Răstimpul dintre certitudini

(Laurențiu NICULESCU)

Despre sfârșitul lucrurilor de la sine înțelese, nu al lumii

Marea spaimă a epocii noastre nu este că vine sfârșitul lumii, ci sentimentul că o întreagă ordine apune, fără să putem încă desluși chipul celei care îi va lua locul.

Nu avem de unde ști dacă această presimțire se va adeveri. Este foarte posibil ca orânduiala politică, economică și culturală a ultimelor decenii să se adapteze, așa cum au făcut-o și altele înaintea ei. La fel de bine, multe dintre semnele pe care le citim azi drept vestitori ai sfârșitului s-ar putea dovedi, privite peste ani, doar durerile unei prefaceri. Însă poate că nu este aceasta întrebarea esențială. Pentru a ne înțelege epoca, nu trebuie să aflăm mai întâi dacă o întreagă lume chiar apune, ci este de ajuns să observăm că ne este tot mai greu să trăim cu siguranța că ea va continua și va dăinui.

O ordine socială nu se sprijină doar pe instituții, tratate, legi, granițe, piețe și armate. Ea stă și pe o presupunere tăcută, atât de adânc înrădăcinată încât o remarcăm abia când începe să se destrame, aceea că ziua de mâine va semăna suficient de mult cu cea de azi încât experiența de ieri să ne mai fie încă de folos.

Pe această presupunere se sprijină, fără să ne dăm seama, aproape tot ceea ce facem. Ne alegem o meserie cu gândul că, peste douăzeci de ani, va exista în continuare o lume în care ea să aibă un rost. Facem copii cu încrederea că lumea în care îi creștem va păstra destule din rânduiala în care am crescut noi. Punem bani deoparte, cumpărăm case, plătim pensii, semnăm contracte, ridicăm instituții și lăsăm moștenire valori tocmai pentru că presupunem o legătură de continuitate între prezent și viitor. Privită astfel, civilizația însăși este un act uriaș de încredere în timp. Civilizația funcționează prin continuitate anticipată.

Când această încredere slăbește, anticiparea devine o adevărată forță politică. Oamenii, companiile și statele încep să acționeze tot mai puțin în funcție de ce s-a întâmplat deja și tot mai mult după ceea ce se tem că s-ar putea întâmpla. Statele își reduc dependențele, își reamplasează fabricile, își reîntregesc arsenalele și își caută garanții de securitate. Companiile își restrâng orizontul de planificare, iar oamenii își caută alinare și adăposturi mai la îndemână. Fiecare decizie luată separat poate fi înțeleaptă, însă, privite laolaltă, ele retrag din ordinea existentă tocmai încrederea din care era alcătuită. Sociologia cunoaște bine acest fenomen încă de la Thomas și Merton, anume că situațiile privite ca reale își produc propriile urmări foarte reale. Nu este nevoie ca o ordine să fi apus deja pentru ca oamenii să înceapă să se poarte de parcă apusul ei ar fi devenit posibil. Iar când tot mai mulți fac acest lucru, anticiparea încetează să mai fie o simplă ipoteză despre viitor, devenind chiar una dintre cauzele lui.

Aici începe ceea ce am putea numi interregnul certitudinilor. Nu un interregn între două orânduiri istorice, căci nu știm încă dacă ne aflăm cu adevărat între două astfel de epoci, ci unul mai modest și tocmai de aceea mai greu de tăgăduit, adică răstimpul dintre o certitudine care s-a șubrezit și una care nu s-a plămădit încă. Lumea veche nu trebuie să fi murit de tot; este de ajuns să nu mai poată aduce garanții că va dăinui. Iar lumea nouă nu trebuie să se fi născut deja; ajunge doar să nu putem descrie încă, cu toții, cum va arăta.

Cele trei coordonate

O societate are nevoie de cel puțin trei repere pentru a se putea orienta. Ce va dăinui din lumea noastră? Ce urmează dincolo de prezent? Ce mai putem privi, laolaltă, drept real? Prima întrebare privește dăinuirea lumii, a doua privește continuitatea timpului, iar a treia atinge însuși temeiul unei realități împărtășite, privește existența unei realități unice.

