Retrospectiv. Și ce facem cu ceilalți?

A trecut un an de când ne-a lovit pandemia, un an de când ne învârtim ca niște amețiți din cauza tuturor știrilor și declarațiilor contradictorii sau pur și simplu fără concluzii finale (ex. de unde a plecat și cum a apărut cu exactitate virusul).

Am decis să revin la anumite subiecte care au fost discutate în media și la fiecare scară de bloc, care au fost mai mult sau mai puțin uitate. Așadar, voi face o serie de articole cu titlul Retrospectiv, așa cum am făcut și data trecută.

Astăzi voi scrie despre situația pacienților cronici, care nu au avut și încă nu au acces la servicii medicale, din cauză că spitalele au fost și sunt în carantină. Am decis să scriu despre acest subiect fiindcă și bunicul meu, în vârsta de 97 de ani, așteaptă de un an să fie primit la spital pentru a primi îngrijiri medicale. Am decis să scriu, fiindcă și eu am avut nevoie să merg la spital și nu am putut. Mi se pare foarte grav ceea ce s-a întâmplat și încă se întâmplă, iar oamenii nu trebuie să uite de asta.

În data de 7 Iulie 2020 scriam pe pagina mea de Facebook „Stau ca prostu în loc să merg la spital (acum nu mai este cazul, a trecut de la sine) sau la stomatolog să-mi termin lucrarea, de frică să nu mă declare ăștia SUSPECT de Covid și să mă arunce într-un spital, așa cum au făcut la început cu alți pacienți care nu aveau nimic, dar au fost ținuți în spitale și au ieșit răvășiți emoțional și psihic.”

Mai spuneam și că: „Domnul prim ministru ne îndeamnă să nu respectam legea, să nu ascultăm de Curtea Constituțională. Domnul comandant Arafat ne spune să nu credem în Curtea de Conturi și în contabili. Domnul Iohannis spune că PSD va fi vinovat de morții de coronavirus dacă nu votează legea carantinării, iar domnul ministru al sănătății, Nelu Tătaru, ne spune „judecătorii de aici ar trebui să plătească pentru fiecare infectat care refuză carantinarea și izolarea socială”. Ok. Și guvernul ,cu gloata lui de experți, să plătească pentru fiecare om care a murit din cauză că nu a avut acces la tratament pentru alte boli, pentru că există și alte boli în afară de Covid! Chiar și pacienților care nu au murit, dar tot nu au putut să își ia tratamentul sau să își facă investigații pentru alte boli, pentru că vezi domne, n-ai Covid atunci nu este urgență.

Pe data de 13 iulie 2020, începusem să scriu un articol pe care nu am reușit să-l termin, însă voi reda aici ce apucasem să scriu, fiindcă este păcat ca unele lucruri să rămână nespuse.
„După o perioadă de pauză în care nu am mai scris, fiind nevoit să ajung la doctor (dermatolog și ORL, stați liniștiți, și da, am trecut peste triaj și totul a fost bine) din cauza vertijului și amețelii, încerc acum, încet-încet, să scriu din nou, fiind foarte multe de spus, în special despre cum este situația reală în spitale de stat și clinici private, indiferent de ce afecțiune ai.
Voi scrie probabil în următoarele articole și despre multiplele întâmplări și piedici de a ajunge la un doctor și la un tratament, pentru altceva în afară de Covid-19 (fiindcă, unii au uitat că există și alte boli în afară de Covid-19). Și credeți-mă, în această perioadă contează puțin dacă ai bani să mergi la privat sau dacă ai asigurare medicală. Toate unitățile medicale, că vor sau nu, că sunt de acord sau nu, au aplicat măsurile primite de la guvern. Da, la fiecare se face triaj (nu înțeleg un lucru totuși: cei care fac triajul încă nu au aflat că aparatele pe care le folosesc pentru a lua temperatura nu se pun la frunte ci la mână?!) și nici măcar apă nu mai pune la dispoziția pacienților, decât dacă le ceri. Asta-i o mica parte, cea mai puțin importantă. Nu recomand nimănui să meargă să facă investigații medicale sau alte deplasări la medic dacă nu sunt absolut necesare. Nu pentru ca se vor umple de Covid, ci pur și simplu se vor umple de nervi.”

