Războiul care nu vine

Economia de război oferă cuiburi confortabile pentru zeci de mii de birocrați, cu și fără uniformă militară, care se duc în fiecare zi la birou pentru a construi arme nucleare și pentru a planifica un război nuclear; milioane de muncitori ale căror locuri de muncă depind de sistemul terorismului nuclear; oameni de știință și ingineri angajați pentru a descoperi acea ultimă realizare a tehnologiei care poate asigura securitatea totală; contractanți car nu vor să renunțe la profiturile ușor de obținut; intelectuali războinici care vând amenințări și binecuvântează războaiele. Richard Barnet,1981

Ca într-un scenariu în care crizele sunt programate în așa fel încât să nu se suprapună, toți ochii sunt pe Rusia în aceste momente. Televiziunile, independente, cum se consideră, se întrec în BreakingNews-uri, cu părere de rău că rușii nu au intrat încă în Ucraina. De partea cealaltă, americanii, rămăși fără intelectuali veritabili gen Samuel P. Huntington, Zbigniew Brzeziński sau Henry Kissinger la Casa Albă, au probleme de înțelegere cu privire la forma de guvernământ și statutul politic al Rusiei. O fi tot Uniunea Sovietică redefinită Federația Rusă? O fi influența crescândă a rușilor în proximitatea spațiului rus? Iar ca scenariul să fie și mai sumbru se tot prezintă idei de cum vor supune rușii vecinul lor.

Cum noi nu avem oameni responsabili în fruntea statului, ferească Dumnezeu ca destinul românilor într-o asemenea criză să stea în mâinile lor. Nu au reușit să se gândească la idei, precum cea de la  Consiliul de Coroană din 1914, nu au reușit să evite conflictele, precum au promovat iluștri diplomați ca Take Ionescu, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu sau Vasile Stoica, nu au reușit să rețină nici din tacticile politicii externe din epoca socialist-totalitară. După ședința CSAT am reușit să îngânăm că ne-am consultat cu partenerii noștri, de parcă partenerilor noștri le pasă de noi mai mult de noi decât de propria lor securitate. De ce nu au învățat din istorie? Cum au reacționat românii când s-a pus problema unei strategii în privința unui conflict. Nu era oare de manifestat o precauție cum drag o promova până mai azi K. Iohannis, sau o poziție de neutralitate fără declarație care să provoace gratuit la Moscova iritare?

Scurt istoric

Frank Roberts de la Ambasada britanică din Moscova scria în 1946 către Forreign Office: ”…este o primejdie infinit mai mică să se producă o catastrofă bruscă cu rușii decât a fost cu germanii”. Uniunea Sovietică a reușit să-și construiască prima bombă atomică în 1949. A fost o cerință impusă de Stalin oamenilor săi și un regret că nu a reușit să o aibă înaintea americanilor. Oare cum ar fi decurs negocierile de pace de după al doilea război mondial dacă sovieticii ar fi avut bomba? Sunt multe mărturii ale oamenilor din jurul lui Stalin care spun că acesta a privit oprirea la Berlin ca un eșec.

În cei peste 40 de ani până la declinul Uniunii Sovietice, bomba atomică, îmbunătățită, nu a fost folosită. În acești ani, președinții celor două super puteri aveau experiență, expertiză și cel mai important aveau în subconștient amintirile războiului. Știau ce înseamnă un război, conștientizau că menirea lor este de a dezvolta societățile pe care le reprezentau, omenirea avea nevoie de repaus și dezvoltare. Chiar dacă ideologiile lor nu aveau puncte convergente, Uniunea Sovietică și SUA au preferat să se complacă în ceea ce s-a numit Războiul Rece. Generații întregi au crescut în umbra războiului nuclear global care putea să izbucnească în orice moment. Putem aprecia că până în anii 70 ideea de a trata războiul rece ca o pace rece a funcționat bine. În fapt, sovieticii au aflat că apelurile SUA de respingere a comunismului au fost doar o propagandă. În fapt li s-a permis tancurilor sovietice să restabilească controlul comunist în Germania, în Ungaria (1956). Occidentul va sta departe de zona de influență sovietică.