Ele ne duc, fără voia noastră, cu gândul la cele trei întrebări în care Kant aduna marile frământări ale rațiunii — ce pot să știu, ce trebuie să fac și ce îmi este îngăduit să sper. Poate că neliniștea vremii noastre se trage tocmai din creșterea peste măsură a primelor două și din sărăcirea celei din urmă. Știm tot mai mult, putem tot mai mult, dar suntem tot mai puțin siguri ce ne mai este îngăduit să sperăm, în sensul cel mai adânc al cuvântului.

Aceste trei fire de continuitate nu stau izolate, ci se sprijină unul pe altul. O societate poate îndura o dispută aprigă asupra realității atâta timp cât mai păstrează o viziune limpede despre viitor. Poate îndura un viitor nesigur cât timp păstrează o realitate comună și instituții în care se încrede. Poate trece prin prefaceri adânci câtă vreme oamenii mai cred că un fir nevăzut leagă trecutul și prezentul cu ce va veni. Adevărata dezorientare începe însă abia atunci când toate trei se clatină deodată. Atunci nu mai vorbim doar despre o simplă nesiguranță, ci despre o adevărată criză de orientare. Iar aceasta este, probabil, experiența de temelie pe care ne grăbim să o numim, printr-un cuvânt mult prea încăpător, anxietate.

De la frică la anticipare

Frica are nevoie de un obiect și de o țintă precisă, în timp ce anxietatea se hrănește doar din simpla posibilitate. Starea care s-a așezat treptat peste noi după 2020 pare să aibă câte ceva din amândouă, fără a se lăsa pe de-a întregul cuprinsă în niciuna. Motivele ei se schimbă neîncetat, dar structura rămâne aceeași. Pandemia, inflația, războiul, energia, migrația, inteligența artificială, clima, alegerile, datoriile sau următoarea criză, fiecare urcă o vreme pe scenă, iar când coboară, un alt motiv îi ia locul. Ceea ce nu dispare niciodată este sentimentul că noul val este deja pe drum.

De aceea, nu cred că lumea trăiește într-o panică neîntreruptă de prea mulți ani. Nici omul și nici societatea nu pot rezista atâta timp într-o spaimă acută. Ceea ce pare să se fi instalat este altceva, ceva mai ușor de îndurat cu trupul, dar poate mai caustic pentru minte, anume o stare de permanentă anticipare. Nu mai așteptăm neapărat să se întâmple un lucru anume, ci așteptăm pur și simplu să se întâmple ceva.

Ruptura din 2020

Anul 2020 nu a creat de unul singur această lume și nu trebuie transformat într-un punct mitic de plecare. Multe dintre procesele ce aveau să izbucnească mai târziu mocneau de multă vreme. Însă anul 2020 a făcut un lucru de o însemnătate greu de măsurat, anume a spulberat certitudinea continuității.

Pentru o mare parte a lumii dezvoltate, lucruri considerate structural imposibile, nu doar puțin probabile, ci chiar excluse din rânduiala vieții noastre, au devenit peste noapte o realitate de zi cu zi. Granițele s-au închis, avioanele au rămas la sol, iar străzile s-au golit. Am aflat și cât de repede pot fi ascultate ordinele — chiar și cele care aveau să pară, mai târziu, discutabile. Școala, munca, biserica, ritualurile, înmormântările și apropierea dintre oameni au putut fi oprite sau mutate în spatele unui ecran. Statul a pătruns adânc în viața privată, iar viitorul apropiat a devenit, în doar câteva zile, cu neputință de anticipat.

Miza psihologică a acelui an nu stă doar în ceea ce ni s-a întâmplat, ci în ceea ce am aflat că este cu putință să se întâmple. O lecție ca aceasta nu se mai uită niciodată. Orice întâmplare istorică poate deveni amintire, însă descoperirea că totul este provizoriu rămâne. După 2020, știm un lucru pe care înainte îl cunoșteam doar din cărți, adică ordinea de fiecare zi poate fi suspendată oricând. Iar ceea ce a fost posibil o dată intră pentru totdeauna în repertoriul posibilităților.

