Marcel Ciolacu: De astăzi, dansul în doi s-a terminat! Decizia ca PSD și PNL să meargă cu propriii candidați la Primăria Capitalei a fost dificilă, dar este soluția corectă
Reportajul de vineri. Prin hârtiile lui Caragiale | „Eu nu sunt un erou – eu sunt un burgez. «Fosilele» sunt deopotrivă nesimțitoare și la scuipări și la adorațiune”
Zilele trecute, cu un picior beteag și sprijinit în baston, picior care în buza schimbărilor de vreme și de vremuri, ori se umflă și mă doare teribil, ori nu se umflă, dar în tot cazul mă doare al dracului de tare, mânat de curiozitate, am fost să văz expoziția organizată de Biblioteca Academiei Române ețetera, ețetera, și dedicată celor 170 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale. Academia, cu această expoziție, bineînțeles și cu multe alte acțiuni, comitete și comiții întrunite spre veșnica recunoaștere în veac a lui Nenea Iancu Caragiale, culminând cu ediția de lux scoasă de Fundația pentru Știință și Artă, prin grija eminentului și carismaticului profesor și academician, domnul Eugen Simion, pe vremea aceea președinte al Academiei, și-a spălat păcatele din 1891 când a refuzat să-i premieze volumele „Teatru” și „Năpasta”, iar în 1902, volumul „Momente”.
Ca să vezi, dumneata, Nene Iancule, că făcuși și 170 de ani de când ne tot duci cu vorba și cu scrisul dumitale. Cum faci, bre, venerabile, de ești mereu aici, nu te-ai plictisit? Ce-ai pus în visele, mințile și caracterele românilor? Cum le întorci, ca la Ploiești (cu berăria nu ți-a mers prea bine), cu viața noastră, cu politicienii, de îți ies așa cum le-ai gândit. Nimic nu s-a schimbat, Domnule Caragiale, nimic, ba din contră. Caracterele personagiilor dumitale pe care le-ai analizat ca un fin psiholog, poate chiar psihiatru, există și astăzi. Mai grobiene, mai mitocane și sinistre în timp cu timpurile, dar în rest sunt cam la fel.
Tocmai am folosit un clișeu, ca un respectabil moș erudit, mirosind a naftalină, tămâie și garoafe roșii. Sau, ca o precupeață din Ferentari care l-a văzut pe M. Diaconu jucându-l pe Grigore Vasiliu Birlic în „Scrisoarea Pierdută”.
Nenea Iancu s-a născut pe 1/13 fevruar 1852, în satul Haimanale, din Județul Prahova, lângă Ploiești. Povestea lui, adicătelea, viața pământeană s-a terminat așa cum se termină la oamenii mari și geniali, brusc și smucit. Pe 12 iunie 1912, la Berlin, după o seară cu Shakespeare și o noapte în care a tușit până și-a rupt inima. Ce s-a întâmplat după, până a ajuns în țară, rătăcind în sicriu prin toate gările Europei vreo trei luni, asta-i altă poveste, dacă e adevărată. Oricum, îi cam plăcea să umble, de ce n-ar fi făcut-o și pe ultimul drum…
Avem, anul acesta, 170 de la naștere și 110 ani de la moartea domniei sale.
Nenea Iancu nu se leapădă nici în cărțile poștale de clișeele folosite în opere
Revenim la expoziție. Am fost și eu acolo, și nu știam la ce să mă uit mai întâi. Să privesc fascinat scrisul superb, caligrafic al domnului Caragiale, sau să citesc corespondența pe care a purtat-o cu personalitățile vremii. Până și în scrisori se simte nota de ironie pe care o regăsim în toate scrierile sale, vorba domnului Ion Cristoiu, Nenea Iancu nu se leapadă de clișeele folosite în opere.
Pe scurt, am văzut numerele din periodicele „Telegraful“, „Revista contemporană“, „Ghimpele“, „Claponul“ de la debutul jurnalistic al lui Caragiale, inițial cu pagini de poezie, apoi ca gazetar. „România liberă“, „Moftul român“, „Convorbiri literare“ schițe, povestiri și manuscrise ale operelor sau ediții princeps, scrisori către Iacob Negruzzi, Petre Missir, Alexandru Vlahuță Titu Maiorescu, colecția de fotografii cu I. L. Caragiale et comp., respectiv Aurel Vlaicu, Șt. O. Iosif, George Coșbuc, Cella Delavrancea.
Dar, să le luăm pe rând, carevasăzică.
Intru, întreb, și un om bun, cumsecade, mă îndeamnă să încep vernisajul de la stânga, ocolind, pe dreapta, spre ieșire.
