Agenția Internațională pentru Energie Atomică, îngrijorată că Israelul ar putea viza instalațiile nucleare iraniene
Rodul eternei lehamite românești
După decembrie 1989, exilaţii s-au grăbit să revină în Gubernia România animaţi de impulsuri diverse. Unii pentru a se făli cu lupta lor, departe de ţară, împotriva Hidrei bolşevice. Alţii, din nevoia de a se întoarce pe meleagurile natale. Nu puţini însă au fost cei care au socotit că ar putea obţine oarece profit din experienţa lor occidentală aplicată la nătărăii infectaţi de comunism.
Principala activitate a exilaţilor noştri peste hotare a fost scrisul. Citind memoriile lor, rămîi surprins de puzderia foiţelor scoase prin subsoluri şi încăperi de trecere, dar şi de conştiinţa multora că un text tipărit în trei exemplare şi jumătate echivalează în răsunet Hamlet-ul lui Shakespeare.
Şi după ce s-au întors, bravii noştri exilaţi au continuat să scrie, producţiunile lor incluzînd acum şi reproducerea tresăririlor sufleteşti la întîlnirea cu pămîntul natal. Imensa majoritate a acestor texte stau sub semnul maniei care-l făcea pe Caragiale să rîdă sardonic:
Mania cuvintelor mari, umflate cu pompa, expresia uneia dintre marile slăbiciuni ale firii româneşti: disponibilitatea de a trăi evenimentele istoriei în detrimentul disponibilităţii de a-şi îndeplini îndatoririle mărunte.
În ansamblul mărturisirilor despre ce-au simţit la întoarcerea pe meleagurile natale după o absenţă de decenii, volumul lui Neagu Djuvara „Amintiri din pribegie” face o fericită excepţie.
Neagu Djuvara plecase din România în dimineaţa lui 23 august 1944 cu misiunea – încredinţată de Mihai Antonescu – de a-i transmite lui Frederic Nanu, la Stockholm, indicaţia de a relua negocierile cu emisarii ruşi.
S-a întors în România în primele zile ale lui februarie 1990.
După 45 de ani, aşadar.
Impresiile sale despre acest moment sînt rostuite sub titlul Şocul întoarcerii în ţară.
De un şoc al întoarcerii au vorbit, în scrierile lor, şi alţi exilaţi.
Şocul era provocat însă – potrivit propriilor mărturisiri – de contrastul dintre ţara pe care o lăsase la plecare şi ţara pe care o găsea la sosire.
Se înţelege că vinovat de acest contrast era făcut sistemul comunist. Românii apăreau în aceste scrieri ca nişte europeni la ultimele standarde de civilizaţie , coborîţi de comunism, cu de-a sila, la nivelul unor troglodiţi.
Şocul invocat de Neagu Djuvara are drept cauză un alt fel de contrast.
Cel dintre un om occidental şi o lume orientală.
Fostul curier diplomatic vine în ţară însoţind o caravană cu ajutoare a organizaţiei Medecins du Monde. De la trecerea graniţei , pînă la Bucureşti el nu osteneşte a vorbi de reacţiile sale „franţuzite”.
Numai că şi reacţiile sale sînt nu ale unui român plecat din ţară în urmă cu 45 de ani, ci ale unui franţuz, ale unui Occidental, picat întîia oară pe meleagurile moldo-valahe.
Autorul exersează aici o formulă narativă exploatată mai înainte în descrierea realităţilor din Niger:
Celebra formulă a Persanului la Paris.
Altfel spus, formula călătorului format din cap pînă-n picioare într-o anume realitate, picat într-o lume net diferită de cea din care a plecat.
Paginile despre Niger şi Africa în general nu ne oferiseră posibilitatea de a verifica darul de observator al lui Neagu Djuvara. Realităţile istorisite de călător sînt prea străine de noi ca să ne dăm seama dacă autorul are sau nu are cultul amănuntului.
Realităţile româneşti postdecembriste le ştim însă aproape cu ochii închişi.
Asta ne dă posibilitatea de a constata că Neagu Djuvara are un har ieşit din comun cînd e vorba de amănuntul semnificativ.
Iată un exemplu de cum descoperă el cotidianul bucureştean:
„Ploaia lăsase pe toate faţadele lungi dîre cenuşii, case de cincisprezece-douăzeci de ani păreau vechi de o sută. Pe uşile de metal ordinar, inscripţii sau zgîrieturi; în interior, strîmtoare, beznă şi miros greu. La ascensoare, de un model încă neîntîlnit, cu uşi brăzdate de zgîrieturi sălbatice, abia îndrăzneam să mă strecor. Aveam o strîngere de inimă să descopăr că o mare capitală europeană putea ţine milioane de oameni la un nivel urban atît de primitiv. Ce să zic de impresia pe care mi-o făceau vitrinele magazinelor, chiar de pe arterele centrale? Nu-mi puteam închipui că în Europa putea exista atunci un nivel calitativ şi estetic atît de grosolan. Faţada nevopsită de ani, lumini palide, stofe spălăcite şi de prost gust – iar în «alimentare» numai şiruri de conserve cu aspect învechit, cu etichete decolorate jalnic”.
