România a refuzat o donație de o jumătate de milion de măști din Austria

În timp ce scriam articolul anterior despre măști mi-au revenit în minte niște evenimente mai vechi legate de țara natală și, deși fac parte din trecutul imuabil, am decis să le evoc, cu toate că au ajuns să-mi pară mie însămi neverosimile, atât de absurde sunt.

În urmă cu opt, nouă ani am participat la o conferință pe plan național (în Austria) cu un referat despre situația tuberculozei în România. Prin prezentarea mea intenționam să le explic colegilor de aici din ce motive mai toate cazurile de tuberculoză multirezistentă veneau din România (pe locul doi se afla Ucraina și apoi veneau alte câteva state ale Federației Ruse). Reamintesc: În UE, costurile totale – directe și indirecte – ale terapiei unei tuberculoze (TB) simple (cu bacterii sensibile la medicamente), sunt în jur de 10.000 de euro. Cele ale unei MDR-TB (multidrug resistant, adică rezistență la două dintre cele cinci medicamente necesare) se ridică la 60.000 euro, iar acelea ale XDR-TB (extensively-drug resistant) se ridică la 170.000 de euro. Colegii austrieci nu erau câtuși de puțin amuzați de situație, deși numărul cazurilor pe care le aveau ei de tratat era infim în comparație cu al acelora care se cereau tratate în România. Clinicile din Austria erau „vizitate” tot mai des de pacienți cu MDR-TB, iar interpretarea medicilor de aici era că România își trimite intenționat pacienții-problemă pe alte meleaguri, ca să scape de costurile astronomice.

După ce am făcut o vizită în țară și m-am convins de dificultățile multiple, am adunat cu meticulozitate datele și publicațiile despre situația din România, mi-am scris referatul, l-am trimis spre confirmare responsabililor de la centrul de referință din București și l-am prezentat apoi în fața colegilor de aici. Nu numai că au înțeles cu ce are de luptat România (părerea mea personală este că mai mult pacienții au de luptat cu de toate, medicii sunt mult mai preocupați de imagine și nu ies în față decât pentru a-și prezenta „realizările”(!) , atât pe plan intern, cât și internațional, trecând sub tăcere neajunsurile), dar după aceea unii s-au și oferit să ajute, în măsura posibilităților. Am remarcat un lucru: în Austria, toți cei care s-au dedicat luptei împotriva „bolii sărăciei”, fie ei medici, psihologi, asistenți sociali sau angajați la direcțiile de sănătate publică, constituie o grupă oarecum specială: sunt oameni mult mai empatici și foarte dedicați pacienților.

Deși Austria și austriecii nu sunt de loc încântați să aibă străini printre ei, sau le ia mult timp pentru a-i cunoaște, atunci când este vorba să vină în ajutorul cuiva „la el acasă” o fac fără prea multe rezerve. Așa cum au făcut-o și în decembrie 1989, când am fost martora unei mobilizări fără precedent: au donat de toate, inclusiv sânge, donații care, din câte am înțeles, au fost respinse la granița României. Dar atunci erau alte circumstanțe. Acum, însă, colegii dintr-un departament regional de sănătate publică m-au contactat oferindu-mi gratis măști de protecție pe care le aveau rămase în depozite de câțiva ani. Fuseseră procurate de excesul de zel al ministrului sănătății de la acea vreme (care, firește a avut de suportat nu numai oprobriul public, ci și consecințele), ministru speriat de o posibilă epidemie de gripă aviară. Epidemia a refuzat să apară, cele 9.000.000 de măști zăceau în depozite, dar în spitalele din România „erau de toate”. În orice caz, nu părea să fie nevoie de măști.

Acele măști simple, așa cum sunt purtate astăzi peste tot de marele public, sunt indicate pentru pacienții cu tuberculoză deschisă, transmisibilă, cu scopul de a-i proteja pe cei din jurul lor, inclusiv personalul medical. Ei bine, acel personal medical, precum și restul persoanelor pe care le-am contactat (inclusiv personalul unor instituții de caritate), mi-au refuzat oferta, un refuz care m-a pus într-o situație extrem de delicată și m-a făcut să-mi fie mai rușine ca niciodată de România și de faptul că veneam de acolo.

Cele 500.000 de măști oferite României au fost acceptate fără probleme de Ucraina. România le-a refuzat, în ciuda insistențelor și eforturilor noastre. Motivele invocate au variat de la lipsa de putere de decizie și imposibilitatea de a le transporta până la lipsa spațiului de depozitare (!). Nici măcar pentru 100.000 nu s-a găsit spațiu, atunci când cei de aici au rezolvat problema transportului cu ajutorul unei organizații de caritate. Atunci când s-au epuizat argumentele, s-a invocat posibilitatea ca măștile să fie… expirate! Făcând abstracție de faptul că nu este vorba de un termen de expirare, ci de unul de minimă valabilitate (termen pe care îl cunoaștem și din industria alimentară, interesată de consum cu orice preț!), singura componentă care s-ar fi putut deteriora cu timpul ar fi fost banda elastică din spatele urechii.

Prin martie 2020 Elveția a luat decizia de a utiliza măștile depozitate cu ani în urmă – cam în aceeași perioadă cu cele austrice –, deoarece articolul respectiv se epuizase de pe piață, măști cărora li s-a verificat „valabilitatea”. Au fost declarate complet funcționale. Tot în martie, 2020 s-a verificat și restul măștilor cu pricina rămase în depozitele armatei din Austria și s-au declarat folosibile și în apărarea anti-Covid. Având în vedere situația din spitalele românești (și mă limitez doar la cele cu bolnavi de TB, boală cu care România se situează pe primul loc în UE), în care nu existau măști nici măcar pentru personalul veșnic expus… nu am înțeles atitudinea. Deși pretind că îi bănuiesc motivele. Dacă tot nu aduceau un profit persoanei în cauză, pentru ce atâta osteneală? S-au putut folosi în schimb dezinfectanți… diluați (nu pot să-mi stăpânesc o mică răutate). Așadar, suntem pregătiți? Da, dar nu e foarte clar pentru ce.