România, cu cărțile pe masă

(Psih. Laurențiu Niculescu)

Acest război nu va dura pentru totdeauna.

Dar lumea care va ieși din el nu va mai arăta la fel. Energia ieftină a murit. De tot. E moartă, doar că nu e încă îngropată. Lanțurile de aprovizionare globale s-au dovedit extrem de fragile, iar națiunile care vor prospera nu vor fi cele mai mari sau cele mai puternice, ci cele care au propriile resurse și capacitatea de a le folosi. România are resursele. Întrebarea care rămâne, și care, din nefericire, nu e retorică, e dacă are și statul care știe ce să facă cu ele.

Fiindcă România are cărțile pe masă, dar nu are jucătorul care să le joace. Zăcămintele din Marea Neagră au fost blocate ani de zile de o legislație ambiguă și de interese care nu aveau nicio legătură cu securitatea energetică a țării. Neptun Deep e în plan din 2012. Au trecut 14 ani. Rețeaua electrică nu ține pasul cu capacitatea nouă de regenerabile, iar investitorii raportează întârzieri de ani de zile la conectarea parcurilor solare și eoliene. Infrastructura de transport gaze e subdezvoltată, iar birocrația de autorizare e paralizantă. Iar Strategia Energetică Națională 2025–2035, adoptată în 2024, a rămas un document de intenție, fără termene și responsabilități concrete.

Problema nu e lipsa resurselor, ci lipsa capacității instituționale de a transforma o resursă într-un avantaj. Și aceasta e, în fond, o problemă de securitate națională, nu în sensul militar al cuvântului, ci în sensul cel mai profund, respectiv capacitatea unui stat de a-și proteja proprii cetățeni valorificând ceea ce are la dispoziție.

Neptun Deep nu e un proiect comercial, e o armă strategică.

Proiectul Neptun Deep, o investiție de 4 miliarde de euro deținută în părți egale de OMV Petrom și Romgaz, urmează să producă primele cantități de gaz în prima jumătate a anului 2027, cu o producție anuală estimată de 8 miliarde de metri cubi, sustenabilă timp de 10 ani. Resursele recuperabile sunt estimate la aproximativ 100 de miliarde de metri cubi de gaz natural, echivalentul a circa 30 de ori consumul anual al celor 4,3 milioane de gospodării din România. La capacitatea maximă, România va deveni cel mai mare producător de gaz din Uniunea Europeană.

Pe hârtie, cifrele sunt impresionante, dar realitatea din spate e doar o lecție despre cum se poate pierde timpul și banii. Prima descoperire de gaz în blocul Neptun Deep a fost făcută în 2012 și de atunci au trecut 14 ani. ExxonMobil, partenerul inițial, și-a anunțat retragerea din proiect în 2019, invocând schimbările legislative și prețurile scăzute ale petrolului. Legea offshore a fost modificată, contestată, renegociată, re-modificată ani de zile, timp în care zăcămintele au stat în fundul Mării Negre în timp ce Europa plătea miliarde pentru gazul rusesc, apoi miliarde pentru gazul lichefiat (GNL) american.

Abia în martie 2025 au început efectiv operațiunile de forare, cu platforma Transocean Barents, care a călătorit din Spania, trecând pe sub podurile Bosforului, până în Marea Neagră. Dacă merge totul bine, lucrările de implementare vor fi finalizate în decembrie 2026, după care începe faza de testare și pregătire pentru lansarea producției. Conform informațiilor disponibile, proiectul este în grafic.

Dar „în grafic” nu e deloc suficient. În acest moment, Europa importă 57% din energia consumată și a cheltuit 396 de miliarde de euro pe combustibili fosili doar în 2025.  Lumea se confruntă acum cu distrugerea a 70% din capacitatea de gaz natural lichefiat a Qatarului (cu refacere estimată la 3–5 ani sau niciodată) și acesta este doar un exemplu al dispariției peste noapte a resurselor din Golf. Aceasta nu e o perturbare temporară, e o daună structurală. Chiar dacă războiul s-ar termina mâine, gazul nu mai vine mâine, nici anul viitor. Regenerabilele, deși în creștere, nu acoperă golul. Aproape jumătate din electricitatea UE vine acum din surse regenerabile. Dar electricitatea e doar o parte din consum. Încălzirea, transportul și industria, toate rulează încă pe combustibili fosili importați. Tranziția verde e prea lentă pentru a compensa un șoc de această amploare.

