România ca un burdihan imens

Englezoaica Olivia Manning a publicat în 1980, sub titlul „The Great Fortune”, un roman a cărui acțiune se petrece în România din preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Eroina cărții e o tânără englezoaică, Harriet, care-și însoțește proaspătul soț, Guy Pringle, profesor de engleză la Universitatea din București, la întoarcerea acestuia, în septembrie 1939, în România. Bărbatul e un familiar al mediului bucureștean. Știe perfect românește, e integrat în lumea înaltă bucureșteană, cunoaște obiceiurile dâmbovițene. Am putea spune că îndelungata ședere în România l-a balcanizat, transformându-l într-un soi de amestec de Mitică de cârciumă dâmbovițeană și John de cafenea londoneză. Harriet e pentru prima dată în România. Pe deasupra, felul de a fi, educația primită, o definesc drept o englezoaică tipică: uscățivă fizicește și sufletește, ținând cu dinții la maniere, judecând lumea din perspectiva unei femei care se mulțumește doar cu o frunză de salată și un pahar de apă rece. Scrisă la persoana întâi, cartea trebuie așezată sub formula romanului subiectiv, a lumii văzute de … Astfel, Olivia Manning ne îndeamnă să privim România lui 1938-1940, România sfârșitului de regim carlist și începutului de regim antonescian, prin ochii unei englezoaice care strâmbă din nas. Rezultatul e șocant. Trăitori în mocirla dâmbovițeană, ne e imposibil să ajungem pe mal și, de acolo, așezați în șezlong, să ne observăm cu rece detașare. Prin intermediul Harrietei luăm cunoștința de o Românie văzută de un străin, și nu unul oarecare, ci un englez croit la școala altor obiceiuri. Și mai ales a altor viziuni asupra lumii.

Cum apare România în ochii englezoaicei noastre uscățive? Ca un spațiu al grobianismului absolut. Țară a minciunilor, a mujdeiului, a tochiturii, a țoapelor cu pretenții, a masculilor porcini, ai căror pantaloni scumpi ascund fundul gras și grohăitor, țara oportunismului de jos până sus, de la țiganul șmecher până la Carol al II-lea, șeful statului. Prințesele au maniere de servitoare. Politicienii se comportă ca niște rândași. Îmbogățiții de război se desfată cu jocuri tembele. Scenele desprinse de englezoaică stupefiază prin chefurile monstruoase ale boierilor și jocurile tembele ale așa-zisei aristocrații bucureștene. Un prinț refugiat în România, Yakimov, e invitat de un aristocrat local, Hadjmoscos, la o petrecere dată de o așa-zisă prințesă într-un apartament de la Athénée Palace. Șochează din start arsenalul de mâncăruri de pe mese: „Văzu un șir de curcani fripți, cu piepturile deja tăiate în felii, două bucăți de jambon gătit cu zahăr ars și ananas, raci, somon cu maioneză, câteva feluri de pate, trei feluri de caviar, diferite preparate în aspic, fructe zaharisite, budinci sofisticate, ciorchini de struguri dec seră, ananas și zmeură de toamnă, toate așezate pe platouri de argint și decorate cu orhidee albe”.

Excesul de mâncăruri e o dominantă a cărții. La toate sindrofiile, englezoaica noastră cu ochii, oripilată, peste hangare de mâncăruri grase, de șunci și băutură în hectolitri. Toată lumea bună e un burdihan imens, în care se toarnă fără discernământ, pe rupte, ca în pâlnia vârâtă în gura unui butoi.

Olivia Manning nu-i prea are la inimă pe români. Un cunoscător al vieții mondene interbelice mi-a explicat această antipatie. Romanul are multe note autobiografice. Autoarea a fost în România lui Carol al II-lea ca soția unui profesor la Universitatea bucureșteană. Bărbatul a înșelat-o cu o româncă. Femeie, Oliviei Manning i s-a răscolit atât de tare orgoliul că ea, ditamai cetățeanul Marelui Imperiu, a fost preferată unei cetățence a unei țării mijlocii, încât și-a revărsat întreaga ură asupra tuturor românilor, inclusiv al bărbaților.
Cine știe cât de cât viața noilor ciocoi, a îmbogățiților post-decembriști, are suficiente temeiuri pentru a crede că englezoiaca n-a exagerat.
România eternă e nu doar șmecheră, ci și hulpavă.