Sînt cele observate de Neagu Djuvara doar rodul anilor de comunism?
Deşi autorul n-o spune direct, printre rînduri, desluşim această concluzie:
Nu, ele nu sînt rodul exclusiv al anilor de comunism.
Ordinea minimă, curăţenia, rigoarea se pot manifesta cînd omul e din altă stofă şi în plină lume primitivă.
Cele sesizate de Neagu Djuvara provin din eterna lehamite românească, din dispreţul lăuntric faţă de spaţiul public, spaţiu care nu e al tău, dar mai ales din viciul genetic al românilor:
Voioşia cu care tratează procedurile.
Comentarii
7 comentarii pentru articolul „Rodul eternei lehamite românești”
Lasă un răspuns
Invitații cristoiublog
Dacă a fost marți, s-au luptat cu trei ceasuri rele tot marțafoii din Belgia!
Invitații cristoiublog
Toți diasporenii au o lehamite teribilă de Romania ! In 1990 toți au revenit insa,cu entuziasm,in Româna murdara și cenușie,și nu au mai plecat ! Au făcut bani frumoși criticând literar România anilor 1980-1990 !Unele critici sunt complet justificate unele exagerate artistic,mai ales de cei care au fost profitorii regimului comunist( odraslele inchizitorilor si activiștilor bolșevici, bursieri regimului,profitorii strecurători prin vocație și cei cărora li s-a mai publicat o carte scrisa fără talent) Denigrarea RO a devenit,din 2009, sport național în campaniile electorale și pe social- media ! Lipsa de obiectivitate,superficialitatea,graba și faptul că ne lăsăm furați de bătaia vântului,de curent, ne întunecă mintea ! Încă nu avem o istorie obiectivă a perioadei 1965-1989-90 , scrisă „sine iar et studio” !
Marele patriot Gheorghe Geghiorghiu Dej , pe bune ??? Nu este o ocazie in care sa apara un articol precum cel de mai sus ca si sunt unii care incep sa faca comparatii ce periada interbelica , cu ce se intampla acum la noi etc. Problema este mai complexa , fiecare regim a avut si parti bune si rele, cert este insa ca in 1989 la nimic din ce inseamna civilizatie Romania nu se putea apropia de Occident , ceea ce nu se poate spune despre perioada interbelica .
Sa discutam putin de „micul Paris”asa cum de numesc Bucurestii nostalgicii perioadei interbelice dar si unii intelectuali „subtiri”de azi care minimalizeaza tot ce s-a facut in socialism si ridica in slavi nimicul interbelic.Redau mai jos si citez pe Adolf Eichman care atrecut prin. Bucuresti inainte de al doilea razboi mondial:”Am profitat de cele doua ore de oprire la Bucuresti pentru a face o vizita rapidda orasului ..Fara a dori o generalizare,nici sa dam o apreciere definitiva,trebuie sa acceptam ca orasul lasa o impresie de saracie relativa,in ciuda anumitor trasaturi de mare oras.Pe strazile cartierului garii,se intalneste un numar mare de vanzarori de marfa de proasta calitate,toti mizerabil imbracati dar si baieți desculti,de 10-12 ani,vanzand ziare,la fiecare colt de strada zaresti cersetori .Casele acestor strazi sunt mai degraba mici,murdare si in ruina,amintind casele de la tara si constratand flagrant cu blocurile gri,din beton aflate in centrul orasului.Referitoer la tarani Eichman scrie::”Nivelul de viață ramane inferior celui din Germania,atat al taranului,cat si al muncitorului.Inbracamintea este dintre cele mai simple:taranii de pilda nu poarta decat haine modeste,de panza tesuta si croita de ei înșiși,pantaloni si o cămașă in forma de bluza,iar cea mai mare parte a timpului nu au incaltaminte”.Daca”micul Paris”arata asa putem sa ne dam seama ce jale era in „granarul Europei”in perioada cea mai prospera a capitalismului(1937-1938)
PUCIOASA
25 mai 2023 Inaltarea Domnului-Ziua Eroilor Neamului
Dragi Formatori de opinie,
Eu sunt un bunic al unei eleve din clasa a III-a dintr-un orasel de provincie, fost cadru didactic in invatamantul gimnazial, liceal, postliceal si universitar, astfel incat pot pretinde ca sunt cunoscator al sistemului nostru de invatamant nu numai ca dascal si din postura de parinte a doi copii fiu si fica, pe care i-am urmarit de la gradinita pana la terminarea studiilor universitare.
