Răţuşca cea urâtă – note de lectură şi de călătorie

Îmi fixasem două lecturi de vacanţă de finalizat : Crunta exploatare a sînului Julietei şi Jurnalul lui Mihail Sebastian, ultima terminată în timpul zborului de întoarcere.

28 octombrie 2024, IAŞI – BASEL operat de Wizz Air Malta Ltd, interesant prin două aspecte. Primul legat de propriul bilet. Aş fi optat, cum făceam de obicei, pentru Austrian via Viena, însă preţul era de trei ori mai mare, iar presiunea financiară a unei familii de patru membri îşi spune cuvântul. Sunt conştientă că zbor cu un avion înmatriculat în Malta, aparţinând unei companii înregistrate în Malta, cu personal român tratat după legile malteze – totul într-un demers evident de optimizare fiscală – dar cu o imagine publică de firmă maghiară. Presiunea e pusă mereu pe consumatorul final. Suntem bombardaţi de mesaje de consum de CO2, demne să ne descurajeze să mai călătorim, dacă nu cumva preţurile ridicate post-covid nu au făcut-o deja.

Nu mai fusesem la Iaşi din decembrie 2021, pentru prima oară reveneam după o perioadă aşa de lungă. Cu avantajul că diferenţele îmi sar repede în ochi. Mă uit la călătorii din jur, al doilea aspect. Aud şi o limbă pe care nu o pot asocia în mintea mea. Multe cefe late, conformaţii masive de bodyguarzi cu priviri reci şi fulgerătoare. Doamne vopsite aprins, roşiatice şi aurii. Fizionomii noi. Sigur, şi români, dar stau pitiţi. În faţa mea, o tânără basarabeancă, frumoasă, prototipul soţiei grijulii, stă aplecată spre fetiţa ei, cuprinzând-o cu un zâmbet perfect. Surâde cu ochii. La coborâre aveam să o văd din faţă într-un stop cadru dezamăgitor pe buzele ei umplute.

Aeroportul din Iaşi, mult extins şi modernizat faţă de data trecută, cât să facă faţă unui nou flux de pasageri. Aş fi văzut altceva decât un hol imens şi monoton, în ultima parte a traseului, înainte de îmbarcare, dar poate că urmează câteva ghivece de plante verzi, plasate ici colo. Salvarea vine de la ferestrele mari care dau spre câmpul din faţă. Mă linişteşte mişcarea de dute-vino a unui tractor, imediat după pistă. Aceeaşi lumină clară pe care o sesizasem la venire. Spre deosebire de Elveţia unde chiar dacă e senin, ai impresia unui voal translucid de ceaţă permanentă.

Câteva zile însorite de toamnă. Ce şansă! Caietele de Jurnal 1935 – 1944 (Ediţia a doua, revăzută, Humanitas, 2016), inedite timp de cincizeci de ani, prezintă jurnalul de scriitor a lui Mihail Sebastian, autentic prin faptul că nu a fost scris pentru a fi publicat. Ideal ar fi de citit ascultând Sonata pentru vioară şi pian de César Franck în interpretarea lui George Enescu (de negăsit pentru mine) – una dintre preferatele lui Sebastian şi sursă de inspiraţie pentru Marcel Proust, după cum reiese din romanul În căutarea timpului pierdut, dar şi dintr-o scrisoare trimisă de Proust către prietenul său, Antoine Bibescu, văr primar al Principesei Martha Bibescu şi apropiat a lui Mihail Sebastian.

În Jurnal, referinţele muzicale sunt pe acelaşi plan cu pasajele despre singurătate.