Pot? Puteți, îmi răspunde domnia sa. Așa că scot aparatul foto și telefonul. Dau mai întâi o tură, îmi zic, de la stânga la dreapta, după circuit, fac poze, să pot apoi admira în tihnă ce văd în vitrine. Și, am rostit cuvântul magic. Sunt de la cristoiublog, pagina media a Maestrului Ion Cristoiu.
Așa se deschid toate ușile, în cazul meu geamurile de la vitrine.
– Cu discreție, vă rog, îmi cere domnul curator, știți, nu avem voie. Parol, dragă domnule, nu pui mâna pe nimic, doar n-o să plec cu manuscrisul ultimei piese a lui Caragiale sub braț- „Titircă, Sotirescu & Cia”, comedie în 3 acte, proiect neterminat. O văz în fața mea, mai s-o ating și, nu-mi vine să cred. Mă uit la ea ca la Biblia lui Cantacuzino. Citesc mai jos, caut o prezentare, ceva. Nimic, monșer, scurt, ca în Telegrame (Tremur viața me. punct. nu mai putem merge cafine.punct). Secolul XX; 28 f., (file, crez eu) 260x245mm; Colecția MNAR, inv. Nr. 6410.
Am citit că Nenea Iancu și binefăcătorul literaților români, Titu Maiorescu, s-au certat la un moment dat. Prin 1892, Caragiale, în volumul „Note și schițe”, scrie ceva nasol de domn` profesor. Iată-mă, așadar, în fața unei vitrine sub care sunt expuse scrisorile, telegramele, cărțile poștale trimise de Caragiale lui Maiorescu.
Telegramă
„din toată inima ca pe frumoasele vremuri ale tineretzii un bătrân școlar urează ilustrului învățător la multzi ani cu sănătate și veselie trăiască maiorescu = caragiale.
28 feb. 908 (ștampila poștei, Bucureșci no. 4)”
Pe o depeșă scrisă admirabil pe o palmă de hârtie, econom, caligrafic și mieros, Caragiale își face autocritica.
„Un școlar puțin însemnat, care a știut poate mai mult să supere decât să se foloseacă de învățăturile Dtale, își permite cu tot respectul a-ți trimite din depărtare urarea sa cordială:
Să trăiască Ilustrul nostru Profesor Titu Maiorescu întru mulți ani, sănătos, cuminte și vesel, așa cum din tinerețe îl știu
Bătrânul școlar
I.L Caragiale
15/28 febr 909”
E clar că Bătrânul și Ilustrul căzuseră la pace, mai ales că Nenea Iancu i-a urat să fie… cuminte.
În sala intră o doamnă, pesemne muzeograf, curator, documentarist ceva, însoțită de o damă, cam trecută, în jupă și cizme cavalerești și de un domn fistichiu cu pălărie de fetru cu borurile largi, scriitor ori artist, ceva, om de cultură în orice caz. Doamna de mai sus începe a le prezenta expoziția.
– Aici este familia lui Caragiale, aici este tatăl său, Luca, aici corespondența cu Ecaterina…
– A, și aici, colecția Zarifopol, corespondența, …
Cer permisiunea, nu întrerup nimic, întreb cu scuzele de rigoare, dacă această scrisorică, mică prin dimensiuni și uriașă prin valoare și arăt cu degetul pe geam și citesc, este trimisă de la ultima adresă a lui Caragiale:
„Cum a auzit trivoga pojarnicilor, și-a vârât isnaful coada`n calevri și a dat fuga să vază unde e foc.”
O paranteză, când ajung acasă, caut în dex să văd ce-a vrut poetul să zică cu asta. Cu o aproximație, „Cum a auzit alarma pompierilor, și-a vârăt membrul, muncitorul, coada-n galoși…”
„Poimâine, luni, 24, dim., plecăm cu ajutorul Proniei. De atunci încolo, până la alte comunicări, adresa noastră este-
-Scrie în germană….-
Umblați sănătoși, petreceți frumos și cuminte!
Aduceți-ve câteodată aminte și de noi! Să ne vedem cu bine!I.Lvg, Carag…
Sâmbătă 9/22/VII/9II”
– Mă scuzați, asta e ultima adresă la care a stat Caragiale, văd ca scrie 1911?
– Păi, ce scrie? Mă întreabă acru, cucoana? Nu știu, mă scuzați, e în nemțește! În nemțește? Aaa, eaee.. și pufăie ușor nervoasă, ușor dezamăgită. Mă lasă, și continuă să explice cuplului mai sus amintit ce e de admirat în vitrine. Mă țin și eu după ei, poate prind ceva, vreo exclusivitate. Pe lângă câteva explicațiuni și păreri de rău că din manuscrisele lui Creangă s-au făcut cornete pentru semințe, nu prind nimic. Parol.
Îndrăznesc, iar.