Nu l-am terminat, dar am vrut să-l rescriu a doua zi, astfel:
„Salutare oameni buni (și răi)! N-am mai scris aici și nici pe blogul personal pentru că, ei ca să vezi, am și eu probleme de sănătate ca tot omul. Fiind cu probleme de sănătate în aceasta perioadă în care orice simptom este un simptom Covid-19, am încercat să fiu cât mai prudent, să am grijă la cine mă duc, să nu par suspect de ceva ce i se pare vreunui doctor.

Ce pot să vă spun. Cred că toți știți cât de minunate sunt drumurile de la doctor la doctor, din hârtie în hârtie, declarații și toate cele. În vremuri „normale”, îți faci programare la medicul de familie pentru a-ți da o trimitere către un doctor specialist în ce ai tu. Și pentru niște simple analize, dacă vrei să le deconteze. Evident, chit că ai programare, tot stai să aștepți acolo vreo oră până intri în cabinetul medicului de familie. Intri, îi explici ce ai, îți cere cardul și buletinul, te rogi să funcționeze sistemul pentru carduri și eventual să apară că ești în continuare asigurat, deoarece deși tu ai contribuit în continuare cu bani, de multe ori te trezești că nu mai apari asigurat și trebuie să dai telefoane la firma la care lucrezi, la contabilă, sau pur și simplu să aștepti să își revină sistemul CNAS. Sau am eu ghinion la fiecare doctor de familie la care mă înscriu? Nu știu. Și ei sunt opriți de toată birocrația asta, dar ce să-i faci, așa este sistemul!

Bun! Toate bune și minunate… dar nu și în plină pandemie de Covid-19. În pandemia de Covid-19, toate celelalte boli ‘dispar’, iar cine își permite să fie bolnav în această perioadă, înseamnă că a făcut ceva rău de tot la viața lui de îl pedepsește așa de tare domnul (domnul… Tătaru, nu Dumnezeu!)

Se dă următoarea situație: Suferi de o depresie (cronică, severă, de care o fi) sau de anxietate generalizată. Sunt cronice. Te lupți cu ele de ani de zile și ai nevoie de tratament. Nu-i cea mai înțeleaptă decizie să întrerupi tratamentul fără acordul medicului, iar să-l întrerupi fără acordul medicului în plină isterie națională, înseamnă ca ești prost. Ei bine, nu sunt prost. Dacă eram prost, eram fericit (ca să citez din ‘clasici’).

Chiar respect mult acest psihiatru și echipa sa care-mi tratează dezechilibrele chimice. Urmez ca la carte tratamentul prescris, fac și alte activități care să mă ajute să trec mai ușor peste perioadele grele. În perioada acestei pandemii, n-am avut probleme din cauza isteriei declanșată de Covid-19, am avut altele pe cap. Dar, iată-mă pus în situația de a merge, din nou, pentru a face rost de rețete pentru medicamente. Haideți să vă povestesc cum este cu rețetele astea!

Daca ai ghinionul (cum se pare că-l am eu) să-ți expire scrisoarea medicală fix în toiul pandemiei (sau isteriei domnului Arafat), ai de făcut următoarele lucruri pentru a face rost de rețete:

Pasul 1. Te programezi la medicul de familie ca să-ți dea trimitere către psihiatrie, de unde să vii cu scrisoare medicală pentru ca medicul de familie să-ti poată da rețete compensate (daca tot contribui la stat, măcar să te folosești și de aceste mici, dar importante lucruri). Vorbesc serios, nu-i o glumă. Și daca medicul de familie te poate primi repede, ești un om norocos. Dacă treci și peste problemele cu cardul de sănătate și cu dovada că ești asigurat, chiar ești binecuvântat.

