Rolul Marucăi Cantacuzino în prostirea lui Nae Ionescu

Incapacitate. Într-unul din primele mele caiete de eseuri, încăpute în foldere, dau peste o notă despre incapacitatea criticii literare a vremii sale de a-l pricepe în profunzime pe Camil Petrescu. Comentariul fusese notat în perspectiva unei cărți pe care n-am mai scris-o – Jurnalul unei obsesii: Camil Petrescu – dar pe care azi nici măcar n-aș începe-o, din simplul motiv că scriitorul nu mai e pentru mine o obsesie:

„Camil Petrescu în oglinzi paralele de Liviu Călin, editura Eminescu, București, 1967, îmi dă șansa unei treceri rapide peste ce s-a scris despre Camil Petrescu de-a lungul vremii. Rămîi surprins la sfîrşitul cărţii de cît de puţin a fost pregătită critica românească pentru a înţelege literatura lui Camil Petrescu. Viciul mortal al acestei critici – neputința de a trece dincolo de text în idei- speculative – se vede aici, în interpretarea operei lui Camil Petrescu, mai mult decît într-altă parte. O literatură cum e cea a lui Camil Petrescu, precursoare a filosofiei implicate în text, e văzută cu un ochi vechi, anacronic, în stare să surprindă, ca la un pulover, împletitura pe dos, dar incapabilă să înţeleagă pînă în profunzimi. E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Şerban Cioculescu fac, în cazul operei lui Camil Petrescu o critică de suprafață, felicitînd cutare pasaj bine realizat, mustrînd pentru o manșetă prost croită, fără acces la idee însă, cînd, de fapt, noutatea revoluţionară a literaturii lui Camil Petrescu o reprezintă tocmai această recentă şi plină de tîlc îmbinare dintre filosofie şi literatură care dă literaturii dreptul de a fi explicată numai prin trimitere la filosofie.”

*

Nota. Gînd ivit din lectura cărții Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvînt, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992:
Într-o carte a unui discipol era practic imposibil să nu vină vorba şi despre legătura lui Nae Ionescu cu Maruca Cantacuzino. Memoriile o dezvăluie drept o proastă exaltată. E, totuşi, asaltată de bărbaţi în genul lui Enescu şi Nae Ionescu, veniţi la întîlniri direct de la restaurante populare unor parveniţi ca ei, fumurile de aristocrată ale Marucăi sînt mai ceva ca un afrodisiac. Mircea Vulcănescu se opreşte niţel la rolul Marucăi în prostirea lui Nae Ionescu. Filosoful nostru începe să se îmbrace la un croitor de lux, se făleşte cu cămăşile şi batistele de ultimă oră. Nici Mircea Vulcănescu în aceste amintiri parşive, nici Maruca nu ne spun cum s-a petrecut transformarea unui intelectual într-un dandy tembel şi înfumurat, în genul lui Anton Bibescu. E de presupus că femeia, luîndu-se în serios ca aristocrată, s-a mîţîit lăudîndu-l cît de bine îi stă cu guler tare. Şi Nae Ionescu, trădînd complexe de parvenit, chiar se crede un june din lumea înaltă, fîţîind cămăşile de mătase pe la cursuri, arătîndu-şi pe la ziar ladenul bej de la Paris.

*

Civilizație. Fraţii Jderi – s-a mai spus – mărturisesc o civilizaţie bătrînă, egală ca vechime cu alte civilizaţii. Sălbaticul, rudimentarul Sadoveanu, de care vorbesc unii, nu e altceva decît rodul incapacităţii acestora de a pătrunde un text. Surprinzător în celebrul roman e că nimic nu e natural, sincer, de prim nivel. Totul e de al doilea nivel, filtrat prin exigenţe de protocol; durerea, ura, bucuria, se opresc deodată, ca într-un stăvilar de brocart, în gesturile de ceremonial. Se joacă mult teatru în Fraţii Jderi. Imensa majoritatea a gesturilor, a discursurilor sînt teatrale, personajele înfăptuiesc şi vorbesc conform unui anumit rol, fie că e vorba de rolul caracteristic raporturilor cu domnul, fie că e vorba de rolul cerut de normele politeţurilor. Puţine cărţi din literatura universală consacrate aristocraţiei ne pot oferi atîta supunere la ceremonial, ca Fraţii Jderi, carte despre niște boiernași, în ultimă instanţă.
Ce-a urmărit prin asta Sadoveanu? Să arate că în secolul XV noi aveam o civilizație veche, pentru că doar o civilizație bătrînă se definește prin ceremonial.