– Mă scuzați, în această expoziție putem vedea ceva inedit, ceva care n-a mai văzut retina omului de rând. Aaa, nu. Ba da, afișele reprezentațiilor. Mulțumesc, sărut mâna, madam!
În seara asta la Grădina Centrală se joacă „Noaptea Furtunoasă” și se pun filme americane
Văd cele două afișe, superbe, au trecut peste ele aproape 120 de ani. Hârtia îngălbenită în spatele geamurilor, dar conservate perfect. Astfel, la Grădina Centrală, pe 5 iulie 1903, într-o sâmbătă are loc a doua reprezentație a piesei „O scrisoare pierdută”, jucată de artiști societari ai Teatrului Național din București, P. Liciu-cetățeanul turmentat, V. Toneanu-polițaiul Ghiță Pristanda. Piesa începe la „ora 9 jum. seara fics”. Până atunci, grabnic la bilete. Pentru un loc rezervat 3 lei, locul unu -2 lei, locul doi- 1 leu. Între timp, până se ocupă locurile și spectatori șed confortabil, „muzica reg. va ține atractele”. Mult mai spectaculos este afișul care anunță Noaptea Furtunoasă, tot la Grădina Centrală, dar cu un bogat program pe lângă că „se va juca frumoasa piesă, comedia originală în 4 acte de Maestrul I.L. Caragiale”. Observați detaliul „originală”, pe care s-au grăbit să-l pună pe afiș, asta după ce Nenea Iancu a fost acuzat de plagiat de un neica-nimeni, la piesa „Năpasta”. Procesul a fost câștigat, evident, dar scârba pe i-a produs-o scandalul mediatic l-a făcut pe Caragiale să-și ia lume-n cap.
Lume, lume, veniți să vedeți cea mai mare minune a începutului de secol, lanterna magică, cinematograful, strigau, probabil, bărăganii pe ulițele și mahalalele Bucureștilor.
Astfel, are loc „joiu, 20 (sau 29) august 1902
Mare representație extra-ordinară dată cu cinematograful american”, dar și piesa „Nopte Furtunoasa”. Americanii n-au venit în `44 ci mult mai devreme, pentru că
„spectacolul se va svârși cu Cinematograful American
Cea mai nouă invenție a celebrului EDISON care va esecuta
Asasinarea lui Mark -Kinley”
Urmează apoi o serie de metraje scurte, spectaculoase la acea vreme, cum este „sosirea trenului în Gara de Nord din Viena.” Cum primul film sonor a apărut abia prin 1927, imaginile de pe pânză sunt acompaniate de „Musica Militara”. Afișul ne mai asigură că „Tote aceste obiecte se represintă vii și însuflețite”
Caragiale, sărbătorit în lipsă
Aflat la Berlin, sătul de mitocănia dâmbovițeană, care când te scuipă, când te laudă, Caragiale refuză să participe la festivitățile naționale organizate în cinstea sa cu ocazia împlinirii a 60 de ani, îi scrie prietenului Vlahuță în 1911 (nu în 1912 cum gășești în multe fișe biografice care însoțesc operele sale, ediții cu pretenții, totuși) și-i mărturisește adevăratele motive, cerându-i totodată să nu sufle nicio vorbuliță până când va dori monșerul să anunțe acest lucru. Serbările se țin, dar fără Caragiale, sub patronajul reginei Maria și musai cu prezența regelui Carol unu. Mai jos găsiți textul aproape integral al depeșei, copiat cuvânt cu cuvânt de mine, sper și fidel, adresate lui Alexandru Vlahuță.
„Frate Alecule
Ți-am telegrafiat ieri și sper că mi-ai îndeplinit rugămintea: n`ai scris nimic nicăieri. Acu, mă rog ție, nimeni să nu afle ce-ți scriu aci, până nu comunic eu cui de drept. Află că ziua de 30 (“o zi mare ca aceea”) voi sta liniștit cu ai mei acasă la căldurică- p`aci bântuie un ger strajnic. Scrisoarea Dlui Gârleanu către mine m`a îngrozit.
Nu viu. Eu nu sunt un erou – eu sunt un burgez. N`am nici aplecare nici physique de l `emploi pentru triumf. Și pe urmă tu știi că “fosilele” sunt deopotrivă nesimțitoare și la scuipări și la ovațiune. Nu viu (…)Al tău vechiu
Car(agiale)
Marți 6 febr/24 ian 1911”
Ca o notă de umor, în stilu-i caracteristic, Caragiale îi scrie Cellei Delavrancea, nu De la Vrancea (cum scriu școlerii noștri acum!) pe o carte poștală: „Să trăiești! Noroc să-ți dea Dumnezeu, că minte ți-a dat!”.