„Legăturile cu oamenii, când nu se sprijină pe interese certe, definite, sunt simple gesturi inconsistente. Trăim fiecare în sigurătatea noastră, ca în nişte celule de sticlă. Putem schimba saluturi, zâmbete – asta e tot.” (27 mai 1943)

Între ele, Sebastian evocă proiectele sale terminate şi neterminate (istorie a literaturii, roman despre Malaxa, eseu despre minciună), tipic pentru un intelectual bântuit de idei; mediul social viciat de vremuri, cenzura sub diferite forme, atât la nivel personal, cât şi al reprezentării războiului în presă, pe care o domină prin analiză, intuind soarta războiului. Despre acesta, mă frapează două notări. „Singurul loc în care războiul nu se vede, nu se simte, nu există, e cazarma.” (18 mai 1940) A doua, datată 27 iunie 1941, legată de moartea unuia dintre elevii săi de la care i-a rămas un caiet, dat în ultima zi de şcoală, cu îndemnul de a fi citit. Aş adăuga-o şi pe cea din 27 martie 1941: „îmi repet că singurul lucru care contează e să rabzi, să rezişti, să aştepţi. E o chestiune de timp. Dacă eşti viu, dacă rămâi viu – tot restul va trece.” Închei cu descrierea ruşilor, actuală mereu: „Ruşii – amestec de îngâmfare şi complex de inferioritate. Au conştiinţa marii lor victorii, dar în acelaşi timp se tem că sunt neluaţi suficient în consideraţie – ceea ce îi irită.” (18 septembrie 1944)

Cel mai intim element al unui jurnal, după mine, e povestirea viselor. Nu o dată am avut impresia că pot să mă concentrez să-mi reiau propriile vise, întrerupe în somn, o dată ce adorm la loc. În cazul meu, amintirile despre vise rămân vagi sau sunt pierdute la câteva momente de la trezire. Citeam mai demult că ar trebui să evit să mă la uit la fereastră dimineaţa ca să nu-mi pierd visul. Mihail Sebastian e preocupat de acest subiect, relatând fidel multe dintre visele sale, în special în prima parte a Jurnalului, anii de război anihilând ritualul scrierii lor, excepţie făcând totuşi visul cu Hitler care vorbea româneşte şi îl ameninţa îngrozitor (18 mai 1943). Iată metoda lui Sebastian pentru a şi le aminti. „Mi le spun în gând de câteva ori, înainte de a deschide ochii, încerc să le rememorez, îmi promit să le notez la deşteptare – şi pe urmă le pierd, devin prea vagi, nu mai pot alege nimic din ele.” (16 august 1938)

Dintre personajele constante prin susţinerea morală dar şi financiară, însă mai ales prin schimburile de idei privind proiectele în curs şi încurajările reciproce, se remarcă figura lui Antoine Bibescu. „Bibeştii – oamenii cei mai interesanţi pe care i-am cunoscut.” (26 septembrie 1943)  Îmi cumpărasem de curând, de la Anticariatul Târgul Cărţii – Gong ’89 Almanahul Revistei Teatrul – o revistă lunară avându-l ca redactor şef pe maestrul Ion Cristoiu. Pe scurt, include articole despre lumea teatrului românesc, dar şi reportaje de pe glob, interviuri şi fragmente de literatură, utilă pentru mine în reflecţiile mele privind conceptul de personal branding. La pagina 195, spre finalul revistei, Aureliu Gociu are un articol – „De pe rafturi de arhivă”– prezentând câteva scrisori ale lui Sebastian, inclusiv către Martha Bibescu. E uimitor şi natural cum se creează conexiunile când eşti pasionat de un subiect. Şi acestea vor continua pe parcurs.

Revenind la Jurnal, dejunurile la Mogoşoaia au o notă de snobism, perfect asumată de Sebastian: „dor de confort şi puţin de poză”. Se autocaracterizează „deplorabil de stângaci şi neinteresant”, incapabil de a face un început de conversaţie. De înţeles între introvertiţi. Spiritul său de observaţie adăugă portretului Marthei Bibescu pe care l-am început în articolul Trei prinţese la Boris Godunov sau cum reparăm un şirag de perle cu un fir de păr.