De aici poate veni o parte din sentimentul straniu că ceva stă să vină. Nu pentru că am avea vreo vedere tainică spre viitor, ci pentru că trecutul apropiat ne-a schimbat, fără să ne dăm seama, măsura lăuntrică a ceea ce este cu putință.

Winnicott a formulat cândva, într-un alt context, una dintre cele mai tulburătoare idei din psihanaliză. Frica de o prăbușire viitoare își trage uneori rădăcinile dintr-o prăbușire deja consumată, pe care omul nu a putut-o trăi și asimila pe deplin la momentul potrivit. O asemenea idee nu trebuie mutată mecanic la nivelul întregii societăți, căci o societate nu este un pacient individual, dar analogia rămâne profundă. Poate că o parte din ceea ce trăim drept presimțire este o amintire neîncheiată. Poate că nu presimțim întotdeauna ceea ce vine, ci uneori ne amintim, sub masca viitorului, ceea ce nu am apucat sau nu am izbutit încă să prefacem în trecut.

Aritmia

Starea de permanentă anticipare schimbă și modul în care trăim timpul, afectând nu doar viteza, ci și ritmul acestuia. Evenimentele se succed înainte ca cele anterioare să fi apucat să se sedimenteze în experiență. Instituțiile funcționează într-un ritm, tehnologia în altul, economia în al treilea, fluxul știrilor curge aproape fără întrerupere, iar emoția colectivă reacționează înainte ca gândirea să aibă răgazul necesar de a așeza lucrurile la locul lor.

Merită să deosebim trei noțiuni pe care le confundăm adesea, adică viteza, ritmul și intensitatea. Dificultatea unei epoci nu vine doar din faptul că lucrurile se mișcă repede, ci din felul în care cele trei se mai potrivesc sau nu între ele. Când iuțeala evenimentelor, ritmul instituțiilor și intensitatea trăirii colective nu se mai acordează, societatea nu este doar accelerată, ci intră în aritmie. Nu trăim neapărat într-o lume mai rapidă, trăim într-o lume în care timpurile diferitelor sisteme nu se mai sincronizează.

Și aritmia nu e numai o consecință îndurată pasiv a unei suprapuneri nefericite de condiții, ci poate fi și provocată deliberat. Cine aglomerează parlamentele cu legi, cine scurtează dezbaterile și transformă excepția în regulă, cine guvernează exclusiv prin ordonanțe de urgență, a înțeles un adevăr simplu și tulburător, acela că cine stăpânește ritmul controlează și capacitatea celorlalți de a înțelege și de a se opune. În perioadele de interregn, timpul în sine, mai precis comprimarea lui, poate deveni o armă.

De aici vine senzația stranie că prezentul este neobișnuit de dens. Nu neapărat fiindcă istoria s-ar mișca mai repede decât altădată, ci pentru că evenimentele se succed atât de repede încât nu mai avem timpul necesar să transformăm ceea ce ni se întâmplă în experiență, adică să înțelegem, să așezăm și să integrăm un eveniment înainte ca altul să îi ia locul. Apar mereu întâmplări noi înainte de a pricepe ce au însemnat cele vechi. Înainte ca doliul să se încheie, vine o nouă pierdere. Înainte de orice bilanț, izbucnește o altă criză. Înainte ca o întrebare să primească un răspuns, fluxul informațional a născocit deja alte zece. Prezentul nu mai reprezintă doar timpul în care trăim, ci devine depozitul lucrurilor pe care nu am avut răgaz să le înțelegem.

Instituțiile sunt și mașini ale timpului

Instituțiile au avut întotdeauna o menire mai adâncă decât simpla administrare. Ele dau timpului o ordine și leagă ceea ce ni se întâmplă astăzi de ceea ce va urma. Alegerile îi dau conflictului politic un termen și un moment al deciziei. Justiția așează între suferință și pedeapsă timpul necesar judecății. Știința transformă necunoscutul într-o întrebare care poate primi, prin cercetare, un răspuns. Școala îi oferă copilului un drum între ceea ce este acum și ceea ce poate deveni. Pensia leagă munca de astăzi cu siguranța de peste câteva decenii, iar contractul face ca o promisiune făcută în prezent să rămână valabilă și în viitor. Ritualurile, la rândul lor, ne ajută să transformăm o ruptură sau o pierdere într-o amintire care poate fi păstrată și împărtășită.