Cum nu primea contracte de la guvern, Caragiale încerca să facă bani din publicitate la gazetă!
Tot așteptând moștenirea de la mătușa Mumuloaia, Caragiale a încercat să-și mai rotujească veniturile prin diverse afaceri bulgărești, adică păguboase, a luat în antrepriză restaurantul gării din Buzău sau a deschis berării. N-a fost chip să-i meargă. A investit în presă înființând publicația Moftul Român, apărut în două serii, cu întreruperi. Un astfel de exemplar, nr. 5, datat 11 fevruarie 1893 al „Revistei Spiritiste Naționale” Moftul Român îl am acum în fața ochilor. Ca orice publicație care se respectă și cum se știe, un ziar trăiește din publicitate și banii patronului, Moftul lui Caragiale are o asemenea pagină dedicată. Astfel, serviciul de publicitate al ziarului oferă „domnilor comercianți, industriași și în genere tuturor acelor care au nevoie de publicitate, condițiunile cele mai avantajoase. (…) Având un tiraj de 6000 de exemplare la fiecare număr și apărând de două ori pe săptămână, este în posițiunea de a satisface pe clienți mai bine de cât multe ziare cotidiane”. Foarte tare, chestia asta am făcut-o acum vreo două săptămâni încercând să ciugulesc niște reclamă pentru revista la care sunt redactor șef. Și, cel mai interesant, să vedem ce tarife percepea nenea Iancu pentru publicitate în paginile gazetei sale. Pentru o pagina întreagă de reclamă, 25 de lei, pagina a 8-a. Pentru două apariții 40 de lei, pentru patru numere 60 de lei, iar pentru 8 apariții – 100 de lei. Pentru pagina a 7-a, scrie adminstrația gazetei, prețurile sunt mai convenabile, se merge la mica înțelegere. Întreprinzător, nu glumă, monșerul.
Scriitorul Petre Crăciun: „Caragiale scria frumos și îngrijit, prețuia fiecare petec de hârtie”
Un pasionat al scrisului de mână cu stiloul, caligrafic și frumos, totodată un mare scriitor român, cel mai bun autor de cărți pentru copii, pe care le citesc cu drag și părinți și bunici, domnul Petre Crăciun ne-a acordat un interviu lămuritor cu privire la expoziție și marea artă a lui Caragiale, cea a scrisului propriu-zis.
– Expoziția a fost o premieră pe care ne-a oferit-o Biblioteca Academiei Române, o premieră la care au contribuit mai multe filiale, mai multe secții ale instituției, alături de Muzeul Literaturii Române. O ocazie extraordinară ca în acest an în care se împlinesc 170 de ani de la nașterea lui Caragiale să poți admira înscrisuri ale marelui dramaturg, pagini din reviste literare unde au apărut operele, ediții princeps ale acestora, fotografii foarte rare, să-l descopere pe Caragiale prin prisma lucrurilor care l-au înconjurat și care ne vorbesc despre personalitatea scriitorului. Cei care au venit la vernisajul expoziției au avut ocazia foarte rară – dată fiind vârsta domniei sale- să îl asculte pe domnul academician Eugen Simion vorbind despre personalitatea literară a lui Caragiale, despre relațiile din epocă, despre modul în care a fost oglindit de către critica literară. Domnia sa a punctat și câteva aspecte interesante ale firii lui Caragiale. Faptul că a fost considerat un cinic sau ultimul ocupant fanariot. Profesorul Eugen Simion a mai adăugat că Academia și-a îndeplinit obligațiile față de Caragiale dintr-un anumit punct de vedere, acela de a tipări în integralitate opera lui Caragiale, făcându-i-se într-un fel dreptate. Din câte știu Caragiale a aspirat la o recunoștere venită din partea instituției, dar nu i s-a acordat. Peste timp, mult timp, iată un act de dreptate.
De fapt, cum era Caragiale ca fire?
– Caragiale era o persoană emotivă în relațiile personale, era un mare iubitor de muzică, iar în momentul în care se mutase definitiv la Berlin (un autoexil, de fapt, în urma nemulțumirilor pe care le avea), parcurgea distanțe foarte mari cu trenul pentru a urmări o simfonie de Beethoven. Caragiale a fost o personalitate complexă, exigent cu el însuși și exigent cu cei din jur. Revenind la expoziție, m-a impresionat corespondența lui Caragiale cu diferite personalității ale epocii, precum și manuscrise ale unor opere ale sale. Am remarcat cât de frumos și îngrijit scria Caragiale, dar și o anumită zgârcenie, între ghilimele fie spus, de a folosi coli de hârtie foarte mici, de a economisi fiecare petic, de a prețui hârtia pe care își așternea cuvintele…
Comentarii
Lasă un răspuns