„Martha Bibescu mai simplă, mai puţin somptuoasă decât altădată. Extraordinara ei artă de a duce o conversaţie, de a încerca un subiect, două, trei, până-l găseşte pe cel just, de a varia atitudinile, de a grupa oamenii! E, în sensul ăsta, o mare actriţă.” (23 martie 1943)

Ca de obicei, cred că sunt atrasă de dimensiunea pedagogică a lui Sebastian, atât prin experienţa sa la catedră ca sursă primară de venit şi sentimentul de apartenţă – „Nu banii contează, ci putinţa de a lucra, de a rămâne la suprafaţă, de a fi angrenat într-o instituţie.” (13 octombrie 1944), cât şi prin sfaturile şi împărtăşirea metodei sale de a scrie. La Sebastian e mereu dorinţa de „a se libera de o carte”. E un dialog cu sine însuşi, nemilos, în căutarea unei rutine şi a unui sistem de lucru propriu. Îşi cunoaşte limitele: „nu am niciun talent de peisagist” ; „pot scrie lucruri delicate de reflecţie, de reverie interioară”. Se simte în largul său cu anumite tipare mecanice în scrierea de teatru. Însă ce te faci când rutina se întrerupe şi îţi pierzi tonul just. O preocupare şi pentru mine. La întrebarea De ce scriu acum mai greu?, Sebastian îşi răspunde că poate lipsa gazetăriei sub presiune îi încetinise ritmul. De aici o posibilă întrebare într-un interviu imaginar cu maestrul Ion Cristoiu. Dacă voi termina de citit toate cele optsprezece cărţile ale sale.

Actul creator – scrisul – se opreşte în vitrina librăriei, autorului neavând această ultimă verigă de control, în pericol dacă şi editurii îi lipseşte viziunea sau simţul comercial. Despre Editura Fundaţiei – „mai mult duzină de tipărit cărţi decât o întreprindere care să le lanseze” (23 noiembrie 1939). Un moment sublim, la finalul Jurnalui, este când primeşte telegrama de la o editură din Italia, interesată de traducerea romanului Accidentul. „E oare posibil ca scrisul meu să iasă vreodată din fundătura asta mizerabilă? Parcă deodată sunt mai puţin singur, mai puţin sărac, mai puţin inutil.” (15 decembrie 1944)

Scriu acest articol sub influenţa evidentă a celor două titluri citite şi continui jurnalul meu de călătorie. Prefer tranziţiile lente şi o anumită rutină deşi fac faţă momentelor punctuale de stres, condiţie inevitabilă a joburilor de azi. Drumul cu autobuzul de la aeroport până în centrul Iaşului ne este la îndemână şi se înscrie în acest spirit de tranziţie lentă spre casă. Şoferul parcă ne aştepta, pornind motorul de îndată ce ne-am urcat. E o alegere firească de transport, aflată imediat la capătul scărilor spre ieşire; împinşi de copiii nerăbdători, atraşi de exotismul călătoriei cu un mare autobuz şi total neinteresaţi de haosul taxiurilor, parcate peste drum. Suntem cu toţii obişnuiţi cu transportul în comun. Your funny country! În cap aud cuvintele unui şef de-al meu, om de afaceri indian sickh, uitând cu totul (sau poate era doar o formă deghizată de autoironie) că în ţara lui vacile mănâncă plastic. Cred mai degrabă că îşi dorea pentru mine să nu am vreodată un sentiment de inferioritate. Din nou ferestre mari, mult mai ofertant pentru a vedea peisajul din pădurea Ciric sub acea lumină clară, trecând prin Târgul Cucului, cu Sinagoga pe dreapta, urcând Bulevardul Independenţei până în Piaţa Mihai Eminescu. Peste tot afişe cu evenimente culturale. Din pură coincidenţă, spre bucuria mea, îmi alesesem bine perioada.

