Rolul mesei în politica interbelică

În anii interbelici politica se mai face încă la masă, la hotel, în tren. Cînd vine la Bucureşti, Iuliu Maniu trage la Athenee Palace. De aşteptat ca reuniuni ale Biroului PNŢ să se desfăşoare în camera sa de la hotel, jurnaliştii aşteptînd în hol, sau chiar la uşă, finele conclavului ce-ar putea da cu roatele-n sus carul politicii valahe. Pentru a afla mai multe informaţiuni, gazetarii mituiesc chelnerii, dau bacşiş cameristei, sau, de sunt mai chipeşi, îi fac curte.
Hotelul intră astfel în istoria politică a ţării.
Cu drepturi depline!

Multe întîlniri au loc acasă, de cele mai multe ori, la dejun. Negocierile – cînd e vorba de aşa ceva – se desfăşoară în timpul mesei propriu-zise, între felul întîi şi felul doi, însoţite de clinchetul tacîmurilor, sau, nu de puţine ori, la sfîrşit, cînd doamnele ciugulesc dulciuri şi ciripesc de-ale modei, iar domnii cinstesc un coniac şi discută (ei nu ciripesc, pentru că sunt bărbaţi), politică.

Reporterul trebuie să fie aşadar şi pe la mese sau, mă rog, în preajma meselor, căscînd ochii, notînd şi, eventual, înfruptîndu-se şi el din bucate. Nici un amănunt nu trebuie să-i scape, deoarece la dejun, acasă la un lider, ca şi la recepţii, acasă la Rege, se pot descifra tîlcuri, se pot trage concluzii sau – şi mai important – se pot desluşi viitoare alianţe cruciale, pentru ele, partidele, şi, invocat, pentru ţară.

Pe 29 noiembrie 1937 Nicolae Titulescu se întoarce în ţară de la Cap Martin, cu Orient Expresul, tren în care demnitarul nostru beneficia de un vagon personal. Plătit de la buget, fireşte. Reporterii politici îl iau în primire de la peron şi-l însoţesc pînă la Biserica Albă, unde au ocazia de a scrie că marele om a pus o lumînare pe locul unde anul trecut, în vară, s-au înălţat rugăciuni întru vindecarea sa. De aici, N. Titulescu merge acasă „la locuinţa d-sale de la şosea”, cum scrie Timpul din 1 decembrie 1937, unde oferă, la 1 şi jumătate, „un dejun de 60 de persoane prietenilor şi celor apropiaţi”. Gazetarul notează tot, asemenea unui lucrător de la Filaj, şi publică tot: de la ora precisă cînd începe dejunul pînă la numărul de persoane. Important, extrem de important pentru el, rămîne să afle şi să noteze cine a fost, ceea ce presupune cunoaşterea politicienilor vremii în carne şi oase. Reportajul din „Timpul” ne dezvăluie c-au participat, printre alţii, d. şi d.na Ion Mihalache, d. şi d-na Grigore Filipescu, d. Savel Rădulescu. Graţie minuţiozităţii halucinante a gazetarului, aflăm că „după amiaza a sosit la d. Titulescu şi d. Mihai Popovici”. Nu-i trecut cu vederea, cum era de aşteptat, momentul politic: „A urmat o consfătuire între d-nii N. Titulescu, d. Mihalache, dr. N. Lupu şi Mihai Popovici”.

Jurnalistul ştie ce să urmărească. Fostul ministru de Externe s-a întors în ţară, după o absenţă de aproape un an, ca să candideze pe listele PNŢ la scrutinul din 20 decembrie 1937. Normal ca el să nu plece pînă nu află ce s-a decis în chestiunea candidaturii. În această chestiune însă depinde de ce-i spun convivii, fiind greu de imaginat că a avut acces la consfătuirea de la desert. Reportajul politic din „Timpul”, 1 decembrie 1937, consemnează în final: „Nu s-a decis nimic în legătură cu eventuala candidatură pe listele naţional-ţărăniste a fostului ministru de Externe. Hotărîrile se vor lua miercuri după înapoierea d-lui Iuliu Maniu”.

Noi însă ştim acum, graţie arhivelor, că în chestiunea candidaturii lucrurile erau mult mai avansate. Altfel nu s-ar fi ostenit N. Titulescu să bată drumul de la Cap Martin, din sudul Franţei, pînă la Bucureşti, în sudul României. Reporterului i s-a spus că nu s-a luat nici o decizie. Zdrobitoare dovadă că şi pe vremea aia ziariştii erau traşi pe sfoară. În numele transparenţei, care le dădea dreptul se a asista la mesele politicienilor, exploatînd scobitul în dinţi al convivilor pentru a dibui o iminentă cădere de guvern.