Privite astfel, instituțiile nu doar organizează societatea, ci ne dau motive să avem încredere că ceea ce construim astăzi va avea valoare și mâine. În acest sens, legitimitatea unei instituții înseamnă și încrederea că promisiunile, regulile și obligațiile ei vor continua să fie respectate în timp. Mă încred într-o instituție atunci când accept să-i încredințez ceva din prezentul meu fiindcă presupun că ea va exista și își va respecta făgăduiala și în viitor. Legitimitatea este, astfel, și o formă de credit temporal.

Când această încredere se pierde, orizontul oamenilor și al instituțiilor începe să se scurteze. Oamenii cer soluții imediate, guvernele ajung să gândească doar până la următoarele alegeri sau până la următorul sondaj, companiile devin mai prudente față de investițiile pe termen lung, iar statele caută tot mai mult garanții pe cont propriu. Fiecare încearcă să se protejeze înaintea celorlalți, pentru a nu rămâne ultimul care a avut încredere într-o ordine despre care nu mai știe cât va dura. Mecanismul seamănă cu cel al unei panici bancare. O bancă poate ajunge în dificultate nu numai pentru că este slabă în mod obiectiv, ci și pentru că foarte mulți oameni se tem că ceilalți își vor retrage banii înaintea lor și se grăbesc să facă același lucru. În mod asemănător, o ordine socială poate fi slăbită chiar de comportamentele prin care oamenii încearcă să se apere de eventualul ei sfârșit.

O societate poate funcționa o vreme astfel, dar începe să trăiască din ce în ce mai mult pe termen scurt. Iar o civilizație care nu mai are suficientă încredere în viitor pentru a investi în el riscă să rămână captivă într-un prezent din ce în ce mai îngust.

Containerele anxietății

Aici intuiția lui Bion devine deosebit de folositoare. Prin analogie, instituțiile pot fi privite ca niște containere ale neliniștii colective. Ele nu fac frica să dispară, dar îi dau o formă în care poate fi suportată și înțeleasă. O teamă difuză devine o problemă care poate fi numită, discutată, judecată sau rezolvată printr-o procedură. Instituțiile introduc, cu alte cuvinte, între neliniște și reacție un spațiu în care lucrurile pot fi gândite.

Când această capacitate de conținere slăbește, anxietatea nu dispare, ci se deplasează spre alte surse de siguranță și spre explicații care reduc complexitatea lumii, făcând-o mai ușor de suportat. Uneori le găsește aproape, în familie, comunitate, credință, atașamentul față de loc, națiune sau cercul celor care gândesc la fel. Sondajele privind încrederea surprind de câțiva ani tocmai această retragere către oamenii apropiați, însoțită de o neîncredere mai mare față de cei percepuți ca străini sau diferiți.

Alteori, neliniștea se agață de un lider, de imaginea unui dușman sau de o explicație care pare să lămurească orice. Toate acestea oferă, în forme diferite, același lucru — reduc complexitatea unei lumi care a devenit greu de înțeles. Liderul promite ordine, dușmanul oferă o cauză, iar o teorie totală leagă toate evenimentele într-o singură poveste. Ceea ce instituțiile slăbite nu mai reușesc să facă prin procedură și încredere este făcut acum, mult mai simplu, prin certitudine.

În acest punct, politica începe să își schimbe rolul. Nu mai este chemată doar să împartă resurse, să împace interese și să administreze instituții, ci ajunge să fie chemată să reducă neliniștea și să facă lumea din nou suportabilă.