A doua zi, după ce am recuperat cele două cărţi ale lui Ştefan Lemny de la sediul editurii Polirom (cea despre Dimitrie Cantemir epuizată la scurt timp după jurnalul video), comandate înainte de venirea la Iaşi, am participat la un eveniment organizat în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere – FILIT, ajuns la ediţia a XII-a, desfăşurat în perioada 23 – 27 octombrie 2024 la Iaşi. Aurélie Julia de la Revue de deux mondes în dialog cu Cristina Hurmeziu, jurnalistă şi scriitoare, colaboratoare a Institului Francez de la Paris. Un dialog organizat de Institutul Francez din Iaşi, într-o sală mică a Palatului Braunstein, recent renovat, cu vedere spre Piaţa Unirii şi Hotelul Traian, prima oară când intru în această clădire cunoscută de mine ca fostul sediu al Casei de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.). Sala plină ochi de tineri. Un public sănătos şi interesat. Nu e nimic mai ciudat pentru invitaţi dacă nu primesc întrebări la sfârşit, ceea ce nu a fost cazul în timpul acestui dialog. Venisem de fapt atrasă de anunţul unui concurs de recenzii literare în limba franceză, o ocazie de a prezenta o carte românească încă netradusă, detaliile urmând a fi publicate pe site-ul FILIT.

Crunta exploatare a sînului Julietei (ed. Martorul Clipei, 2022) e cartea cea mai recentă a lui Ion Cristoiu din seria Lumea văzută de un român rupt în fund. Încă nu le-am citit pe celelalte două: Prin dormitoarele Casei Albe şi În vestă printre fracuri. E o carte pentru români dar şi pentru un public larg. E un ghid turistic pentru a asocia locuri cu personalităţi, dar poate fi citită şi ca relatatarea propriei experienţe de călător a scriitorului Ion Cristoiu. Prezintă identitatea noastră, românii din străinătate nefiind cu nimic mai diferiţi de ceilalţi (comparaţia românilor americani cu oaia din parfumerie). Cartea e plină de sfaturi practice. Aflăm de ce Ion Cristoiu trece drept italian în străinătate (mi s-a întâmplat la fel) sau cum să ne ferim de cumpărăturile la New York dacă nu vrem să fim înşelaţi. Am aflat în sfârşit povestea primului cântec învăţat la limba franceză, pe care îl repetam mecanic fără să-l cunosc de fapt (Sur le pont d’Avignon). Vigilenţă mare în Geneva, locul unde i s-a furat maestrului portofelul. Iar experienţa masajului thailandez est à mourir de rire. E sensibilă prin imaginea lui Horia Alexandrescu, însoţitor la muntele Athos.

Aventurieră din fire, am trăit alături de Ion Cristoiu revelionul din stradă de la Napoli, unul dintre oraşele mele preferate în Italia pentru aerul comerciant. Oriunde ar fi, italienii pentru mine sunt cei mai abili comercianţi; spre deosebire de francezi care fac prea mult, italienii îţi lasă un timp de respiro, determinant pentru a aprecia şi a cumpăra produsul lor. Reiau acest capitol în timpul călătoriei cu trenul IAŞI – GURA HUMORULUI, escapada noastră de vacanţă. În legănatul pronunţat al trenului românesc (tîgîdîm – tîgîdîm), al zgomotului şi al căldurii din jur, copiii cedează repede, refugiindu-se în lumea somnului.

Cu toate precauţiile şi pregătirea terenului prin identificare prealabilă a locului desfăşurării revelionului din stradă, la Napoli, Ion Cristoiu se aventurează în noaptea „magică” pe străduţele înguste ale oraşului. Fusese avertizat la recepţia hotelului, dar nici gând să renunţe. On est embarqué dans son aventure. Notele de călătorie se tranformă într-o poveste cu momente dese de suspans, demnă de reputaţia locului, însă fără mafioţii clasici. Singurul mafiot cu „M” e însuşi Maestrul şi camera sa de filmat. Pericole la tot pasul, cititorul are impresia că îl împinge de la spate, nu cumva să renunţe şi să ne lase fără să-şi termine povestea. Suntem cu toţii egoişti. Acelaşi ritm până la final. Ca orice om, ai vrea să te relaxezi pe ultima sută de metri după o tensiune intensă timp o seară întreagă, însă vigilenţa se impune până la sfârşit, când ai trecut linia de sosire dată de lobby-ul aceleaşi recepţii. Altfel rişti să fii suprins, urcând scările hotelului, de o petardă amărâtă trimisă de la etajul 6.

