarea” lor la ocazii speciale, bunăoară la „alegeri”. În restul timpului exersează canibalismul de breaslă și lasă norodul să practice cultul… încălțărilor sus-pușilor, că oricum nu se ridică peste. De la înălțimea aroganței și de sub tumefacția infatuării, ratează consecvent evaluarea potențialului gloatei. (Noroc cu numărătorii voturilor!)

Dicționarul descrie paraziții ca inutili, nenecesari, netrebuincioși. Căpușa-om știe să se facă utilă, chiar vitală. Paraziții din cărțile de biologie sunt considerați comeseni, comensali, musafiri nepoftiți, dar nepuși pe rele. Cei cu chip uman nu se mulțumesc cu ciugulitul la masa amfitrionului, ei vor și pot mai mult. Poartă titluri care să le ateste… conformismul și regurgitează citate nerumegate smulse de la victime ingenui, în timp ce exersează salturi contorsionate la următoarea sursă de… muls. Nici măcar pentru fabulații nu-și folosesc mintea proprie: Ca un făcut, cele mai ghiftuite dintre căpușe pretind să fi supt primele inspirații într-un… garaj. Acolo pare să fie punctul de plecare al căpătuielii născătoare mai apoi de „filantropie”, menită să le spele mâinile și… miliardele. Indiferent că e vorba de relații profesionale, amicale ori afective: căpușele își secătuiesc partenerii de energii vitale și, dacă nu reușesc să-și sleiască fizic victimele, psihic le transformă cândva în epave. Căpușe mediatice, savante, influente, celebre, populiste, ori elitiste storc cât și de unde pot orice servește scopului: timpul, atenția, empatia, ideile, ca și roadele muncii altora. Își fac trambulină din constructul victimelor și se cocoață până în vârf călcând pe spinările naivilor tânjitori după aprecierea băgătorilor în seamă. Există până și căpușe-popoare care sug seva altora pe măsură ce „le dezvoltă”.

Deși biologii neagă agresivitatea căpușelor (dimpotrivă, le laudă răbdarea cu care-și așteaptă victimele, putând răbda de foame ani întregi – jumătate din viață!), mediile propagă regulat știri despre căpușe tot mai agresive, înrăite de… schimbările climatice (responsabile de prelungirea perioadei active). Până și pandemia de C-19 a sporit rata atacurilor, deoarece, spun experții, mult mai mulți oameni și-ar fi petrecut timpul liber în natură (!). (Cine știe cum și cu ce și l-au petrecut căpușele regizoare!). Insectele atacă și infectează tot mai mulți oameni cu diverși patogeni, iar experții recomandă atenție sporită, vaccinarea – acolo unde e posibil –, ori combaterea lor. Comportamentul căpușelor umanoide la amenințarea cu „alungarea din rai” nu suportă comparație. Adulmecă cea mai mică adiere de climat (electoral), se repliază și contraatacă în haită. Otrăvesc atmosfera, infectează gândurile oricui nu e cu ele, pun laolaltă energiile criminale, canalizează ura și transmit boli sociale greu curabile. Dezlănțuie furia colectivă și-și defăimează adversarii până la anihilare. Blochează recalcitranților accesul la dicționar (am pățit-o personal cu dexonline.ro.) și le explică termenii în manieră proprie. Neștiutorii află de la căpușele savante că suveranitatea înseamnă suprimarea drepturilor, desființarea democrației, dictatură și izolare. Iar dacă nu se conformează, sunt trimiși direct la limba rusă, să se învețe minte! Amenințate cu punerea la colț, căpușe profesioniste din partide, instituții și organizații-profit (camuflat), atacă orbește orice oricum. Se dau peste cap și scot pe gură cuvinte al căror sens le scapă: suveranism, extremism, naționalism, fascism, patriotism, progresism etc. Unele joacă cartea UE, altele pun placa NATO până la tocire. Niciuna nu pare să dispună de simțul ridicolului și să ia notă de tragismul comediei pe care o joacă execrabil, încercând să expună motivele pentru care românii ar trebui să țină cu dinții de „drumul european” și de o Europă care „le-a construit și renovat țara”! O „reconstrucție” de mai mare dragul: În timp ce căpușele puterii absorbeau fondurile zise europene, cetățenii – rămași în urma exodului forței de muncă – asistau la minune cocoțați pe garduri, să vadă mai bine. Ca atunci când le vin pompierii și soldații să le scoată nămolul din curte la inundații, că altcineva oricum nu-i bagă în seamă!

Izolate, împerecheate sau organizate în firme mafiote, căpușele cu chip uman au o ierarhie proprie și nu se mulțumesc cu supraviețuirea (nu c-ar fi în stare să supraviețuiască pe cont propriu!), ci vor să și parvină. Nu se lasă descurajate dacă sunt smulse de gazde cu cleștele, ori dacă gravitația însăși le doboară la sol… Digeră înfrângerea, se ridică, se scutură de praf și se reorientează. Orice căpușă pe pielea gazdei ei piere…sau se înalță, depinde de circumstanțe. Orice naș (căpușă) își are nașul (căpușa) și nici bogații și frumoșii lumii nu fac excepție. Și ei își au căpușele lor. Pe unele le selectează personal, altele se strecoară insidios cu eterna lingușeală, căreia puțini îi rezistă.

Paraziții: Coșmar evolutiv sau unelte indispensabile vieții? Nu știm încă și probabil că nu vom afla curând, potrivnici cum le suntem. Eradicarea viermelui de Medina pare simplă și necesită doar curățenie. Oare putem aplica asta și umanității? Putem curăța omenirea de tendințe acaparatoare, mult mai amenințătoare pentru viitorul speciei decât insectele cu aceleași apucături? Căpușe care se lasă căpușate și căpușează, complăcându-se într-o simbioză perversă dintre hoție și prostie care sapă la temelia unei societăți tot mai apatice. Prea mult circ și prea multe marionete care se vor (și) păpușari. Nu-i de mirare că încâlcesc ițele într-atât încât nici Belzebut în persoană nu le mai poate desface.