Rolul puterii judecătorești în apărarea constituției și pericolul scoaterii Constituției de sub protecția judecătorească

Substantivul „constituție” își are originea în verbul „a constitui”. Ce anume se constituie prin legea care, întrucât i se atribuie natura unui act constitutiv și de aceea este act fundamental (adică „lege fundamentală”), poartă numele de „Constituție”?

Constituția ridică la rang de lege voința de a constitui un stat. Când vorbim despre „statul-națiune” vorbim despre voința națiunii. Națiunea care își adoptă organizarea politică statală în conformitate cu tradițiile și aspirațiile ei, cu mentalitățile ei (forjate de-a lungul timpului atât în practica organizării familiale cât și în aceea a muncii menită să asigure existența membrilor familiei), cu credințele sale religioase și cu geografia sa. Iată de ce Constituția reprezintă sinteza identității naționale exprimată în și prin ordinea de drept, sinteza juridică a identității naționale. De aceea în sistemul normativ al unui stat Constituția deține supremația și toate celelalte legi (inclusiv cele prin care în ordinea națională sunt introduse tratatele internaționale) trebuie să i se conformeze. Astfel un sistem de drept rămâne și coerent și național.

Cine renunță la Constituție, renunță la stat sau reduce statul la un teritoriu locuit de o populație guvernate din afară în termenii și logica unei culturi străine.

Toate aceste precizării sunt de o banalitate aproape jenantă. Doar analfabeții nu le cunosc. Pentru ceilalți, chiar dacă ei nu le pot formula cu claritate și precizie, sunt subînțelese și fac parte din zestrea culturală primită de la părinți și din elementele de cultură generală însușite nu doar de la școală, ci din însăși conviețuirea cu ceilalți membri ai societății. Să nu le cunoască oare ministrul român al justiției? Mai ales atunci când acesta este doctor în drept, dintre cei puțini care nu sunt și plagiatori, și fost cadru didactic universitar?! Cum este posibil ca un specialist în domeniul dreptului să nu știe că a relativiza puterea Constituției înseamnă a relativiza suveranitatea și astfel însăși existența statului?! Aici nu poate fi vorba de eroare în înțelegerea situației. O eroare pe care nici cel mai nepriceput om nu o face este semnul relei intenții: culpa lata dolus equiparatur.

Constituția trebuie apărată și prin chiar prevederile ei și-a luat garanții în acest sens. Primul filtru este Președintele Republicii. Acesta, situat în afara celor trei puteri ale statului, are competența de a cere legislativului și executivului să își reanalizeze actele care ar putea contraveni Constituției, blocând, astfel, fie și numai cu titlu provizoriu, tentativele de abatere de la legea fundamentală. Dacă acest prim filtru se dovedește a fi insuficient, se recurge la cel de al doilea care este, însă, primul în importanță: Curtea Constituțională. De astă dată, deciziile instanței de control constituțional sunt general obligatorii.

CCR nu este o instanță judecătorească și nu face parte din puterea judecătorească, în ciuda faptului că modul de organizare și procedura urmată sunt foarte asemănătoare cu cele caracteristice sistemului judiciar. Ea este o instituție politico-juridică având natura unei Adunări constituante permanente, cu puteri limitate la interpretarea oficială a Constituției și la verificarea conformității cu aceasta a actelor legislativului sau a opțiunilor politice ale puterilor statului.

Magistrații care constituie autoritatea judecătorească (judecători și procurori) depun jurământ pe Constituție și se angajează să o respecte și apere. Prin urmare ei sunt, la rândul lor, garanți ai legii fundamentale, având rolul de a o apăra. Aceasta presupune ca, în spețele pe care le instrumentează, judecătorii să înlăture aplicarea oricărei norme care contravine Constituției sau să dea interpretări conforme Constituției legislației aplicabile. Spre deosebire de deciziile CCR, asemenea decizii judecătorești nu sunt general obligatorii, ci sunt valabile doar în speța referitor la care au fost pronunțate.