Orice vacanţă conţine excursii cu maşina sau cu trenul, pe lângă primbările la pas, pentru a simţi pe deplin incursiunea în noul peisaj si pentru a da ochilor timp să-l înregistreze. Vacanţa hotel – aeroport e stearpă de orice emoţie. Observ pe câmpurile noastre eolienele, un subiect sensibil în Elveţia unde populaţia cu greu acceptă plantarea uneia, de frică să nu le strice peisajul. La noi se îmbină armonios. Călătorul român e mult mai alert decât cel elveţian. Apropierea de staţii nu e comunicată la un difuzor, astfel că trebuie să fii atent la peisaj, cu repere, cu ochii pe ceas şi în dialog cu domnul controlor. În Elveţia mersul cu trenul devine monoton prin mesajele repetate depre umătoarele opriri, iar călătorul poate fi luat uşor prin surprindere, adormind sau cu nasul în telefon. Toate staţiile arată la fel. Uitasem să precizez că în gara din Iaşi dădusem peste un automat care vindea cărţi, un demers lăudabil.

Traseul acesta de azi îmi este cunoscut din timpul facultăţii la Cluj. Mi se spune de alături cum România ar fi potrivită liniilor de tren de mare viteză. „C’est vraiment dommage qu’ils n’investissent pas plus dans les trains. La haute vitesse serait un stimuli de gains incroyable. Imagine IAŞi – BUCAREST en 2h30…” Dintotdeauna am crezut că forţa unei ţări şi indiciul civilizaţiei sunt date de o reţea puternică de cale ferată. Decât să mă plâng cumpătimind bietele garnituri de tren care scârţâie când se pun în mişcare, amintindu-mi de secvenţa din Bubico cu pălăria cucoanei zdruncinate de pornirea trenului, prefer să mă bucur că urc din nou în trenul GALAŢI – ORADEA după optsprezece ani (acum trenul merge doar până la Cluj, linia spre Oradea fiind în reparaţie). Dar în acelaşi timp ma gândesc la Mihail Sebastian cum călătorea cu trenul BRĂILA – BUCUREŞTI la VAGONUL RESTAURANT (17 martie 1935), alături de Nae Ionescu şi profesorul Vechiu. Trenul meu are 4 vagoane, mult sub ce era înainte, interiorul e schimbat, semn că nu mai sunt aceleaşi garnituri şi compartimente de 6 locuri, înlocuite acum de un vagon deschis cu două locuri de ambele părţi, într-un şir indian. E o zi de toamnă perfectă. Ajunşi spre după-amiază pornim spre Mănăstirea Voroneţ, de îndată ce lăsăm bagajele la pensiunea din Gura Humorului.

Oraşul şi-a păstrat aerul comerciant dat de multitudinea de minorităţile culturale din trecut (ruteni, huţuli, evrei, lipoveni, maghiari, şvabi, romi, poloni). Aflu că sunt peste 50 de taxiuri, nicio problemă să organizezi traseul de 8 km spre mănăstire. Oricum vroiam să evităm cu orice preţ închirierea unei maşini de la bun început, o aventură rutieră pe drumurile patriei nu mă atrage de fel decât dacă nu am de ales. Îmi amintesc de un drum de întoarcere de la mare acum vreo trei ani când eram la limită să prindem avionul din cauza aglomeraţiei de pe centura din Bucureşti.

Ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare (1488), adăpostind mormântul lui Daniil Sihastru, Mănăstirea Voroneţ a fost închisă între anii 1785 şi 1991, ca multe altele după anexarea părţii de nord a Moldovei Imperiului Habsburgic. Vizitarea ei e o trăire intimă, o formă de linişte interioară şi un prilej de meditaţie şi rugăciune, însă un aspect pământesc mi-a atras atenţia de data aceasta, faţă de ultima oară când am ajuns aici. Stând în curtea mănăstirii timp de mai bine de o oră, schimbându-mi locul dintr-o parte în alta, mi-am dat seama că un element în imediata apropiere făcea notă discordantă cu peisajul virgin al pădurii din jur. Pe deal văd o clădire cu ferestre mari, de sorginte turistică, amplasată fix în oglindă cu fresca Judecăţii de Apoi, marcată de un imens balaur roşu şi aflată pe unul din pereţii exteriori ai mănăstirii. O pedeapsă simbolică a unui eşec de reglementare din partea autorităţilor care au acordat avize implantării unui resort & spa **** în acest cadru natural sacru şi în imediata vecinătate a unui monument de patrimoniu. Nu înţeleg nici ce satisfacţie ar avea un turist de a petrece sau mânca uitându-se de pe deal fix în curtea mănăstirii.