Pasul 2. Mergi cu trimiterea de la medicul de familie către psihiatru. În cazul meu, m-am dus până la spitalul Obregia (voi scrie despre acest spital cândva, fiindcă mulți au o impresie greșită despre ce se întâmplă acolo și cum este acolo). De acolo începe distracția. La intrarea în spital se află o mare coadă de oameni, fiindcă nu ai voie să intri în spital. Trebuie să vină cineva de la secție să îți dea ce ai nevoie, dar nici așa nu merge. Sunt niște domni, paznici la intrarea în spital, cu care încearcă să vorbească toți acei oameni. Trebuie sa urli la ei cât să te audă, să le spui că ai programare la medicul cutare de la secția cutare, și domnu’ paznic se uită pe o fișă să vadă dacă ești trecut acolo. Eu, nefiind norocos, nu eram trecut, deși aveam programare. Sun pe cineva de la secție, le explic situația, că stau în fața porții de vreo 20 de minute, împreună cu mulți oameni, și domnu’ paznic nu mă lasă să intru pentru că n-am programare (nu mă găsește pe o fișă). Cei de la secție îmi spun că vor suna ei la poartă să le spună că sunt programat și că mă pot lăsa să intru. Oamenii sună, dar cine răspunde? La fel cum există cărți, dar cine le citește?

A fost nevoie să vină personal cineva de la secție să îi explice paznicului că am voie să intru. Bun! Îi dau buletinul, semnez „condica” și apoi intru la așa-zisul triaj. O tanti îmbrăcată in cosmonaut este acolo doar cât să îți ia (greșit) temperatura cu acel aparat și o altă doamnă cu mască chirurgicală te întreabă dacă ai avut contact cu vreun bolnav, dacă ai simptome și cam atât. Cert este că mai pierd și acolo vreo 10-15 minute până intru și mă verifică ăștia dacă fac trafic de Covid. Ies curat!

Pasul 3. Merg cu personalul de la secție, ajung acolo, le ofer toate cele necesare (trimitere, card de sănătate, buletin). Stau o oră ca să-mi dea scrisoarea medicală, fiind prinși cu altele ce țin de birocrație pentru alți pacienți. Din fericire, m-au scutit de drumul până la medicul de familie și mi-au dat inclusiv rețete. Oameni foarte faini, doctorii de acolo. Ești om cu ei, sunt oameni cu tine.

Pasul 4. Trebuie să mergi însoțit de cineva de la secție până la camera de gardă, unde să îți poată ștampila toate foile cu care te cari. În mod normal, aici stai vreo ora să aștepți, dar cum nu prea se mai fac internări, era liber. Mi-a pus ștampila și m-am cărat.

Pasul 5. Du-te și caută o farmacie unde să aibă toate medicamentele de care ai nevoie. Încă n-am terminat pasul 5… Țineți-mi pumnii!

Voi reveni cu niște mici povești frumoase din vremea pandemiei, fără să atac niciun medic care-i pus în situația asta penibilă, fiindcă nu-i vina lor până la urmă. Toată birocrația asta i-a scos din minți și pe medicii care chiar vor să te ajute, dar și pe pacienți. Și așa este de mult timp, însă acum mai rău ca niciodată.”

Cam așa era acum câteva luni. De atunci, mai nimic nu s-a schimbat. Am mai fost ici și colo pentru câte o problemă. Mă gândesc din nou la bunicul meu, dar și la alți bătrâni care fie nu sunt primiți, fie nu pot sta atâtea ore în picioare și pe drumuri pentru a putea fi măcar consultați. Țin să vă reamintesc că până și secția de oncologie de la spitalul Fundeni a fost închisă din cauza Covid-ului nostru cel de toate zilele, și oameni cu cancer au rămas… cine știe ce s-a întâmplat cu ei în acea perioadă? Ar fi o idee să se facă o investigație în acest caz.

Trăim vremuri nebune. Oamenii cu probleme de sănătate sunt respinși de spital, nefiind considerați „cazuri grave”. La 97 de ani, cu dureri fără oprire și dificultăți de deplasare, cu zeci de pastile și cu zilele numărate, bunicul meu încă așteaptă să fie primit. La fel sunt mulți alți pacienți, iar noi parcă am uitat de ei.