Ne putem întreba dacă a existat riscul unui război mondial sau o amenințare reală precum a fost cea a rachetelor din Cuba? Perioada cea mai interesantă o găsim în perioada denunțării doctrinei Truman din martie 1947 ( politica SUA trebuie să fie aceea de a sprijini popoarele libere care se împotrivesc încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau de presiuni din afară) și din aprilie 1951 când generalul Douglas MacArthur comandantul forțelor SUA din războiul coreean a fost concediat din cauza ambițiilor sale militare. Istoria consemnează că cele două puteri au folosit amenințări cu bomba atomică de-a lungul timpului. SUA pentru a accelera negocierile de pace din Coreea și Vietnam (1953, 1954), URSS pentru a sili Franța și Marea Britanie să se retragă din Suez (1956). Cu ajutorul arhivelor putem concluziona că URSS nu mai reprezenta niciun pericol imediat pentru nimeni, cu excepția zonei de ocupație unde se afla Armata Roșie.

Ce însemna Ucraina pentru sovietici?

În afară de Rusia, Ucraina era cea mai importantă parte a URSS. După secole de dominație a Kievului, în care Ucraina a fost stăpână pe propriul destin și a început să impună amenințător viața vecinilor ei est europeni, zona a intrat sub controlul mongolilor, lituanienilor, polonezilor și rușilor. De la sfârșitul secolului XVIII-lea până la începutul secolului XX, părți ucrainene au fost împărțite între imperiile rus și habsburgic. Prăbușirea Imperiului Țarist i-a oferit Ucrainei prilejul de a-și dobândi independența. Bolșevicii au luat în jur de 10% din totalul voturilor la alegerile din 1917. Pentru a nu pierde Ucraina, Lenin a acceptat ca lideri ai partidului Comunist din Ucraina colegi cu concepții naționaliste ca Panas Liubcenko, Grigori Grinko. Aceștia au fost epurați mai târziu. Din 1922 Ucraina a fost considerată teoretic o republica sovietică autonomă dar în fapt, subordonată. Mai mult, Moscova a stimulat ucrainizarea vieții culturale prin numirea în funcții înalte în partid, prin instituirea limbii ucrainene ca limbă oficială în instituțiile de stat, promovarea folosirii limbii ucrainene în școli, stimularea literaturii, artei și istoriografiei ucrainene.

Stalin l-a numit pe Kaganovici conducător al partidului din Ucraina în 1925. Faptul că Grinko și Ciubar s-au plâns de metodele lui, a fost schimbat cu Kossior în 1928. De revocarea lui Kaganovici putem lega sfârșitul comunismului național ucrainian. Tensiunile au crescut la începutul anilor 30 când teroarea și înfometarea impusă de Stalin a atins apogeul. Îndoiala oamenilor lui Stalin care trebuiau să impună deciziile lui au dus la schimbarea lui Kossior cu Pavel Postișev care a primit ordin de a-i schimba pe comuniștii ucraineni necredincioși cu ruși de nădejde din afară. În 1937, Postișev a fost demis. În februarie 1939, Postișev alături de Kossior și Ciubov aveau să fie executați după ce au mărturisit sub tortură iar la conducerea partidului din Ucraina avea să vină Hrușciov cu scopul de a zdrobi dușmanii poporului! Toți membrii guvernului au fost înlocuiți, liderii organizațiilor de partid, adjuncții lor din cele 12 provincii ucrainene și toți comandanții de corpuri și divizii din Armata Roșie. În 1938 ritmul epurărilor a scăzut, un an mai târziu s-au consemnat ”doar” 12.000 de arestări. Pentru 1940, circa 40 000. Liste NKVD erau întocmite de Hrușciov. Cu alte cuvinte, Hrușciov coordona teroarea în Ucraina.

NKVD a desființat instituții religioase și de învățământ ucrainene. Au arestat intelectuali. Aproximativ 1 250 000 de oameni (evrei, polonezi, ucraineni și bieloruși)[1], aproximativ 10% din populația totală au fost deportați din vestul Ucrainei și Bielorusiei în interiorul Sovietelor. Aproximativ 500 000 de oameni au fost băgați în pușcărie în cele 21 de luni de cârmuire sovietică din 1939 până în 1941, cam 10% din totalul bărbaților. 50 000 cu aproximație au fost executați sau torturați în închisori în timp ce 300 000 au pierit în timpul deportării sau în exil. Mulți dintre evrei care au fugit din Polonia din calea invaziei naziste își doreau să revină. Atât de cruntă le-a fost soarta sub conducerea sovietică.