A doua zi, am vizitat cea de-a doua mănăstire din vecinătate, Mănăstirea Humorului, şi ea o obşte de maici. Era dimineaţa devreme, la deschidere maica ne-a primit cu un coş de bunătăţi, atent pregătit, din care nu doar copiii s-au bucurat: nafură, bonboane cu miere şi mere din partea locului. Am poposit şi aici mai bine de un ceas, bucuroasă să văd schelele din jurul clădirii, acoperişul, asemănător celor de la Berna, şi pictura exterioară, încercată de timp şi de condiţiile meteo ale regiunii, sunt în curs de refacere. În interior, aceasta este diferită de prima prin cele trei încăperi care o alătuiesc. Aveam să primim în dar, cu multă generozitate şi fără să fi plănuit, o vizită ghidată cu explicaţii ale picturilor din biserică.

La întoarcere ne-am oprit la Muzeul obiceiurilor populare din Bucovina, aflat în Gura Humorului. Recomand tuturor vizitarea acestui muzeu, recent mutat într-o locaţie nouă. În timpul vizitei am fost suprinsă de armonia creată prin asocierea firească între două instituţii de cultură, despărţite de un perete transparent care dădea spre biblioteca de la parter. Vizita este plăcută tuturor vârstelor, fiind însoţită şi de un suport video pe lângă exponatele şi scenele de viaţă atent puse în scenă; copiii au fost în special atraşi de ritualul horei de la care nu mai vroiau să plece.

La ieşirea din muzeu, aşteptând taxiul, am remarcat afişul Festivalului de Film Toamnă la Voroneţ care va avea loc la începutul lunii noiembrie în Gura Humorului. Însă noi trebuie să ne întoarcem spre gară.

La sfatul unei doamne de la alimentară, ne cumpărăm o cafea de la automatul din gară, chiar foarte bună, în aşteptarea trenului. Suntem primii. Liniile sunt pustii deocamdată. Nicio mişcare. Peste patruzeci de minute, peronul se va umple de călători: două grupuri de copii cu însoţitoarele lor şi alţi turişti ca noi. Orice introducere despre evreii din Gura Humorului izgoniţi în timpul celui de-al doile război mondial e de prisos. Iată placa comemorativă de pe faţada gării.

Primele notări în Jurnalul lui Sebastian despre aceste fapte.

„Evreii vor fi îndepărtaţi din sate în Moldova, spun ziarele de azi. Măsura poate fi extinsă şi în alte regiuni. Titlu mare, cap de afiş: Jidanii în lagăre de muncă.” (27 iunie 1941)

Urmează apoi alte notări din care reiese degradarea fizică a lui Sebastian, cu vise ciudate şi premonitorii, alarme în timpul nopţii şi gânduri nostalgice la un refugiu ideal amintindu-şi de apartamentul de la gara Cornavin (Geneva) dar mai ales de Vevey, un orăşel cochet şi astăzi de pe riviera vaudoise, cunoscut prin concursul internaţional de pian Clara Haskil sau cu statuia lui Eminescu de pe promendă. Luna octombrie 1941 abundă în notări despre evreii din Bucovina, „strânşi de prin diverse târguri (Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului) şi porniţi pe drumuri, spre o ţintă necunoscută. Spre Transnistria, se zice.” (13 octombrie 1941)

Mihail Sebastian spunea într-un alt pasaj: „Nu faptele contează, ci ochiul care le priveşte.” (1 februarie 1943) Relatarea faptelor e seacă de multe ori, ca în cursurile de istorie învăţate pe de rost, însă forţa narativă şi impactul uman dat de detaliile privind trăirile acelor oameni se înregistrează pentru totdeauna.

