Regi de piatră

Westminster Abbey din Londra are cîteva sute de metri pătrați, cîteva mii de tone, și e împărțită în două: în prima parte se poate vizita pe gratis, în a doua se plătește. Abătut că n-ai putut rezista și ai luat totuși, bilet, te afunzi în labirintul acesteia a doua jumătăția bisericii. Ca să constați, chiar din start, că nu se deosebește prin nimic de prima. Regi și regine de piatră, duci și ducese stînd de-a lungul pe lespezi. Regii sînt îmbrăcați și încălțați. Dacă n-ai fi într-o catedrală, ai crede că tocmai acum s-au întors de la o pileală zdravănă și, beți cui, s-au trîntit în pat fără să-și scoată cizmele. Reginele stau și ele băgate în piatră, îmbrobodite cu basmale negre, severe, ca niște mulgătoare fruntașe. Din loc în loc tăblițe indicatoare menționează că, dacă o iei la stînga, poți ajune la mormîntul lui Eduard al II-lea, dacă o ții înainte, dai de Ieșire. Oftezi și o iei la stînga. Într-o cămăruță atașată sălii principale, nimerești peste Eduard al II-lea. Și el, trîntit deasupra mormîntului, îmbrăcat și încălțat ca de călărie. Cum ghidul face semne să ne grăbim, restul Abației îl dăm rasol. Ne băgăm în alte și alte cămăruțe, aruncă o scurtă privire celui de-al 100-lea rege de piatră, ca și cum am vrea să ne convingem că mai e acolo, nu s-a trezit încă și nu fuge după ghid.

Asemănător stă, în catedrala din Nantes, Francisc al II-lea, ducele de Bretania. Domnia sa e lungit pe o dală de marmură albă ca și cum ar fi ațipit. Ca orice personalitate el nu e singur. Îl înconjoară tot felul de cetățeni, și ei din marmură, întruchipînd diferite simboluri. Îngerii care-i țin perna sub cap semnifică faptul că ducele nu locuiește ca noi, muritorii, la bloc, ci într-o vilă cochetă din Rai. Leul de la picioare vrea să demonstreze că Francisc al II-lea a fost un om puternic. Fireșt, asta e părerea fiică-si, Anna de Bretania, cea care a comandat acest monument sculptorului Michel Colombe, pe la 1500. Mormîntul are un etaj. Sus, pe unde la un bloc din Ferenari ar fi acoperișul din gudron, prin care plouă, se află ducele din marmură. La acest etaj stau și sfinții, care se uită la el prostește. Jos, la parter, se află poporul, care-l bocește pe respectivul de vreo 1000 de ani.

Cu cîterva încăperi înaintea ieșirii din Abația Westminster, poți cumpăra hîrtie, cărbune și, frecînd cu rîvna cu care-ți speli rufăria, poți avea o copie după unul dintre tablourile muzeului. Zeci și zeci de turiști fac asta cu o îndîrjire demnă de o cauză mai bună, dînd impresia că te afli într-un atelier de tîmplărie. Ca în toate muzeele din lume, și aici ieșirea te ia prin surprindere. Mergi și mergi, dus de indicatoare și, deodată, te trezești în plină lumină a zilei, de cealaltă parte a clădirii. În acel moment, cînd nu-ți poți da seama dacă nu cumva, fără să știi, ai trecut frontiera, cel mai tîmpit lucru ar fi să te întrebe cineva unde e intrarea în muzeu.