Reabilitarea lui Jupîn Dumitrache

Marea literatură se pretează la experiențe interesante de laborator. Un text pus sub microscop, după ce a fost rupt din țesuturile sale estetice, ne poate da rezultate surprinzătoare. Să lăsăm deoparte, de exemplu, valoarea literară de excepție a operelor lui Caragiale și să le tratăm ca pe un simplu document. Chiar dacă proletcultismul a ajuns la concluzii aberante folosind această formulă. Luat în sine, textul lui Caragiale aduce în prim-plan personaje pe nedrept ridiculizate de aproape un secol. Dacă le privim ca simpli cetățeni, nu ca personaje, vom constata că avem prea puține lucruri să le reproșăm. Ba mai mult, pentru noi, românii de azi, ele ar trebui să ne fie exemplu. Iată-l pe Marius Chicoș Rostogan! Generații întregi și-au bătut joc de ilustrul pedagog. Actori mari sau mici au rămas celebri prin interpretarea în plan comic a personajului. Firește, Marius Chicoș Rostogan stîrnește rîsete pînă la apogeul hohotelor. Vorbește prost românește, e rigid, umil cu fiii de bogați și îngîmfat cu cei de mahalagii. În substanța sa, el e însă un ardelean. Adică, un cetățean obsedat de a-și face datoria. Chiar cu riscul de a fi ridicol. În plus, el se străduie să le inspire școlarilor respectul pentru știință, de care e impregnat pînă în măduva oaselor. Elevii, blagosloviți de el cu „boaghine”, „rîtani”, rîd de prestația lui. Aflați în spatele lor, ne prăpădim și noi de rîs. Privindu-i, în secret, cu simpatie. Numai că între profesori și elevi, dacă n-am fi dîmbovițeni sadea, ar trebui să votăm în favoarea lui Marius Chicoș Rostogan. Nu de alta, dar în timp ce elevii se țin de năzbîtii, pedagogul își face un stindard din îndeplinirea conștiincioasă a meseriei. Nu țin să-mi revendic exclusivități. De aceea nu șovăi să recunosc întîietatea altuia în reabilitarea lui Marius Chicoș Rostogan. E vorba de Paul Goma care, într-un eseu despre lipsa de radicalitate a românilor, crede că ironia caragialiană e semnul facilității morale dîmbovițene față de seriozitatea ardelenească:

„… dacă zgîriem puțin portretul lui Marius Chicoș Rostogan zugrăvit de Caragiale dăm de o nedreptate: nenea Iancu nu și-a bătut joc doar de un caraghios latinizat A OUTRANCE, ci de o trăsătură a Ardealului, pe care el, regățeanul, o veștejea, poate, din gelozie – și anume seriozitate”.

În ridiculizarea celebrului pedagog, Paul Goma descoperă un adevăr mai puțin știut pînă acum: Caragiale însuși e atins la viziunea asupra lumii de miticism, regățenismul personajelor, de acel pris à la legère, de care se uimea, privindu-i pe români, Raymond Poincaré:

„Și putem spune – de fapt, repeta – că el nu doar a criticat cu ferocitate (și cu geniu, desigur) o realitate la care nu subscria (un eufemism), ci a mușcat dintr-o atitudine care, probabil, fără să-și dea seama, era și a lui. Fiindcă Mitică este mai ales Iancu, iar miticismul este, de fapt, caragialism.”

Dîmbovițeanul Caragiale se dă de gol și în tratarea disprețuitoare a lui Jupîn Dumitrache din „O noapte furtunoasă”. Sociologicește vorbind, Jupîn Dumitrache aparține clasei de mijloc. Altfel spus, clasă care reprezintă temelia oricărei societăți capitaliste respectabile. Clasă pe care ne-o dorim cu toții în România de astăzi. Citind „O noapte furtunoasă” cu ochii de acum ne dăm seama că Jupîn Dumitrache e un exemplu. Mai întîi, de îndeplinire încăpățînată a datoriei cetățenești. Jupîn Dumitrache e nu numai cherestegiu, dar și căpitan în Garda Civică. Chiriac, omul lui de încredere, e sergent. Caragiale n-a avut la inimă Garda Civică sau cetățenească. De aceea el își bate joc de conștiinciozitatea cu care atît Jupîn Dumitrache, cît și Chiriac își duc la capăt îndatoririle de căpitan și, respectiv, de sergent. Jupîn Dumitrache trece pe sub ferestrele casei în timp ce Chiriac îi ține în brațe nevasta. De afară, el întreabă pe tejghetar dacă e totul în regulă. Și aflînd răspunsul amanților, pleacă liniștit mai departe să-și facă rondul. Cititori și spectatori, care văd ceea ce nu sesizează Jupîn Dumitrache, se prăpădesc de rîs. Ei nu-și dau seama că totuși Jupîn Dumitrache își face rondul cu seriozitate. E atît de conștiincios în îndeplinirea îndatoririi sale, încît cei doi amanți sînt siguri că nu-și va întrerupe rondul ca să dea buzna peste ei. Această seriozitate o pune și Chiriac față de cei care, sub diferite pretexte, nu vin la acțiunile cerute de Garda Civică:

„CHIRIAC (intrînd prin fund): Jupîne, trebuie să facem mandat de arestare pentru Tache pantofarul de la Sf. Elefterie; nu vrea să iasă mîine la ezerciț cu nici un preț!