Politica simplificării

Așa se poate înțelege de ce perioadele de mare nesiguranță favorizează clivajul, idealizarea, proiecția și nevoia de certitudine. În termenii Melaniei Klein, poziția paranoid-schizoidă descrie un mod de a face suportabilă o realitate devenită prea greu de cuprins în întreaga ei complexitate. Lumea tinde să fie împărțită în categorii simple și opuse — bun și rău, prieten și dușman, protector și persecutor. Ambivalența devine greu de tolerat, iar ceea ce este contradictoriu sau nu poate fi așezat limpede de o singură parte riscă să fie simplificat, respins sau proiectat asupra celuilalt. Într-o asemenea stare, nuanța poate părea slăbiciune, îndoiala poate fi confundată cu lipsa de convingere, iar recunoașterea unei părți de adevăr la adversar poate fi trăită ca o trădare. Complexitatea nu mai este suportată și gândită în întregul ei, ci redusă la opoziții tot mai rigide, în care fiecare tabără își păstrează propria imagine a binelui și concentrează asupra celeilalte tot ceea ce percepe drept amenințător sau intolerabil.

Aici începe, de fapt, politica administrării anxietății. În loc să înlăture cauzele nesiguranței, ea poate ajunge să organizeze neliniștea, să-i ofere un nume, un vinovat, un protector și o poveste simplă în care lumea redevine ușor de înțeles. Cu cât realitatea este mai greu de cuprins, cu atât crește tentația politică de a o reduce la câteva certitudini puternice, chiar dacă acestea explică mai puțin decât pretind.

Studiile despre insecuritatea ontologică folosesc tot mai des această perspectivă pentru a înțelege nu doar oamenii luați separat, ci și grupurile sau chiar statele. Nu este vorba despre a psihanaliza o națiune, ci despre a observa cum reacționează o colectivitate atunci când nesiguranța, contradicțiile și complexitatea devin greu de suportat.

De aici se naște una dintre întrebările importante ale epocii noastre. Nu doar cine are dreptate, ci și cine mai poate privi o realitate complicată fără să simtă nevoia de a o împărți imediat în două tabere, una în întregime bună și cealaltă în întregime rea.

Refugiul în trecut

Când viitorul nu mai oferă repere, politica începe să le caute în trecut. De aici vine forța nostalgiei și a proiectelor de restaurație. Nostalgia nu este însă una singură, iar efectele ei depind mult de trecutul către care se întoarce. Dorul după o vreme în care adversarii mai puteau lucra împreună, iar instituțiile funcționau, poate alimenta căutarea unui lider capabil să unească. În schimb, nostalgia unei lumi închipuite ca fiind mai omogenă poate împinge mai curând spre autoritarism. Pericolul nu stă, așadar, în nostalgie ca atare, ci în trecutul pe care alegem să ni-l amintim și să-l transformăm în model pentru prezent.

Societățile nu se întorc niciodată cu adevărat în trecut. Ele aleg din el ceea ce cred că le poate ajuta să construiască viitorul. De aceea, una dintre marile bătălii politice ale prezentului se poartă și asupra memoriei legitime. Nu este vorba numai despre cine va conduce viitorul, ci și despre care trecut va fi chemat să-i dea formă.

Miza doliului

Nostalgia mai poate ascunde, însă, și nevoia unui doliu. Orice schimbare profundă lasă ceva în urmă, iar ceea ce se pierde trebuie mai întâi recunoscut. Nu pentru că tot ceea ce dispare ar fi fost neapărat bun, ci pentru că nu putem întâmpina în mod matur ceea ce urmează fără să acceptăm că anumite lucruri nu se vor mai întoarce niciodată.

Aici politica modernă își arată una dintre neputințe. Știe să promită, să condamne, să restaureze sau să dărâme, însă mult mai rar știe să recunoască o pierdere și să-i dea un loc. Iar ceea ce nu a fost jelit nu devine niciodată pe deplin trecut, ci rămâne ca o absență dureroasă ce continuă să ceară întoarcerea.

De aici vine o parte din forța proiectelor restauratoare. Ele nu oferă doar o viziune politică, ci promit și anularea pierderii. Transmit societății că nu este obligată să accepte sfârșitul, că se poate întoarce acasă și că lumea poate deveni din nou întreagă. Doliul adevărat înseamnă însă altceva. Înseamnă să recunoști valoarea lucrurilor pierdute fără să le mai ceri să revină în forma lor de odinioară.