„Sentimentul ascuţit al primejdiei, al nesiguranţei de fiecare zi, de fiecare ceas. Ai vrea să dormi, să te afunzi undeva sub pământ, să laşi să treacă timpul peste tine. Toată zbaterea noastră de a trăi e aşa de zadarnică, dacă nicio lumină – cât de depărtată – nu se mai vede.” (17 octombrie 1941)

Mai e şi legea absurdă prin care evreii sunt obligaţi să predea statului un număr prestabilit de efecte de îmbrăminte, în funcţie de clasa lor de venit. Este hilar. (31 octombrie 1941)

Abia la sfârşitul lunii octombrie 1941, Mihail Sebastian povesteşte faptele, sfârşind atfel şi călătoria mea la Gura Humorului, înainte să urc în trenul spre Iaşi.

„Detalii despre izgonirea evreilor din Gura Humorului. (Ni le-a povestit Fanny, care are veşti de la părinţii şi sora ei, ajunşi vii la Moghilev.) Vineri, 10 octombrie, oamenii se culcaseră liniştiţi. Nimic neobişnuit nu se întâmplase nici în ziua aceea, nici în zilele precedente. După miezul nopţii au fost treziţi din somn de tobele care băteau pe uliţe. Oamenii au ieşit afară neştiind ce se petrece. Li s-a ordonat evreilor ca cel mult până la 3 dimineaţa să fie la gară. În două ore au trebuit să-şi facă boccelele, să închidă casele şi să plece. La gară au predat cheile caselor şi buletinele de populaţie. Li s-au dat în schimb câte un număr de ordine pentru fiecare ins. Pe urmă au fost suiţi în tren. O parte din drum au făcut-o cu calea ferată. Restul pe jos. Au trecut Nistrul în bărci. Au vândut mereu din hainele de pe ei, ca să aibă ce mânca. O pâine se găsea cu greu cu 800 de lei. Acum sunt la Moghilev: câţi au încăput, sunt în case. Câţi nu, în câmp. Aşteaptă acolo să fie din nou porniţi la drum, nu se ştie încă spre ce destinaţie.” (29 octombrie 1941)

Nicio călătorie la Iaşi fără plimbările la teiul lui Eminescu dimineaţa devreme şi la Biserica Trei Ierarhi după venirea serii, cu tramvaiul de la Golia până în Copou, într-o linie dreaptă, iar apoi pe jos până în Piaţa Unirii. Sejurul avea să se încheie cu încă două momente culturale. Primul, o seară de teatru de păpuşi la Luceafărul – chiar la piesa Răţuşca cea Urâtă. Un zumzet continuu timp de o oră, copii şi mai mici decât vârsta recomandată 3+, părinţi zgomotoşi, sala mică numai bună de răspândit viruşii copiilor. O distribuţie feminină care mânuia marionete variate, scenografie deosebită şi o reîntoarecere la propriile amintiri din copilărie. A doua, o seară de film la Cinema Ateneu, Tătăraşi, sala Radu Beligan, unică pentru că nu am văzut nicio urmă de popcorn sau alte snacksuri. Eram dupa aproape cinci ani de când nu mai fusesem într-un cinema. Filmul, parte a unui demers de prezentare a producţiilor premiate la Cannes anul acesta (Les Films de Cannes à Iaşi, ediţia a 8-a), Grand Tour, de Miguel Gomes, premiat pentru regie, e un film teatral, parţial color. Regizorul portughez te plimbă prin porturile Asiei într-o poveste tragică a unui cuplu de îndrăgostiţi din care mi-a rămas scena din vieţii cotidiene prin imaginea ritmului unei intersecţii pe muzica lui Strauss. Spre sfârşit, în stânga mea, observ o siluetă care se îndreaptă încet spre primul rând. E doamna Irina-Margareta Nistor, traducătoare şi critic de film, o bucurie imensă de a o vedea, invitată pentru a împărtăşi detaliile despre filmele prezentate, şi spre care m-am îndreptat să o salut la ieşire. Iaşul rămâne un oraş eminamente cultural.

 Iaşi & Bougy-Villars, 1 noiembrie 2024