Cum judecătorii asigură aplicarea legilor coroborând diverse prevederi ale acestora și rezolvând conflictele între dispozițiile aparent contradictorii, tot astfel ei sunt ținuți să depășească discordanțele dintre prevederile Constituției și cele ale legilor infraconstituționale, asigurând supremația celor dintâi. Când ajung la concluzia că lucrul este imposibil de realizat pe calea interpretării și coroborării, elasticitatea textului legal atingându-și limitele, pot sesiza CCR pentru ca aceasta, prin decizia pe care o va da, să oblige Parlamentul la corectarea textului neconstituțional sau să conducă la abrogarea lui automată.

Importanța unui atare rol crește în condițiile în care România este membră a UE, ca uniune de state naționale și cetățeni, având o natură (con)federativă. Ținuți la aplicarea tratatelor constitutive ale UE, precum și a dreptului UE infraconvențional, judecătorii români trebuie să asigure supremația Constituției României, cu permisiunea căreia respectivele tratate au fost ratificate, pe de o parte, precum și respectarea legislației unionale care, adoptată în virtutea lor, a căpătat nu doar capacitatea de a fi aplicată direct în România și a se integra direct în spațiul normativ infraconstituțional românesc, ci și prioritate față de eventualele dispoziții contrare ale acestuia, pe de altă parte. În aplicarea dreptului UE judecătorii români (autoritatea judecătorească română, în general) rămân … români și, pe cale de consecință, au a aplica normele legale valabile în România, fie că sunt adoptate de legislativul român fie de cel european, cu observarea limitelor Constituției române și din perspectiva intereselor naționale românești. La urma urmelor, ei pe Constituția României au jurat, iar nu pe TUE și TFUE.

Crede, oare, ministrul justiției că renunțarea la supremația Constituției României, deci la existența statului român ca stat independent și suveran, este în interesul național al românilor? Teza că intrând în UE România a renunțat la suveranitate este un fals care nu se sprijină pe nici un raționament juridic.

Tratatul de aderare a României la UE privește delegarea exercițiului unor atribute ale suveranității statului român către anumite instituții transnaționale, pentru a fi administrate în comun cu celelalte state membre, spre împlinirea aspirațiilor naționale ale acestora, subsumat intereselor lor comune, iar nu cedarea de suveranitate. Potrivit dreptului UE delegarea este revocabilă.

Tratatele constitutive ale UE au ca scop gestionarea intereselor comune ale statelor membre pe baze și prin metode federale, astfel încât fiecare să își poată promova mai bine și mai ușor aspirațiile naționale, iar nu renunțarea la aceste aspirații. Ele fundamentează asocierea statelor-națiune membre spre binele fiecăruia, iar nu desființarea lor. Formula „Statele Unite ale Europei” sau cea a „Europei politice” vorbesc despre o federație de state-națiune (nu avem de ce ne teme de asta) în cadrul căreia fiecare își păstrează identitatea și împreună acționează ca democrație transnațională, iar nu ca supuși ai unui imperiu supranațional.

A face acordul fin între toate aceste interese, instituții (naționale și transnaționale) și norme (de drept intern / național și de drept al UE) nu este simplu. Tocmai de aceea judecătorii români trebuie să înțeleagă ce se așteaptă de la ei și trebuie să presteze în consecință. În acest sens, celui care concepe politica națională privind organizarea sistemului judiciar, respectiv ministrului român al justiției, îi revine misiunea să inițieze și să susțină o legislație aptă a înlătura orice dubii cu privire la supremația identității naționale a sistemului de drept românesc, lăsând câmp prioritar de manifestare doar legislației infraconstituționale adoptate de instituțiile europene, conform abilitării primite de la statele membre ale UE, cărora li se recunoaște acțiunea în favoarea intereselor comune ale acestora.