Trebuie sa va spun fara echivoc ca apreciez enorm munca dascalilor si stiu nenijlocit ca pensia pe care o primesc putea fi mult mai mare daca nu lucram in invatamant, cunosc foarte bine emotiile alaturi de elevi la examene, la concursuri si olimpiade, stiu ca aceasta meserie presupune daruire dar si apostplat, sacrificii dar si bucuria nespusa care te cuprinde atunci cand te intalnesti cu un absolvent, care a reusit in viata si te intreaba cu respect: ”Ce mai faceti dom’ profesor?”
De aceea nu pot sa nu fiu indignat de manipularile si ipocrizia plangaciosilor lideri de sindicat si de lipsa de intelepciune a guvernantilor negociator si de fervoarea sustinatorilor, care habar nu au ce haos pot produce in tara.
Problema se rezolva foarte simplu:
1.salariile dascalilor sa creasca asa cum cer liderii de sindicat si sa se intocmeasca grilele de salarizare conform vechimii si pregatirii (grade didactice) si incadrariile pentru personalul nrdidactic
2.Sa se stabileasca pentru fiecare unitate de invatamant bugetul in functie de intreg personalul la valoarea maxima
3.Sa se introduca criterii de performanta obiective masurabile pe baza unor indicatori determinabili sau evaluati statistic (este necesra o cercetare stiintifica in domeniu)
De exemplu un indicator ar putea fi procentul obtinut de elevii scolii la bacalaureat etc. si bineinteles si alti indicatori…
4,Stabilirea bugetului de salarizare pentru unitatea de invatamant in functie de criteriile de performanta.
De exemplu daca de la scoala respectiva procentul de promovabiltate este de 60 %, bugetul scoalii respective pentru salarii sa fie 60% din bugetul maxim alocat scolii.
Astfel profesorii si tot personalul vor fi motivati sa performeze si sa determine prestigiul scolii si demnitatea profesionala de care se face atata caz.
5.Elevii vor avea posibilitatea sa fie solidari cu profesorii nu numai declarativi ci pot deveni mai silitori mai disciplinati si vor obtine rezultate bune astfel incat bugetul scolii sa fie cat mai ridicat
6.Parintii solidari cu dascalii si cu elevii pot stabili un procent din venitul lor pentru bugetul invatamantului intr-o Eomanie educata!
Cer scuze pentru malitiozitatea ultimelor doua propuneri, dar nu suport ipocrizia, nici macar colectiva!
Un bunic solidar(poate nesolitar) cu o eleva grevista din clasa a III-a
|
fică sau fiică? Se poate, dom’ profesor? Știu, n-a luat tastatura…
Am fost student in Bucuresti intre ani 1961-1966 si capitala arata bine,era perioada cand se canta:Macarale rad in soare ,argintii macarale…si orasul se dezvolta tot mai intens.S-au construit zeci de camine studentesti,cantine pentru studenti si a inceput construirea noului Institut Politehnic care purta numele marelui patriot Gheorghe Gghiorghiu Dej care a avut initiativa construirii acestui mare si modern institut .Se construiau blocuri de locuinte intr-un ritm ametitor pentru salariatii marilor intre prinderi bucurestene .Sigur ca multi dinlocatari veneau de la sate unde isi facusera nevoile langa gard sau dupa claia de fan(vezi romanul Morometii a lui Marin Preda).Oamenii muncii au gasit iluminat electric,apa curenta, gaz metan la buctarie,WC englezesc si baie cu vana si dus pentru chirie plateau un pret foarte mic iar incalzirea era la un cost de asemenea redus.Treptat noii locatari s-au civilizat iar copiii lor au crescut in conditii mult mai bune decat parintii lor.In anii 80 au inceput sa carteasca impotriva Partidului Comunist si a conducatorului acestuia parintii lor fiind membri acestui partid al clasei muncitoare. Dar sa revenim la aspectul Bucurestilor de care era scarbit Neagu Djuvara si sa vedem cum arata orasul cand a plecat el din tara.Sa vedem ce spune maresalul Antonescu in 21 decembrie1942:Capitala trebuie infrunusetata .Este oglinda neamului .Halul de murdarie,si aspectul detestabil al stazilor,ne-a facut mult rau pe plan international .Ca sa nu mai sounem ca multe locuinte nu. aveau curent electric,strazi nepavate si latine in. curte nu mai vorbim de canalizare .Asa ca Djuvara degeaba facea pe grozavu,pentru ca nu ia simtit nimeni lipsa nici lui nici altor autoexilati .
„Cele sesizate de Neagu Djuvara provin din eterna lehamite românească, din dispreţul lăuntric faţă de spaţiul public, spaţiu care nu e al tău, dar mai ales din viciul genetic al românilor:Voioşia cu care tratează procedurile.”
Da !
Insa mi-ar fi placut sa-mi descrie dl N Djuvara o vizita in cartierul Saint Denis .