România eternă văzută dinspre Athénée Palace

Chiar că Athénée Palace este o „carte fascinantă și plină de duh.”[1] Contesa Waldeck (născută Rosa Goldschmidt, în Germania), care recunoaște că pentru ea „fidelitatea pe vremea aceea era o chestiune de geografie”, a reușit să zugrăvească tabloul unui București viu și complicat, devenit „cazanul vrăjitoarelor din Balcani.”[2] Portrete fascinante ale unor personaje importante de la noi și de aiurea, descrieri ale atmosferei dâmbovițene și europene într-o perioadă tulbure, de război mondial (1939-1940), tumultuoasă și tragică deopotrivă. O lectură care te ajută să-ți înțelegi și mai limpede neamul cel nestatornic și imprevizibil… Multe dintre observațiile vremelnicei locatare a celebrului hotel sunt valabile și azi, ca niște verdicte definitive și irecurabile…

*

De la o vreme, asupra primului golfist al țării s-au năpustit aproape toți cei care îi pupau brăcinarul până deunăzi. În locul omagiilor slinoase, noii disidenți se întrec în pamflete și în sudalme, deh, sfârșitul domniei iohanniste e iminent și necrofagii au început să chelălăie. Păi, nu la fel s-a întâmplat și la finalul de mandat al maleficului Traian Băsescu ? Atunci, intelighenția cu papion, cea care instaurase un fel de „Dictatură a Cauzei Juste” și care-i înroșise dindărătul cu limba mult-prea pupatului marinar, s-a apucat să-l înjure, reproșându-i că a făcut și a dres câte și mai câte. Azi, de pildă, Ludovic Orban declară, lovit de amnezia propriului servilism, că sibianul cel gonflabil (ori golflabil ?) este „pericolul major” al României, pentru ca apoi să ni se spovedească spășit: „I-am făcut numai bine lui Iohannis, dar nu știu dacă am făcut bine României.” E limpede, în țara asta „nimeni nu este atât de detestat încât, câțiva ani mai târziu, altcineva să nu fie detestat și mai mult, ura veche se pierde în uitare în fața unei uri proaspete”[3]… Supraviețuim detestând și urând, uitând că, „în toate vremurile, regii au fost jucăria propriilor lor pasiuni și a intrigilor tuturor celor destul de apropiați de ei pentru a le descoperi părţile slabe şi destul de dibaci și de răi ca să-i înșele.”[4] Să-i zicem direct trădare, de ce să ocolim vocabula în jurul căreia s-a învârtit lumea încă de la origini ?!

Aici, cu osebire aici, „în mijlocul uneia dintre populațiile cele mai nestatornice din lume din punct de vedere social și diplomatic”[5], nimic nu-i durabil. Susținerea celor părelnic apropiați se împrăștie la cea mai ușoară adiere de vânt, prieteniile sunt de conjunctură, iar interesul poartă fesul, în limbajul frust al românilor, și ei „înspăimântați de capacitatea lor pentru excese.”[6]

*

În anii terorii gardiste, bogătașul Malaxa nu s-a dat înapoi de la a le procura „arme lui Sima și ciracilor lui”[7], în numele revoluției fasciste. Calculul s-a dovedit a fi eronat, motiv pentru care, după înăbușirea demenței legionare, „a fost îndeplinită şi dorința lui Max Auschnitt: o celulă, şi nu din cele mai confortabile, a fost pregătită pentru Malaxa, care de data aceasta a mizat greșit. El a fost condamnat la zece ani de muncă silnică.”[8] Invidia românească nu se dezmințea… Ca și în perioada postdecembristă, plină cu asemenea istorioare, în care „mogulii” neaoși s-au lichidat reciproc, ajutați discret sau fățiș de Sistem.. Ei puneau umărul vârtos, inconștient și zgomotos, la eșecul statului anunțat recent de însuși exponentu-i suprem. În definitiv, „România se afirmă prin asasinate”[9]… Căci și acelea nu erau altceva decât asasinate, de ce să ne ascundem după pomul ipocriziei?

*

Celor care au o privire idilică despre perioada interbelică de la noi, le-aș sugera să ia aminte la observația călătoarei: „Orice român respectabil suferea de gută – adică cele câteva sute de mii de oameni care-și puteau permite astfel de ospețe. Marea majoritate a populației mânca zi de zi mămăligă, făină de porumb fiartă cu apă, pe care o mâncau fără unt, fără carne și chiar fără sare, pentru că erau prea săraci.”[10]
Adică vreo 80 % din populație…

*

Citesc cu atenție un paragraf căzut în desuetudine între timp: „Nu s-a mirat nimeni de faptul că Antonescu trecuse din închisoare în capul guvernului; mi s-a spus că în România închisoarea servise de atâtea ori drept anticameră unui cabinet ministerial, încât nimeni nu se mai mira.”[11] Spre deosebire de vremurile acelea, în anii prigoanei anticorupție postdecembriste, portofoliul ministerial a arvunit mandatul de arestare preventivă și sentința „plutoanelor de execuție” formate din judecătorii zeloși…

*

Într-adevăr, „românilor le place să povestească o anecdotă care ilustrează intrarea lor târzie pe scena europeană. În ea e vorba despre Ion Brătianu care s-a refugiat la Paris după ce revoluţia de la 1848 a dat greş în Principate. Ion Brătianu circula prin Paris străduindu-se să trezească interesul liberalilor parizieni pentru concepția sa asupra «miracolului unei Franțe danubiene la fel de uimitoare ca miracolul Franţei canadiene înconjurată de asupritori străini.» Dar, oricât ar fi vrut liberalii parizieni să se arate cuprinși de entuziasm, cunoștinţele lor asupra acestor regiuni îndepărtate erau foarte nebuloase. Monsieur Bastide, care era atunci ministrul de externe francez, primindu-l pe tânărul Brătianu în audiență, a întrerupt elocventa expunere a programului său politic, întrebând: «Pardon, monsieur, care este capitala ţării dumneavoastră?»
«Bucureşti, Excelenţă».
«A, Buhara? Aţi spus Buhara? Vă rog continuaţi!».”[12]
„Buhara”, „Budapesta”, drama românilor continuă, în ciuda ancestralei slugărnicii…

*

Indiscutabil, misterioasa contesă Waldeck „a scos istoria din funerarium și a așezat-o într-un Grand Hotel”[13], eu nefăcând altceva decât s-o șterg nițel de praf și s-o readuc în actualitatea românească…

[1] Rustem Vambery, „Nazi-Ridden Rumania” (România scăpată de naziști), Nation nr.154 din 21 martie 1942

[2] Rustem Vambery, Nation

[3] R.G. Waldeck, Athénée Palace

[4] Christoph Martin Wieland, poet și scriitor german, promotor încă de pe la 1800 al crezului la modă azi: „Numai un adevărat cosmopolit poate fi un bun cetățean.”

[5] Twilight in Rumania (Amurg în România), în Christian Science Monitor din 29 mai 1942

[6] R.G. Waldeck, Athénée Palace

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem

[10] Ibidem

[11] Ibidem

[12] R.G. Waldeck, Athénée Palace

[13] „Books”, Time din 16 februarie 1942