Interesele UE sunt exclusiv interesele comune ale statelor membre. Ele nu pot contraveni intereselor naționale ale acestora astfel cum rezultă din Constituțiile naționale. De-a lungul acestor linii, spre a salvgarda coeziunea Uniunii, se pot face orice compromisuri, cu excepția celui care ar privi desființarea statului suveran prin abolirea supremației identității sale juridice, astfel cum este ea sintetizată de Constituție.

Asta se aștepta de la ministrul român al justiției. Inițiativele lui legislative merg, însă, în sens contrar. Adică, spre a fi limpezi, în sensul dispariției statului național român. Atât filosofia pseudo-juridică prin care se speră a se ascunde o atare intenție, cât și argumentele de oportunitate politică scornite spre a o scuza, nu mai pot înșela pe nimeni.

Chiar dacă, prin absurd, Constituția României (art. 148) ar putea fi interpretată ca un act de sinucidere a statului român, încă „avocatul” din fruntea ministerului justiției ar fi obligat să găsească argumente pentru a o nega. El caută doar argumente pentru a o confirma. Chiar dacă prin a conferi instituțiilor europene puteri mai mari decât statele membre au convenit să îi confere prin tratatele constitutive sau cele de aderare, s-ar aduce unele avantaje României (cum ar fi intrarea în spațiul Schengen, renunțarea la Mecanismul de Cooperare și Verificare a justiției sau facilitarea accesului la fonduri europene), încă nu se poate merge până la a accepta desființarea statului român; adică până la aneantizarea oricărei capacități a națiunii române de a-și determina singură soarta.

Tratatul UE (Tratatul de la Lisabona), ca și tratatul de aderare a României la UE, sunt tratate de drept internațional care nu puteau fi ratificate decât dacă erau conforme cu Constituția României. Dacă acum CJUE dă TUE o interpretare care contravine Constituției României, înseamnă că ratificarea este nulă; cel puțin în acea interpretare.

Pe de altă parte, Constituția României poate fi revizuită cu o procedură strict reglementată, care exclude amendarea prin decizii ale CJUE sau prin legislația UE. Pasul final al acestei proceduri este referendumul; adică întoarcerea la popor, ca deținător originar al suveranității.

Observația este valabilă cu atât mai mult cu cât ar fi vorba de reducerea nivelului de protecție a drepturilor omului. De altfel, revizuirea Constituției noastre este interzisă în măsura în care ar aduce atingere standardelor fixate de ea cu privire la drepturile fundamentale.

Printre aceste drepturi se află și cel la un proces corect. Exercitarea lui depinde de modul de organizare a justiției, de raporturile între diferitele instituții ale autorității judecătorești, adică între procurorii organizați autonom în cadrul puterii executive (sub autoritatea Ministrului Justiției) și judecătorii independenți activând în cadrul puterii judecătorești, de relația între răspundere și securitatea juridică (nu doar la nivel colectiv, ci și la nivel individual), de capacitatea justițiabililor de a-și apăra drepturile atât unul față de altul, în cadrul raporturilor de drept privat, cât și față de stat, în cadrul raporturilor de drept public.

Încălcarea dreptului la un proces corect ca urmare a intervenției politice externe (exercitată inclusiv sub acoperirea MCV și prin abuzarea acestuia) și punerea „intereselor colective” ale UE (nedefinite de tratate și lăsate la aprecierea arbitrară a oricărui judecător național ghidat de precedentele abuziv create de CJUE) deasupra drepturilor individuale ale cetățenilor români, a dus la secătuirea statului român de energiile sale vitale și la distrugerea sistemului imunitar național prin decapitarea elitelor naționale politice, economice, științifice, academice, culturale, sportive etc. În loc să corecteze această situație, ministrul român al justiției propune legi care să o consolideze și agraveze. „Așa ni se cere de la Bruxelles” – spune el. Dar poporul român ce vă cere?