După aceste evenimente, Adunările Naționale ”alese” s-au întrunit în 26 și 27 octombrie pentru a cere încorporarea Ucrainei și Bielorusiei în Uniunea Sovietică. Sovietul Suprem al URSS le-a aprobat cererea: din împărăția întunericului și suferinței fără margini pe care națiunea din Ucraina de Vest a îndurat-o vreme de 600 de ani, ne trezim pe tărâmul de basm al adevăratei fericiri a poporului și al adevăratei libertăți”

Această pagină din istorie tristă și alambicată cu Marea Rusiei nu poate fi uitată iar istoria poate fi văzută ca și știința nefericirii oamenilor. În cazul de față, după Stalin, era imposibil de făcut ordine. Deciziile sale și impunerile gândite zeci de ani cu scopul de a uniformiza societatea sovietică, de a lua decizii care cu greu puteau fi restabilite au dus la o serie de suferințe și frustrări pe care spațiul nu ne permite să le detaliem aici.

Cu o serie de conducători care nu au știut să țină ritmul cu lumea în ansamblul său (Hrușciov, Brejnev, Andropov, Cernenko) mai mult s-au îngropat în propriile reforme. Agricultura era principala problema a întinsei Uniuni, de retehnologizare și infrastructură nu mai vorbim.

Mihail Gorbaciov, liderul utopic care poate fi caracterizat ca un personaj cu personalitate dublă ne-a oferit nouă libertatea de a nu mai gravita în jurul URSS dar si Rusiei de azi oportunitatea de a începe să se adune. Din istoria relațiilor internaționale observăm că unde există Uniuni din mai multe naționalități, ies scântei. Naționalismul non-rus, în special în țările baltice și in Caucaz, a provocat și apariția naționalismului rus. Gorbaciov, fiind preocupat mai mult de relațiile cu omologii săi francez, american și britanic, de conferințele pe care aceștia l-au incitat să le țină în aulele universităților de prestigiu, s-a canalizat mai mult pe zona diplomatică în dauna a ceea ce se petrecea în interior.

După cedarea RDG, după dărâmarea zidului Berlinului, după hotărârea de a nu interveni în schimbarea regimurilor totalitare din zona Europei de Est dar naiv să creadă că poate rămâne președintele unei Uniuni formale, s-a trezit nevoit să-i lase locul contestatarului său principal, Boris Elțîn.

Ce înseamnă Ucraina pentru americani?

Dacă rușii sunt legați istoric de vecinii lor ucraineni, americani folosesc Ucraina ca scop al schimbării direcției politicii lor externe. Tot specific lor, folosesc NATO și U.E. pentru a lărgi sfera de state care se poziționează în spatele lor. Începând cu maidanul până la schimbarea procurorului general al Ucrainei la cerința președintelui SUA (nu era pe atunci), Ucraina se vede în fața unei probleme de etică. Ca orice stat suveran, să poată alege singură alianțele la care să se afilieze. Ca vecin al Rusiei, din rațiuni strategice să nu poată accede!

De ce face Ucraina un caz din această dorință și Finlanda, un alt vecin, nu?
De ce nu poate adopta Ucraina, modelul Finlandez?

Ce caută România în acest conflict strategic?

Istoric, teritorii românești se află încorporate în teritoriul Ucrainei de azi, prin bunăvoința lui Stalin. România a pierdut teritorii cu concursul protagonistelor de azi! Drepturile minorității românești nu sunt respectate iar diferendele cu Ucraina ( Bîstroe, Insula Șerpilor) sunt încă vii în memoria românilor. Mai mult, Ucraina nu respectă condițiile de aderare la NATO (corupție, drepturile omului, stabilitate politică și economică). Chemarea, mulțumirea adresată statelor occidentale care trimit trupe în România este o iluzie în mintea unor oameni precum Aurescu și K. Iohannis. Nu punem acum întrebări de logistică, cine se ocupă de ele, cazare, costuri de întreținere etc. dar ne întrebăm care este rostul lor? Războiul nu se mai duce cu infanteriști ci cu tehnologie. Pentru astfel de ipoteze, diplomația românească ar fi trebuit să solicite SUA avioane F16, F35 și tot felul de alte aparate, gratuit, ca graniță a NATO.
Nu să cumpere rable care la un eventual conflict să nu se ridice de la sol.

Din păcate, diplomații români ar trebui să știe că victima aici este tocmai statul pe care ei îl protejează. Ucraina se sufocă încet și durabil. Neîncrederea investitorilor, teama de război, nesiguranța, corupția vor face din acest stat unul slab. Atât de slab încât va căuta soluții în vest. Dar dacă nu le va găsi? Se întoarce către Est?

[1] William Taubman, Hrușciov, Omul și Epoca Sa, Editura Meteor Publishing, 2017, p.168