Poate că aceasta este una dintre sarcinile politice nerostite ale Occidentului de astăzi. Nu restaurarea cu orice preț a ordinii pierdute și nici graba de a-i celebra dispariția, ci puterea de a deosebi ce merită plâns, ce trebuie păstrat și ce trebuie lăsat să moară.

Excesul de viitor

Se vede aici o deosebire însemnată față de alte epoci marcate de spaimă. Regimurile totalitare ale veacului trecut nu duceau lipsă de viitor, ci sufereau, dacă se poate spune așa, de un exces de certitudine în privința lui. Comunismul pretindea că știe încotro se îndreaptă istoria, fascismele promiteau refacerea unei măreții naționale pierdute, a unei ordini, ierarhii sau unități socotite cândva firești, iar liberalismul își avea propria poveste despre progres. Chiar și Războiul Rece dădea fricii o formă recognoscibilă. Taberele erau limpede conturate, adversarul putea fi numit, iar amenințarea avea un chip precis. Chiar și scenariul cel mai rău, al distrugerii nucleare, putea fi imaginat și descris în detaliu.

Epoca noastră este diferită. Nu duce lipsă de ipoteze și scenarii, ci de un viitor suficient de credibil încât să poată da o ordine prezentului. În locul unor destinații conturate limpede avem prognoze, în locul marilor promisiuni avem „viziuni” fixate la orizonturi numerotate — 2030, 2050 — și acorduri împachetate în limbajul rece al „deal-urilor”, iar în locul unei lumi de construit avem o listă tot mai lungă de riscuri pe care trebuie să le evităm.

Asta nu înseamnă că viitorul a dispărut. Dimpotrivă, pare să fi intrat prea mult în prezent. Următoarea pandemie, următorul război, următoarea criză, o nouă generație de inteligență artificială, o posibilă ruptură politică sau tehnologia care ne va salva ori ne va face inutili sunt toate trăite dinainte, ca și cum ar fi deja pe drum. Nu mai așteptăm pur și simplu viitorul, ci îl anticipăm necontenit, până când prezentul ajunge ocupat de ceea ce încă nu s-a întâmplat.

Criza noastră nu vine, așadar, din lipsa viitorului, ci din schimbarea felului în care îl privim. Pentru lumea modernă, viitorul venea spre prezent mai ales ca o promisiune. Pentru noi, el vine tot mai des ca un avertisment.

Inteligența artificială și noua eshatologie

Nicăieri nu se vede mai limpede schimbarea felului în care privim viitorul decât în discuțiile despre inteligența artificială. Puține lucruri ale prezentului adună în jurul lor atâtea speranțe și spaime deodată. Aceeași tehnologie ar urma să vindece boli și să lase oameni fără rost profesional, să răspândească accesul la cunoaștere și să slăbească deprinderea de a gândi, să dezlege marile dileme ale omenirii și să pună sub semnul întrebării chiar locul omului în lumea pe care a construit-o. Ambivalența aceasta nu aparține doar comentatorilor și oamenilor de rând. Barometrul global sintetizat de Stanford în 2026 arată că optimismul față de beneficiile inteligenței artificiale crește în același timp cu neliniștea pe care tot ea o provoacă.

Tocmai această suprapunere dintre promisiune și amenințare îi dă inteligenței artificiale o încărcătură aproape eshatologică. Nu vorbim despre ea ca despre o tehnologie obișnuită, care va schimba un domeniu sau va înlocui o categorie de unelte, ci despre o schimbare atât de adâncă încât ar putea împărți timpul nostru într-un „înainte” și un „după”. Într-o epocă sărăcită de imagini credibile ale viitorului, inteligența artificială ajunge să ocupe locul marii promisiuni de transformare. Devine ecranul pe care o lume întreagă își proiectează așteptările, și primul asemenea ecran care începe să ne răspundă.

