România în umbra marilor puteri: ascensiunea Chinei și vidul politicii externe

De câteva săptămâni, asistăm la o reconturare a politicii mondiale, în special a sferelor de influență, în pregătirea noii ordini mondiale – o ordine așteptată tacit de țările lăsate în stand-by și în umbra marelui imperiu american.

Un imperiu care nu se mai află în perioada sa de glorie și influență, în ciuda politicii externe și a „epocii de aur” promovate de președintele american Donald Trump, prin care statul american trebuia să devină din nou măreț. Tocmai strategia unilaterală a președintelui american, bazată în special pe coerciție economică, riscă să facă acest imperiu să își piardă influența și respectul autentic – nu cel impus prin frică – în fața Chinei, care, de ani de zile, se pregătește din umbră să preia rolul Americii în noua ordine mondială.

Ne place sau nu, ascensiunea Chinei este inevitabilă și ar trebui să începem să ne pregătim și să acceptăm această realitate. Această ascensiune nu este întâmplătoare, ci rezultatul direct al acțiunilor Occidentului și, implicit, ale SUA. Conflictele începute și prost gestionate, dar și intruziunile constante ale Americii în zone de criză, au dus – în opinia mea – la slăbirea efectivă a rolului de „jandarm mondial” pe care Statele Unite îl dețineau odinioară.

În plus, politicile economice de mustrare a aliaților strategici, determinate de dorința de a-i obliga să se delimiteze de influența tot mai vizibilă a Rusiei și Chinei, riscă, în cele din urmă, să conducă la slăbirea influentei americii și, în final, la dezertarea geopolitică și sfidarea hegemoniei americane în favoarea Chinei. Toate aceste măsuri consolidează, indirect, și mai mult poziția Chinei și a aliaților săi.

Astăzi a avut loc marea paradă militară din Beijing, care a marcat 80 de ani de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. O paradă megalomană, un eveniment bine coregrafiat, oferind Chinei un prilej excelent de a face spectacol și de a ieși din umbră.

Discursul președintelui chinez, Xi Jinping, a fost o declarație de reafirmare a rolului Chinei în remodelarea ordinii globale. Pentru establishment-ul chinez, evenimentul a marcat renașterea națiunii, așa cum a afirmat și președintele, catalogând această renaștere ca pe ceva de neoprit, un proces inevitabil, după cum am subliniat și eu anterior.

Însă ceea ce m-a șocat pe mine, imediat ce mi-am deschis ochii azi dimineață, și, de fapt, pe întreaga media românească – pentru că este subiectul zilei – a fost prezența celor doi foști premieri ai României, Adrian Năstase și Viorica Dăncilă. Inițial am crezut că halucinez; abia mă trezisem și, crezând că e o imagine generată de AI, am fost, totuși, surprins într-un mod oarecum plăcut. Liderul chinez i-a invitat pe cei doi foști înalți demnitari ai statului român, iar aceștia nu au fost doar niște simpli invitați de culise: au apărut inclusiv în fotografia oficială de grup alături de restul liderilor și șefilor de stat prezenți la ceremonie.

Titlurile din media și reacția oficială a statului român au fost însă de parcă se întâmplase ceva extrem de grav. „Dezastru diplomatic, lipsă de inteligență diplomatică”, după cum spunea Armand Goșu pentru Digi24. Ministra Afacerilor Externe, Oana Țoiu, a precizat că România nu poate fi reprezentată de politicieni care apar onorați într-o fotografie alături de Vladimir Putin.

În opinia mea, nici una, nici alta nu este justificată. În contextul în care politica externă a României este aproape inexistentă – fără strategie, fără viziune și fără dinamism – nu trebuie să ne mirăm că există persoane din statul român, fie ele foști demnitari, care, în urma acestor lipsuri, pot lua inițiative pe cont propriu.

Cred însă că influența fostului premier Adrian Năstase rămâne vizibilă în România, mai ales dacă ne uităm la reacțiile actualilor demnitari ai statului. Probabil le este teamă că o astfel de prezență ar putea să perturbe agenda externă a României, care în prezent se bazează pe sprijinul necondiționat pentru Ucraina și pe un pro-europenism inflăcărat.

Însă, în timp ce noi ne concentrăm obsesiv asupra Ucrainei și Uniunii Europene, schimbări semnificative și modelatoare se produc în relațiile internaționale, tot mai dinamice și atent concurate, iar România pare să stea în impas sau să manifeste un dezinteres față de aceste evoluții. România rămâne captivă într-o bulă a narațiunii Uniunii Europene, ca și cum întreaga lume ar fi redusă la această uniune și nimic din exterior nu ne-ar putea afecta.

Realitatea este că aceste evenimente ne vor afecta, iar România va fi din nou nepregătită și nevoită să accepte, în mod forțat, deciziile impuse de marile puteri. Acest impas, cauzat de nevoia României – pe care eu o consider neproductivă – de a păstra un compas moral în politica externă și de a nu se delimita de narațiunea europeană în ceea ce privește războiul din Ucraina, va avea probabil consecințe pe termen lung.

Însă, în politică, și mai ales în politica externă, nu există loc pentru un compas moral. În negocieri, negociezi cu oricine, fie că este lider democratic sau autocratic. Problema noastră este că România pare să manifeste un complex impus, o inhibiție de a acționa pragmatic, care limitează flexibilitatea și capacitatea de a-și apăra interesele naționale.

Acest complex împiedică statul român să-și definească o strategie externă proprie, coerentă și adaptată noilor realități geopolitice. În timp ce marile puteri își ajustează rapid aliniamentele, își consolidează parteneriatele și urmăresc cu atenție fiecare schimbare de pe scena globală, România rămâne captivă într-o bulă a pro-europenismului doctrinar, ignorând dinamica și competiția internațională care se conturează tot mai vizibil. Zicea un analist – sau cineva la televizor – că în relația noastră cu Beijingul ne reprezintă Comisia Europeană prin vocea Ursulei von der Leyen. Serios? România nu are nevoie să fie reprezentată de nimeni. Ori asta înseamnă că România este, într-adevăr, incapabilă să se reprezinte singură și acceptă, nedeclarat, poziția oficială consensuală a altor state – poziție care s-ar putea să nu se alinieze cu realitățile și nevoile geopolitice ale României.

România trebuie să învețe că în politica externă nu există prietenii absolute, nu există tabuuri morale care să substituie pragmatismul. Interesele naționale trebuie să fie busola principală, iar orice altă constrângere – fie ea morală sau ideologică – riscă să transforme țara într-un actor marginal și predictibil în fața marilor puteri emergente.

(Autor: Roland-David Sólyom)