JUPÎN DUMITRACHE: Dar pentru ce nu vrea?

CHIRIAC: Zice că-i bolnav. Am trimis gornistul de trei ori la el cu biletul și l-a primit cu refuz. Zice mă-sa că nu poate umbla, că de-abia s-a sculat după lingoare.

IPINGESCU: să dea certificat medical.

CHIRIAC: M-am dus eu la el în persoană; zic: domnule? Zice: pe ce bază nu vrei să vii mîine la exerciț, domnule? zice: sînt bolnav, domnule sergent, zice, de-abia mă țin pe picioare, nu pot să merg nici pînʼ la prăvălie, zice; zic: nu cunosc la un așa rezon fără motiv; zice: aduc martori, domnule sergent, că am zăcut o lună de zile, întreabă și pe popa Zăbavă de la Sfîntul Lefterie, zice, alaltăieri m-a grijit, m-a spovedit; zic: n-am de-a face cu popa Zăbavă, nu-l am pe listă, zic, eu pe dumneata te am pe listă; să te prezinți mîine la companie. – Acuʼ, trebuie să-i dau mandat pentru ca să-l iau mîine dimineață”.

Ce spune „Enciclopedia României” apărută în 1938 despre Garda Civică? „La noi, Garda cetățenească sau națională a fost înființată prin Legea din 18 martie 1866. Garda națională se caracterizează prin faptul că gardiștii locuiau acasă, unde-și țineau și armele; subofițerii și ofițerii lor, pînă la gradul de căpitan, erau aleși.” Potrivit „Enciclopediei”, Garda avea un „caracter pur cetățenesc”. Garda Civică presupunea, așadar, transpunerea în viață a unei obligații cetățenești. A o lua în serios însemna o conștiință de ardelean, mai precis de occidental. Conștiința unei datorii. Rigurozitatea cu care Jupîn Dumitrache își face rondul e de invidiat. Cum și de invidiat e și rîvna cu care atît el cît și Chiriac țin ca alții să vină la exerciț. Mai ales azi, cînd simțul datoriei cetățenești e atît de firav. Jupîn Dumitrache trebuie nu numai reabilitat, dar și dat drept exemplu!

Un alt personaj pe nedrept ridiculizat de Caragiale e Leonida Condeescu din „O zi solemnă”. Ca primar al Mizilului, acesta se bate pentru ca expresul București-Berlin să oprească la Mizil. Mai mult, el se încăpățînează ca pe tăblița trenului să fie trecut București-Berlin via Breslau-Mizil. Schița ni-l înfățișează pe Leonida Condeescu stăruind și pentru alte favoruri acordate Mizilului: să devină capitală de județ, să strămute aici Episcopia de Buzău sau Regimentul 32, să înființeze un liceu clasic sau să găzduiască un teatru național. Acestor eforturi li se opun Sinodul, Armata, Ministerul Cultelor, Direcția generală a teatrelor. Leonida Condeescu nu renunță. De dragul Mizilului, el ajunge pînă la rege:

„Mulți vrăjmași are Mizilul!, a gîndit cu amărăciune Leonida, și la acest gînd și-a îndoit energia. A cerut o audiență la rege. La această audiență, Leonida și-a așternut tot programul său de dezvoltare a Mizilului, arătînd în culori vii suveranului perspectiva unui măreț oraș, care să fie cu vremea fala regatului.

– Sire, tot s-a făcut pentru alte orașe; pentru Mizil, nimic! Noi n-avem reședință de județ, n-avem tribunal, n-avem episcop, n-avem Regimentul 32, n-avem liceu, n-avem facultate de medicină, n-avem teatru național, n-avem pod peste Dunăre – n-avem nimic, nimic. Sire!… este un oraș care a luat totdeauna parte cu entuziasm la cele mai mari acte ale istoriei naționale; este păcat, Sire, ca Mizilul să fie persecutat; că nu putem ca să zicem alt decît că e o persecuțiune!

Suveranul a promis că va recomanda atențiunii guvernului stăruințele energicului primar; și-nadevăr, cum a văzut pe președintele consiliului, i-a vorbit despre Mizil și despre Leonida. Președintele consiliului a surîs cu bunătate și a spus regelui:

– Sire, primarul Mizilului este un tînăr foarte meritos, însă are… are… nu un cusur, ci un exces de calitate: ține să facă cu orice preț și cît se poate mai iute din urbea sa măcar un port de mare…”

Comicul dorit de Caragiale se naște printr-un contrast. Cel dintre modestia Mizilului și ambițiile exagerate ale primarului. Noi însă, care știm cît de nepăsători sînt cei din fruntea marilor orașe ale României de azi față de cei care i-au ales, cît de mult se preocupă ei nu de gloria urbei, ci de buzunarul lor, avem toate motivele să ne întrebăm: unde ești tu, Leonida Condeescu!