Din perspectiva discuției noastre despre Bion, aici se ascunde însă un paradox. Într-o lume în care marile instituții își pierd o parte din capacitatea de a conține neliniștea, inteligența artificială poate prelua, la scară individuală, o parte din această funcție. Este permanent disponibilă, răspunde imediat, nu obosește și, de cele mai multe ori, nu ne judecă. Numai că instituțiile conțineau neliniștea aducând oamenii într-o lume comună, pe când mașina o conține croind fiecăruia o lume pe măsura lui. Prima soluție ne obliga, cu toate neajunsurile ei, să împărțim realitatea cu ceilalți. A doua riscă să ne ofere fiecăruia realitatea lui. Astfel, tehnologia care ne ajută să suportăm interregnul poate adânci tocmai una dintre cauzele lui, slăbirea realității comune.

Privită astfel, inteligența artificială se află chiar în centrul interregnului certitudinilor. Este unul dintre răspunsurile noastre la nesiguranță și, în același timp, una dintre marile ei surse noi. Ne promite control într-o lume pe care o simțim scăpând de sub control, ne oferă răspunsuri într-o epocă în care adevărul comun se fragmentează și ne ține companie într-o societate în care legăturile dintre oameni se subțiază. Dar despre ce începe ea să facă în locul nostru și despre ce ne dezvățăm noi să mai facem va trebui vorbit pe îndelete, într-un text viitor.

Criza moștenirii experienței

Forma cea mai profundă a acestui interregn se manifestă în relația dintre generații. Civilizațiile au funcționat mereu pe baza unei premise simple, aceea că experiența celor în vârstă va avea valoare pentru cei tineri. Nu pentru ca tinerii să le repete viețile, ci pentru că harta trebuie să păstreze suficient din realitatea terenului pentru a merita transmisă mai departe.

Astăzi, această premisă începe să se clatine. Ce îl poate sfătui un părinte pe copilul său să învețe, când nu știe ce profesii vor mai exista peste două decenii? Ce îi poate transmite despre adevăr într-o lume în care chipul, vocea și scrierea pot fi simulate de la zero? Ce îi poate spune despre muncă, atunci când legătura dintre pregătire, profesie și un trai sigur se destramă sub ochii noștri? Ce îi poate spune despre pace, alianțe și granițe care să fie valabil și săptămâna viitoare?

Dificultatea nu vine din faptul că părinții nu ar mai avea ce să ofere, ci dintr-o realitate mult mai dureroasă. Adică au extrem de multe de oferit, dar nu mai au garanția că ceea ce transmit va mai avea vreo valoare în lumea copiilor lor. Aceasta este, probabil, adevărata dimensiune umană a unei rupturi istorice, adică momentul în care generația veche își pierde siguranța că propria experiență mai poate servi drept ghid pentru cea nouă.

Presimțirea

Ne putem întoarce acum la sentimentul de la care am pornit, acela că ceva stă să vină. Poate că greșim atunci când ne grăbim să-i dăm un nume precis. Unii vorbesc despre un război mondial, alții despre o mare criză economică, despre revoluție, despre ascensiunea inteligenței artificiale, despre apusul Occidentului sau despre sfârșitul democrației. Multe dintre aceste scenarii se pot dovedi greșite. Este însă posibil ca oamenii să se înșele asupra evenimentului care urmează și, totuși, să simtă corect că ceva s-a schimbat în felul în care lumea înaintează spre viitor.

Poate că nu presimțim apropierea unui fapt anume, ci slăbirea reperelor care, până nu demult, făceau viitorul suficient de previzibil pentru a putea trăi cu el. Nu vedem valul. Vedem doar apa retrăgându-se și nu mai știm dacă avem în față o simplă schimbare a mareei  sau semnul că se pregătește ceva mult mai mare.

De aceea, marea spaimă a epocii noastre nu este apocalipsa. Apocalipsa ar fi, paradoxal, tot o formă de certitudine. Ar avea un început, un sens și un sfârșit. Günther Anders vorbea, după Hiroshima, despre o „apocalipsă goală”, un sfârșit după care nu mai urmează nicio împărăție și nicio împlinire. Timpul nostru pare să fi coborât însă încă o treaptă. Nu mai avem nici măcar imaginea limpede a unui sfârșit. Avem mai curând un răstimp prelungit în care știm tot mai puțin ce anume se încheie și ce ar putea începe.

