Realitate și Aplicație

“Știați că” rubrica astfel intitulată pe vremuri era un fel de google search? Aflai de acolo o sumedenie de lucruri interesante despre tot soiul de performanțe, detalii științifice de la morulă, gastrulă, până la cea mai îndepărtată galaxie, detalii despre mari momente ale Istoriei Lumii sau incredibile statistici privind viața mormolocilor, balenelor, cocoșilor de munte, vulturilor pleșuvi, pinguinilor dislocați și așa mai departe. Această rubrică apărea în diverse publicații începând cu Rebus, Albina, Viața Satelor, Vânătorul și pescarul sportiv, Flacăra, Femeia, Săteanca, Magazin. Ce-i drept, mai puțin spre deloc găseai vreun “știați că” într-o revistă literară sau de modă. Adevărată rubrică a curioșilor, „știati că” era frecventă în almanahuri. Acolo era bine plasată completând oglinda paginii fie în spațiul destinat reclamei la detergentul de vase Tix (care era mizerabil), fie la faimoasa reclamă „Economisiti bani la CEC” sau, la cea care involuntar te anunța că doar „consumând pește oceanic” îți vei da seama că în mai puțin de un minut, tocmai ai ajuns în Gara de Nord.

Prin anii 60, noi adolescenții născuți în al cincilea an după cel de al doilea război mondial, ne foloseam de rubrica asta iscodindu-ne părinții. Dacă rubrica „știați că” spunea că pe frontul din est au murit atâția, iar pe frontul din vest atâția, că au fost bombardate atâtea orașe în timp ce în altă parte nu a fost nici un bombardament, că într-o parte a continentului au fost atâția prizonieri, în timp ce în pădurea tropicală nici unul, noi cei care aveam în familie bunici care la izbucnirea primului război mondial fuseseră adolescenți eram curioși să aflăm detalii. Doream să confruntăm „realitatea lor” cu tot ce spunea rubrica. Uneori bunicii își aminteau momente mai mult sau mai puțin dramatice, dar diferite comparate cu cele enunțate de „știați că”. Părinții, care la izbucnirea celui de al doilea război mondial erau abia liceeni, își aminteau la grămadă bombardamente, refugii, foamete, adăposturi, filme cu Deanna Durbin precum și rumbe, valsuri sau sârbe înregistrate pe discuri de ebonită marca His Master,s Voice, Columbia sau Electrecord. Noi copiii și adolescenții care în martie 1953 priviserăm pe străzi drapelele în bernă sau auziserăm în difuzoare cum moscoviții își luau rămas bun de la tovarășul Stalin întins pe catafalc, eram curioși să aflăm amănunte. Aveam în familii trăitori, supraviețuitori ai celor două războaie mondiale. Este adevărat că din multele povestiri majoritatea erau impresionante, violente. Iar prin cruzimea reprezentării aveam să aflăm sumedenie de mărturii în literatură, reportaje, fotografii, filme de război care rulau în aproape toate țările Europei în anii 50-60. Continentele trecuseră prin cele două războaie și aveau o bogată producție de filme, cărți, simfonii, piese de teatru mai mult decât sugestive. Războiul ca subiect în artă și literatură era la ordinea zilei.

Au venit apoi anii relaxării, să-i numim ani ai vacanțelor, primăveri în care ne amuzam, mergeam după defilări la iarbă verde, ne înscriam în excursii școlare, urcam la cabane cu trei sau mai mulți brazi, coboram în peșteri, pedalam spre concursuri de ciclism sau țopăiam la ceaiuri dansante. Filmelor de război românești, cehești, poloneze, maghiare, sovietice, neorealiste-italienești după a căror vizionare ieșeam din sală tăcuți sau cu ochii în lacrimi, le-au urmat filmele comice despre război cu Louis de Funès, sau cu Bourvil. Dar în mintea noastră războiul privit din latura comică , fie el cu Louis de Funès, Fernandel sau cu Bourvil, se situa mult sub evocarea zguduitoare din povestirile părinților dar mai ales ale bunicilor. Relatările celor din familie, “băteau filmul”.

Au trecut mai bine de optzeci de ani de la bombardamentul din patru aprilie o mie nouă sute patruzeci și patru. Tinerii născuți cu zece, douăzeci, patruzeci de ani mai târziu decât noi cei iviți pe lume în al cincilea an după război nu înțelegeau și nu înțeleg nici azi mai nimic din imaginile reale cu Bucureștiul în ruine. În schimb se amuză teribil manevrând pe ecranele tabletelor, laptopurilor sau telefoanelor mobile, ținte în mișcare, avioane explodând sau clădiri făcute țăndări. Fiindcă nu-i așa, „războiul din aplicație e fun, e un joc foarte fun!” De oare ce spun ei asta? Fiindcă așa simt ei? Nu. Fiindcă pentru mulți dintre ei, așa se scrie azi istoria, dintr-o simplă mișcare de cursor pe ecran.