Războiul cu ceasurile de pontaj

La cîteva luni de la intrarea în funcţiune a marelui Combinat de prelucrare a lemnului, producţia nu atinsese nici unul dintre parametrii proiectaţi. Trei directori, numiţi unul după altul, îşi dădură demisia, întorcîndu-se la posturile de unde fuseseră aduşi:
Primul, la un Gostat cu profil viticol, al doilea, la Abator, şi al treilea, la un liceu de gimnastică.

Centrala, judeţul, organele locale, se războiau cu cei ce absentau sau mai degrabă cu cei ce voiau să absenteze fără să absenteze totuşi.
Era o conflagraţie în toată regula, începută chiar din prima zi, cea a deschiderii festive.

După cuvîntările de rigoare, în timp ce bolta dimineţii de vară se încingea ca o tablă de depozit, conform Programului de inaugurare, muncitorii noii ctitorii, cum îi spuneau cuvîntările bătute la maşină, intrară în mod festiv în întreprindere. Cinci ceasuri de pontaj, nou-nouţe, pe cele cinci culoare de acces, aşteptau strălucind din toate încheieturile să-și îndeplinească misiunea. Ţinînd fişele în mînă, salariaţii se perindară prin faţa ceasurilor, care ţăcăneau ritmic şi grav, ca trecătorii prin faţa unui mausoleu. Timp de zece minute, oficialităţile, hotărîte să rămînă pe loc pînă la începerea lucrului, auziră un ronţăit continuu şi ascuţit, de şoareci metalici. Apoi, ultimii salariaţi, doi inşi pierduţi pînă atunci în aranjarea unui pariu pe o ladă de sticle de bere, intrară şi ei. Culoarele se făcură pustii. O linişte uşor întristată se lăsă peste cele cinci intrări. Nu ştiu de ce, unul dintre oficiali oftă. Pe cimentul curat, spălat peste noapte, zăceau acum hîrtii, cotoare de mere, bilete de autobuz, o sticlă de plastic goală şi o floare veştedă de Nu mă uita!

Călcînd pe covorul foşnitor, directorul se aplecă, la un moment dat, şi ridică un pieptene, căzut în învălmăşeală.
A fost clipa cînd s-a descoperit ciudăţenia:
Trei dintre ceasuri nu mai mergeau.

Azi dimineaţă, fuseseră verificate special de inginerul şef, care folosise o fişă de unică folosinţă. Funcţionau perfect. Acum însă nu mai funcţionau. Sau, mai precis, nu mai perforau fişa.

La început, se crezu că e vorba de o indigestie a maşinăriilor ghiftuite de numărul prea mare de fişe de pontaj din acea zi festivă, în care trecură pe la ceasuri, în chip simbolic, toate cele trei schimburi. A doua zi, însă, se văzu limpede că era vorba de altceva, mult mai grav:
Un război secret între salariaţi şi maşinării.

Salariaţii loveau subversiv maşinăriile, apoi dispăreau. Şi, bineînţeles, maşinăriile nu puteau să ţipe şi să arate cu degetul. Alcătuite din metal prost, de fabricaţie românească, încasau lovitura şi amuţeau. Conducerea Combinatului le sări imediat în ajutor. Timp de două săptămîni, între conducere şi salariaţi se duse o bătălie îndîrjită, cu victorii efemere de o parte şi de alta. Salariaţii stricau ceasurile. Întreprinderea le repara. Pînă la urmă, întreprinderea osteni. Se cereau noi metode. Ceasurile de pontaj, da, erau bune, nu însă pentru această întreprindere, unde cea mai neagră disperare a salariaţilor era să-i chemi într-un loc precis la o oră fixă.

Pagini: 1 2