Fiecare lună de întârziere a Neptun Deep nu e doar o pierdere comercială, este o pierdere de securitate națională. La prețurile actuale, se estimează că proiectul va aduce aproximativ 20 de miliarde de euro la bugetul de stat pe durata sa de viață. Bani care, în fiecare lună de amânare, se duc în altă parte. Dacă cineva ar face ce trebuie făcut, ar trebui să trateze întregul lanț Neptun Deep (forare, conductă, stație de măsurare, conectare la Sistemul Național de Transport) ca infrastructură critică de securitate națională, cu termene obligatorii, raportare lunară publică și eliminarea imediată a oricărui blocaj birocratic. Zilele trecute, Slovacia a anunțat deja interes pentru importul de gaz românesc din Neptun Deep. Mulți alții vor urma. România trebuie să fie pregătită nu doar să producă, ci și să exporte și să negocieze din poziția de furnizor, nu de solicitant.

Din câte s-a anunțat, OMV Petrom pregătește deja o nouă forare exploratorie, Cormoran West, programată pentru 2027, iar un alt câmp, Anaconda, cu un volum estimat preliminar de 30 de miliarde de metri cubi de gaz natural, a primit aprobarea de mediu. Neptun Deep nu e un proiect izolat, ar trebui să fie doar primul pas. Dacă Anaconda confirmă estimările inițiale, România ar putea avea resurse de gaz pentru mai multe decenii, nu doar pentru unul. Dar numai dacă reglementarea, infrastructura și voința politică țin pasul cu geologia favorabilă.

Regenerabilele sunt degeaba: nu lipsesc parcurile, lipsesc firele.

România a adăugat 700 MW de capacitate regenerabilă în 2024 și a stabilit un obiectiv de 10 GW până în 2030. Sunt în plan 1,9 GW de eolian offshore pentru 2027-2028, o baterie de rețea de 200 MW a fost deja conectată în 2025, iar un parc solar de 761 MWp cu baterie de 1 GWh a intrat în construcție în 2026. Pe hârtie, ritmul e impresionant.

În practică, blocajul nu e la producție, e la rețea. Investitorii raportează întârzieri de ani de zile la conectarea parcurilor solare și eoliene la sistemul electric. Transelectrica, operatorul de transport, trebuie să gestioneze o capacitate în creștere explozivă cu o infrastructură concepută pentru un alt secol. Stocarea pe baterii e abia la început, câteva sute de megawați instalați, față de o țintă de 2 GW estimată pentru 2030.

Deși electricitatea din surse regenerabile a ajuns la 47% din totalul energiei generate în Europa, încălzirea, transportul și industria rulează încă pe resurse fosile importate, astfel că fiecare megawatt regenerabil conectat la rețea e un megawatt care nu mai trebuie importat. Pentru România, asta ar trebui să înseamne nu doar independență energetică, ci și capacitate de export de electricitate verde, într-o piață europeană avidă de energie.

Ce ar trebui făcut, dacă cineva ar lua situația în serios? În primul rând, un program național de investiții în rețeaua de transport electric, cu termene comparabile cu cele ale Neptun Deep, adică tratate ca infrastructură de securitate. Simplificarea și digitalizarea proceselor de autorizare, care astăzi durează mai mult decât construcția parcurilor pe care le autorizează, ceea ce este ridicol. Și, mai ales, o strategie coerentă de stocare pe baterii, fără de care regenerabilele rămân intermitente și inutilizabile la scara potrivită.

Diplomația energetică sau gazul folosit ca instrument de influență.

România nu a avut niciodată, în istoria sa modernă, un instrument de influență regională comparabil cu cel pe care gazul din Marea Neagră i-l oferă. Republica Moldova depinde de gazul rusesc și nu are alternativă viabilă pe termen scurt. Ucraina, în plin război, are nevoie disperată de diversificarea surselor. Până una-alta, s-a oferit, și a și obținut, să ni le păstreze pe ale noastre. Bulgaria importă gaze și caută furnizori, mai precis nu îi găsește. Serbia e captivă relației energetice cu Rusia și ar putea fi atrasă într-o orbită diferită dacă alternativa ar exista fizic, nu doar diplomatic.

