Războiul mesianismelor

Momente și evenimente comentate de mine. Preocupările mele de istorie ca telenovelă m-au făcut atent și la ipostazele îndrăznețe din domeniul istoriografiei. Așa se explică tableta consacrată în Adevărul din 27 iunie 2011 lucrării de licență a tinerei Ioana Elena Secu, intitulată „Ideea mesianică în politica externă a Uniunii Sovietice (1945-1953)”. Nu mai țin minte cum de mi-a oferit autoarea lucrarea. Cred c-a fost vorba de o recomandare din partea cuiva care știa valoarea tezei. Sigur e c-am citit lucrarea, că mi-a plăcut și c-am scris despre ea. Sigur e că nu mai știu nimic despre Ioana Elena Secu. N-am mai auzi de ea de 15 ani. Făcînd aluzie la realitățile studiate de studentă, parcă a dispărut fără urmă în Gulag.

Se obișnuiește uneori să se organizeze printre personalitățile știute de români de la televizor cîte o anchetă cu întrebarea:
Care e ultima carte citită.

Dacă s-ar meșteri o asemenea anchetă și dacă vreo fătucă mi-ar ieși în cale cu o astfel de întrebare, răspunsul meu ar putea descumpăni nițel pe oamenii noștri de cultură:
Ultima carte citită e o lucrare de licență, cum i se zice azi lucrării de stat. Se numește „Ideea mesianică în politica externă a Uniunii Sovietice (1945-1953)” și va fi susținută, ca lucrare de absolvire a Facultății de Istorie din București, de studenta de 22 de ani, Ioana Elena Secu.

Chiar și cei care, asemenea mie, au absolvit pe vremuri facultatea, știu că o lucrare de stat sau, mă rog, de licență, nu poate interesa pe altcineva decît pe profesorul îndrumător, care verifică astfel dacă studentul n-a trecut prin facultate ca gîsca prin apă. De aceea, o lucrare de stat nu poate fi privită ca o carte. Și cu toate acestea, eu am citit lucrarea de licență a studentei Ioana Elena Secu ca o carte. Și nu numai pentru că lucrarea e scrisă surprinzător de bine, lucru rar și în cazul istoricilor noștri cu cărțile deja publicate, dar și pentru că – dacă nu mai ales – ea avansează o ipoteză seducătoare.

După 1989, și în domeniul istoriografiei și-a spus cuvîntul ceea ce eu am numit, vizînd gazetăria, cenzura consensului. În abordarea relației dintre comunism și capitalism în anii postbelici, în iscodirea Războiului Rece, clișeul propagandei comuniste – aruncarea responsabilității exclusive pe seama imperialismului SUA – i-a luat locul un clișeu al propagandei democratice – aruncarea responsabilității exclusive pe seama imperialismului URSS. Ioana Elena Secu înfruntă acest clișeu de cenzura consensului, încercînd să vadă și să demonteze drept principală cauză a Războiului Rece confruntarea planetară dintre cele mesianisme:
Cel comunist, întruchipat de URSS, și cel democratic, întruchipat de SUA.

Ipoteza lucrării poate explica și ceea ce s-a întîmplat în ultimele decenii pe planetă.
La finele celui de-al Doilea Război mondial, o dată cu prăbușirea Germaniei hitleriste și cu decăderea a două mari puteri – Anglia și Franța –, rămîn față-n față URSS și America. America a intrat în război împotriva Germaniei în numele mesianismului democratic. URSS a fost și ea constrînsă să poarte război împotriva Germaniei. Dacă la început războiul dus de URSS a avut notele unui război de apărare, după Stalingrad și Kursk, înaintarea Armatei Roșii spre Berlin a transformat războiul de apărare în război de eliberare a Europei de sub jugul fascist. Sintagma „eliberare de sub jugul fascist” a fost exploatată de comuniștii din Est pentru a justifica subordonarea totală față de Moscova. Pentru Stalin însă, sintagma dădea seamă de un aspect al mesianismului rus. Sacrificînd milioane de vieți, suportînd distrugeri materiale uriașe și suferințe morale enorme, URSS, și-a asumat misiunea mesianică de a salva Europa de pericolul fascist. Așa cum pe vremea țarilor Rusia își asuma misiunea istorică de a elibera popoarele din Balcani de sub jugul otoman. Indiscutabil, în îndeplinirea acestei misiuni istorice, URSS a beneficiat de spiritul rusesc de jertfă.

În același timp, potrivit lui Stalin, URSS a beneficiat de ideologia comunistă, dușmană de moarte a fascismului. Oricît ar părea de ciudat, cele două mesianisme – comunist, al URSS, și democratic, al Americii – s-au întîlnit într-un punct comun:

Dușmanul întruchipat de Germania fascistă. Înfrîngerea fascismului duce în mod fatal la confruntarea dintre cele două mesianisme. Cel comunist, asumat de Stalin, intră în conflict iremediabil cu cel democratic, asumat de Truman. Cu mici excepții, o dată încheiat cel de-al Doilea Război Mondial, fiecare dintre cele două superputeri purcede la instalarea regimului ideal pe teritoriul pe care se află trupele sale. Desigur, amîndouă imperialismele ascund sub flamurile idealului interese economice precise.

Războiul rece s-a încheiat. Mesianismul comunist a fost înfrînt de mesianismul democrat. La nici două decenii de la prăbușirea comunismului, timp în care mesianismul american s-a manifestat nestingherit, pe planetă s-a ivit un nou mesianism, opus mesianismului american. Cel fundamentalist islamic.