Singura îndreptățită să interpreteze cu forță general obligatorie Constituția României este CCR. CJUE interpretează dreptul UE (inclusiv tratatele constitutive ale UE), iar nu Constituția României. Conformitatea interpretării dreptului UE cu interpretarea oficială a Constituției României rămâne așadar de competența CCR. În domeniul drepturilor omului, CCR este singura în măsură să aprecieze dacă standardele dreptului UE, astfel cum au fost interpretate de CJUE, se situează la același nivel, deasupra sau sub cele stabilite de Constituția națională.

Constituția este sinteza identității naționale a ordinii de drept a statului român. Pe ea jură magistrații. Am mai spus-o și nu o vom repeta niciodată suficient.

Încălcarea deciziilor CCR este, în consecință, un atac împotriva ordinii de drept naționale și a identității juridice naționale a statului român. Sancționarea disciplinară în acest caz printr-o normă specială este minimul necesar. Se impune reglementarea unei sancțiuni penale, iar nu eliminarea sancțiunii disciplinare.

Ținând seama de contextul politic dat, proiectul noilor legi ale justiției ar fi trebuit să reafirme clar supremația Constituției României și obligativitatea respectării deciziilor CCR, preconizând, totodată, atât sancțiuni suplimentare sau mai aspre pentru a garanta respectarea acestor reguli, precum și, spre satisfacția cetățeanului român, reforme ale sistemului judiciar actual de natură a preveni încălcarea lor. Ministrul justiției procedează, însă, exact invers, dacă nu explicit, măcar implicit; dacă nu prin dispoziții afirmative, măcar prin lipsa acestora; dacă nu prin înăsprirea sancțiunilor și simplificarea procesului de tragere la răspundere a magistraților abuzivi, prin ridicarea sancțiunilor și condiționarea răspunderii de concretizarea pe caz a unor standarde juridice nedeterminate, adesea imposibil de realizat.

Cum deciziile CCR au caracter tehnic și oferă interpretări ponctuale, precum și față de importanța valorii apărate de ele (identitatea națională a ordinii de drept), încălcarea lor nu poate beneficia de prezumția de bună credință. În această materie răspunderea trebuie să fie obiectivă. Mutatis mutandis, oare refuzul de a aplica hotărârile judecătorești definitive ar putea fi sancționat doar sub condiția de a se dovedi că autorul său a fost de rea credință?

Doar aplicarea legilor (inclusiv a Constituției, când interpretarea CCR lipsește) trebuie să beneficieze de prezumția de bună credință, revenind celui ce invocă reaua credință obligația de a-i dovedi prezența în condițiile fiecărei spețe. Cu privire la deciziile CCR sarcina probei trebuie răsturnată. Judecătorul care le-a nesocotit trebuie să dovedească împrejurarea că ele erau neclare și interpretabile. Invocarea deciziilor CJUE în nici un caz nu poate fi o scuză.

Raportate la aceste idei, actualele proiecte de legi ale justiției practic scot Constituția de sub protecția puterii judecătorești sau, cel puțin, slăbesc această protecție. Nu este vorba numai despre tentativa de a aboli sancțiunile disciplinare pentru refuzul respectării deciziilor CCR, ci de întreaga concepție a inițiatorului care face imposibilă tragerea la răspundere a magistraților care comit abuzuri judiciare, protejarea drepturilor fundamentale ale justițiabililor, separarea puterilor în cadrul procesului judiciar (între puterea judecătorească și cea executivă), respectiv delimitarea clară a statutului judecătorilor de cel al procurorilor, excluderea politizării și clientelizării justiției, fidelizarea magistraților față de lege și interesul național, garantarea independenței judecătorilor, respectiv a autonomiei procurorilor și altele asemenea. De aceea avem de a face cu o tentativă inadmisibilă de subminare a suveranității naționale.