Dacă România produce 8 miliarde de metri cubi pe an din Neptun Deep, iar consumul intern e de circa 10 miliarde, diferența poate fi acoperită din producția onshore existentă, iar surplusul direcționat spre export regional. Din câte se cunoaște, conducta Tuzla-Podișor, finanțată din fonduri europene, conectează deja Neptun Deep la sistemul european de transport. Pentru ca acest gaz să ajungă la vecini, e nevoie de interconectări suplimentare și, mai ales, de voință politică pentru a le construi.

Ce ar trebui făcut? O strategie de diplomație energetică articulată explicit, care să includă acorduri bilaterale de furnizare cu Republica Moldova, Bulgaria și, dacă contextul permite, Ucraina și Serbia. România poate deveni hub energetic regional, dar numai dacă înțelege că gazul nu e doar o marfă, ci un instrument de politică externă. Nici Norvegia, nici Qatarul nu tratează gazul ca pe un simplu produs de export. Îl tratează ca pe un instrument de influență. România ar trebui să facă la fel.

Energia nucleară este pilonul pe care nu ai voie să-l abandonezi.

Cernavodă produce aproximativ 20% din electricitatea României în mod constant, previzibil, fără emisii de carbon, fără dependență de import. Într-o lume în care regenerabilele sunt intermitente (soarele nu strălucește noaptea, nu dă randament iarna, vântul nu bate mereu și, oricum, nu avem baterii de stocare) și gazul e scump, nuclearul e singurul pilon care oferă energie de bază stabilă. Reabilitarea Unității 1 e în curs. Construcția Unităților 3 și 4 (contract de 3,2 miliarde de euro semnat) va adăuga 1.400 MW de capacitate. Un reactor nuclear modular (SMR) e în plan. Toate acestea sunt esențiale și nu ar trebui să fie opționale.

Dar nuclearul e lent. Construcția durează ani de zile, autorizarea durează și ea, finanțarea, nu mai vorbim. Iar în acest timp, presiunea politică pentru regenerabile (mai rapide, mai vizibile, mai populare) riscă să marginalizeze investițiile în energia nucleară. Aceasta ar fi o eroare strategică majoră. Regenerabilele și nuclearul nu sunt competitori, sunt în mod natural complementare. Regenerabilele acoperă vârfurile de consum, nuclearul acoperă baza. Fără bază, sistemul se prăbușește la prima noapte fără vânt, ceea ce s-a întâmplat deja.

Ce ar trebui făcut, dacă cineva ar lua situația în serios? Un angajament politic explicit, transpartidic, că nuclearul rămâne pilon al mixului energetic românesc indiferent de ciclurile electorale. Germania, care și-a închis centralele nucleare în plină criză energetică, ar trebui să fie exemplul negativ pe care România refuză să-l repete. Termene ferme pentru Unitățile 3 și 4, cu raportare publică. Și un cadru de reglementări care să permită SMR-urilor să devină realitate, nu doar prezentări la conferințe.

România nu duce lipsă de energie. România duce lipsă de stat.

În fond, miza nu este doar energia. Miza este dacă România mai poate funcționa ca stat strategic sau rămâne doar un teritoriu bogat prost administrat. Gazul din Marea Neagră, rețeaua electrică, centrala de la Cernavodă, regenerabilele, interconectările regionale, toate acestea nu sunt proiecte separate, ci testul decisiv al capacității noastre de a gândi și acționa în interesul național.

Istoria nu are răbdare cu statele care întârzie; chiar zilele acestea se vede cu subiect și predicat cum resursele singure nu salvează pe nimeni. Geologia nu ține loc de guvernare. Iar avantajele naturale devin rapid oportunități pierdute atunci când sunt lăsate pe mâna improvizației, a inerției și a clientelei. România încă are o șansă rară, aceea de a nu fi doar consumatorul speriat al unei crize globale, ci unul dintre puținii actori capabili să iasă din ea mai puternic. Dar această șansă nu va rămâne deschisă la nesfârșit. În energie, ca în strategia militară, cine întârzie nu pierde doar logistica. Pierde influență și, în cele din urmă, libertatea de a decide pentru sine.

România are toate resursele posibile și mai are și poziție. Îi lipsește un singur lucru: voința de a le transforma în putere. Iar dacă nu o va face acum, atunci nu vom putea spune că am fost săraci în resurse. Doar în stat.