Lejeritate. Nu puține texte sadoveniene sînt de o vizibilă lejeritate a construcției. Cocostîrcul albastru, de exemplu, e scris fără nici o preocupare de structură. Naratorul pornește prin a relata timpul unei concentrări dinaintea intrării noastre în Primul Război Mondial, se oprește la cîteva istorisiri auzite aici, în Cucuieți, ca, odată trecut la amintiri, să uite de încheierea nuvelei. Aceasta se termină în coadă de pește, și cititorul, aflat la sfîrșitul paginilor, caută zadarnic să afle ce s-a întîmplat cu eroul căpitan.
Și totuși textul rezistă timpului.
Explicația o dă farmecul povestirii sadoveniene. Marele povestitor, așezat undeva în timpul epic al creației scriitorului, transformă în aur estetic lucrurile ș întîmplările cele mai obișnuite. Ar fi interesant din acest punct de vedere o deslușire a dominantelor acestui Povestitor:
Concepția lui despre viață, modul de transformare a realului în povestire, ticurile povestirii.
*
Realismul tolstoian. În datele sale de esență, Aleksander Soljenițîn rămîne un adept al realismului clasic. Pe cît de îndrăzneț e în viziune acest mare scriitor, pe atît de prudent e în formulă. Toate elementele romanului tolstoian se regăsesc aici, în Primul cerc:
Respirația amplă, de autor căruia lumea din afară îi dă răgazuri, potrivirea întîmplărilor pînă la senzaționalism, conturarea pregnantă a personajelor și, nu în ultimul rînd, înțelegerea prozei și ca succesiune de mici și mari povești de viață.
Să fie Soljenițîn incapabil de a scrie modern?
Răspunsul îl dă, cred, lumea explorată de marele romancier. Soljenițîn are prea multe de spus pentru a-și putea permite cea mai mică pierdere de substanță prin tehnicile complicate ale prozei moderne. Și totuși, nu-ți poți reprima, citind această carte răscolitoare, un regret din adîncuri. Proza tradițională, mult mai sinceră decît proza modernă, lasă să se vadă destul de repede trucurile, cusăturile literaturii. Îți dai seama iute, de exemplu, că autorul conduce astfel lucrurile încît romanul să fie și o sociologie a societății staliniste. În unele cazuri, chiar dacă puține la număr, cum ar fi, de pildă, seara de duminică în lagăr, voința de a contura viața în toate înfățișările ei transpare destul de clar. Dar, repet, nu e vina lui Soljenițîn, cît mai ales a prozei de tip balzacian, îmbrățișate de el.
*
Aveau timp. Ah, cît timp aveau la dispoziție clasicii, bunicii noștri, tandrii noștri clasici! Ei își puteau permite să descrie pe pagini întregi dejunul eroului principal și să stăruie, o dată cu aceasta, în plimbarea pe străzile Parisului sau ale Petersburgului, asupra copacilor, a grilajelor, a cerului surîzător la orizont. Și ei și eroii lor beneficiau de atîta timp! Ritmul prozei lor e cel al trăsurii cu cai și, de cele mai multe ori, al mersului pe jos, mai precis, al plimbării. Nu degeaba se numeau romanele lor romane fluviu. Ele curg maiestuos de la nașterea pînă la moartea personajului principal, trecînd, ca un fluviu continental, prin țări și regiuni felurite ale vieții și întîmplărilor. Pagini întregi din Les Thibault al specialistului în romane fluviu care e Roger Martin du Gard trebuie parcurse pentru a ajunge la o simplă încrețire a frunții. Pentru ca personajul principal să strănute e nevoie de o descripție de cel puțin două volume, iar ca să ridice mîna și să bea, un întreg ciclu romanesc.
*
Recreștinarea. Pentru că notasem undeva un articol despre Bisericile sub sovietici, de dimineață iau din nou la mînă Universul pe luna august 1941, prima parte, pe care nu reușisem s-o verific.
Notez date și scanez articole precum: Comunicatul Episcopiei Bucureștilor despre ce trebuie să se facă în Războiul sfînt, din 1 august 1941.
L-am găsit și l-am citat din revista Sinodului. Cred însă că sursa ar trebui să fie Universul, pentru că îi asigură răspîndire în rîndul românilor. Din cadrul serialului Prin teritoriile desrobite, reportajul În Chișinăul amintirilor, cu accent pus pe Acțiunea de distrugere a bisericilor. Observ în treacăt și serialul Cîteva zile printre zburători, semnat căpitanul rez. Al. O. Teodoreanu.
Rețin și Nota Episcopul Armatei în capitala Basarabiei, despre liturghia ținută de Partenie Ciopron episcop al Armatei, în aer liber, în fața „ruinelor catedralei Chișinăului, aprinsă de evreii localnici, după retragerea bolșevicilor din oraș” (nu de către bolșevici, așadar). Cruciadele medievale și Cruciada creștinismului împotriva bolșevismului, din 3 august 1941, interviu cu arhiepiscopul armean Husik Zohrabian, șeful spiritual al comunității armene din România, articol musai de citat, pentru că e cel mai clar în privința cruciadei antibolșevice. Asemănător tendențiozității din Ard malurile Nistrului e articolul Prizonierii din 6 august 1941, avînd drept temă mutilarea rusului tradițional, altfel simpatic, de către educația bolșevică. A se vedea subtilul Pe rusul de odinioară, vesel și muzical, regimul bolșevic l-a transformat într-o brută. În numărul din 10 august 1941, descopăr amuzat fotografia așezată sub titlul Scrutînd văzduhul, și beneficiind de legenda M.S. Regele Mihai I și de general Antonescu urmărind pe front zborul avioanelor române și germane. Aflat în sala unu a BAR, după scanare, merg cu I-padul la Răzvan Teodorescu, de la locul 88, și-i arăt fotografia, altfel amuzantă, pentru că-l surprinde pe Mihai uitîndu-se la avioane din plan secund. Academicianul își amintește înveselit cele zise de mine despre Recreștinarea Rusiei de către români. Scanez cu entuziasm o fotografie, de fapt o compoziție de pe prima pagină a Universului din 14 august 1941, intitulată Umăr la umăr și subintitulată Camaraderia de arme germano-română, din seria dedicată camaraderiei cu nemții. Camaraderie care ține pînă la 23 august 1944, cînd ni se schimbă peste noapte camaradul.
Lasă un răspuns