Discursul ministrului justiției în susținerea legilor înaintate de el Parlamentului, discurs în care a afirmat că nu putem scăpa de controlul asupra justiției din partea UE, altminteri realizat ilegal prin aplicarea MCV, ieșit din vigoare încă din 2010, și nu ne putem bucura de dreptul la libera circulație în spațiul UE (spațiul Schengen) decât dacă renunțăm la Constituția României, respectiv la identitatea națională a ordinii noastre de drept și la dreptul suveran de a ne organiza sistemul judiciar, este epocal.

Logica sa este imbatabilă (sic!). De ce să mai controleze UE organizarea și funcționarea justiției române dacă însuși Bruxellesul este cel care o organizează și conduce?! De asemenea, de ce ar lăsa UE în afara granițelor sale un teritoriu lipsit de ordine constituțională proprie, ci organizat și dirijat direct de la Bruxelles?! Dacă ne sinucidem ca stat scăpăm de orice griji. Cine o poate nega?!

Într-o discuție informală purtată la sfârșitul anului trecut, domnul Cătălin Predoiu a cerut răgaz până în luna aprilie pentru a notifica Comisiei Europene caducitatea MCV și încetarea cooperării în cadrul acestui mecanism discriminatoriu și abuziv. Pariul era că până la acea dată va putea obține ridicarea MCV pe cale amiabilă.

Luna aprilie 2022 a trecut de mult. Comisia europeană nu dă nici cel mai mic semn că renunță la umilitorul și înrobitorul MCV, justiția română nu este mai performantă, guvernarea legii nu a luat locul justiției politizate, dar ministrul român al justiției, în loc să facă gestul de demnitate și legalitate europeană promis, mai ales în condițiile în care România s-a implicat total, fără a-și exercita dreptul de veto, în războiul cu Rusia, susținut de „conservele americane” aflate în fruntea UE, continuă să promoveze renunțarea la suveranitate nu doar în domeniul organizării justiției, ci și în cel al ordinii constituționale românești.

Pot înțelege că ministrul nu are libertatea de a acționa potrivit convingerilor sale, întrucât se află sub presiunea unor forțe interne și externe potrivnice. Dacă acestea îl pot opri să își îndeplinească misiunea, ele nu îl pot opri, însă, să demisioneze, salvându-și astfel conștiința.

Înfrânt de Carol Quintul în bătălia de la Pavia, regele Franței, Francisc I, i-a scris mamei sale: „Totul este pierdut, în afară de onoare.” Demisionând, Cătălin Predoiu ar putea trece aceleași cuvinte în testamentul pe care îl va lăsa copiilor săi. Îl îndemn să o facă înainte de a fi prea târziu.

Înainte de a încheia, mărturisesc că îmi este foarte greu să formulez aceste fraze. Din punct de vedere subiectiv, nutresc o mai veche și tandră afecțiune față de ministrul Cătălin Predoiu, de care am fost cândva apropiat și căruia îi păstrez simpatia cel puțin pentru calitățile sale de profesionist al dreptului. Întotdeauna m-am străduit să îmi păstrez încrederea în bunele sale intenții. Voi continua să o fac.

Nu pot uita însă adagiul aristotelic învățat încă din copilărie de la părinții și profesorii mei: „amicus Plato sed magis amica veritas” („Prieten îmi este Plato, dar mai prieten îmi este adevărul”) Or, adevărul este că proiectul legilor Predoiu cu privire la justiția română reprezintă un pericol major pentru însăși existența statului nostru.

Cu această convingere mă văd nevoit să întreb, precum altădată Cicero: „Quousque tandem abutere, Cătălin, patientia nostra?! Quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet ? Quem ad finem sese effrenata iactabit audacia ?” (Până când vei abuza Cătăline de răbdarea noastră?! Cât timp ne vei mai sfida cu nebunia ta?! Până unde va merge tupeul tău fără margini?!”)