Poate că spaima cea mai adâncă se află tocmai aici. Nu știm dacă lumea pe care o vom lăsa copiilor va mai păstra suficiente dintre regulile lumii în care noi am învățat să trăim pentru ca experiența noastră să le mai poată fi de folos.

Aceasta este anxietatea de interregn. Nu convingerea că o lume se sfârșește, ci neliniștea unei societăți care nu mai poate lua de la sine înțeles faptul că lumea ei va continua. Este o stare de anticipare fără un obiect precis, care apare atunci când se clatină deodată încrederea că lumea va păstra o anumită continuitate, că timpul mai poate fi înțeles ca o legătură între trecut, prezent și viitor și că mai împărtășim suficient din aceeași realitate pentru a ne putea orienta împreună.

Iar când instituțiile nu mai reușesc să dea acestei nesiguranțe un nume, un sens și un timp în care să poată fi gândită, neliniștea rămâne în fundal și începe să coloreze aproape tot ceea ce urmează.

Virtutea interregnului

Marea provocare politică a unei asemenea epoci nu este să scăpăm de incertitudine, fiindcă acest lucru nu este posibil. Orice putere care promite să o înlăture cu totul va cere, mai devreme sau mai târziu, un preț prea mare. Adevărata miză este să facem incertitudinea suportabilă, astfel încât să putem trăi cu ea fără să fim obligați să o umplem imediat cu explicații simple, certitudini false sau dușmani convenabili.

Aici, o intuiție a poetului John Keats capătă o neașteptată însemnătate politică. El numea „capacitate negativă” puterea de a rămâne o vreme în mister, în îndoială și în nesiguranță, fără graba de a le închide într-un răspuns prematur. Bion avea să vadă mai târziu în această capacitate una dintre condițiile gândirii adevărate. Poate că tocmai de o asemenea virtute are nevoie o lume care se zbate între certitudini. Nu de ezitare și nici de relativism, ci de puterea de a nu inventa o certitudine doar pentru că realitatea este încă greu de înțeles.

Într-un sens profund, aceasta este și una dintre menirile instituțiilor democratice. Ele nu există pentru a ne feri de orice nesiguranță, ci pentru a împiedica neliniștea produsă de ea să destrame lumea pe care o avem în comun. Parlamentul, justiția, presa, universitatea, comunitatea, tradiția și procedurile nu sunt doar părți ale vieții publice. Ele ne oferă cadre prin care putem înțelege ceea ce se întâmplă, putem pune lucrurile în ordine și putem câștiga timpul necesar pentru a judeca înainte de a reacționa, mai ales în aceste vremuri tulburi. Democrația nu înlătură incertitudinea, ci încearcă să o facă suportabilă, astfel încât să nu fim obligați să o transformăm imediat într-un dușman, într-o conspirație sau într-un salvator.

Aceasta este poate încercarea cea mai grea a unei epoci în care nu mai știm cu aceeași siguranță ce se păstrează și ce urmează. Nu să ghicească viitorul și nici să forțeze întoarcerea trecutului, ci să păstreze suficient din ordinea lumii cunoscute pentru ca necunoscutul să nu devină de nesuportat. Să rămână destul de întreagă pentru a-și putea plânge pierderile, destul de lucidă pentru a păstra ceea ce merită păstrat și destul de răbdătoare pentru a nu da prea repede un nume unei lumi care încă nu s-a născut.

Vremurile noastre nu cer doar instituții capabile să ia decizii bune. Cer și instituții capabile să încetinească suficient reacția colectivă pentru ca societatea să poată înțelege realitatea înainte de a o simplifica sau de a o mistifica. Poate că aceasta este una dintre marile sarcini ale interregnului. Nu să știm dinainte ce urmează, ci să nu ne pierdem, între timp, capacitatea de a recunoaște viitorul atunci când el va veni.