Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

România, între URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste) și USA (Uniunea Sovietică Ailaltă)

Nu demult, scriam în cartea Rusia 2018. De la Petru cel Mare la… Deschamps, apărută la Editura RAO în anul 2019, un capitol despre delicata situație a României, prinsă între „elefanți”. Recitind textul, din care am înlăturat referirile la întrecerea fotbalistică, îmi dau seama că temerile de atunci s-au adeverit…

În urmă cu aproape un secol, García Márquez constata că „sovieticii se încurcă în probleme mărunte. În puținele rânduri când noi ne-am alăturat giganticului mecanism al festivalului, am văzut o Uniune Sovietică în mediul său: emoționantă și colosală. Însă, când mergeam ca niște oi rătăcite, vârându-ne în viața semenilor, am găsit o Uniune Sovietică împotmolită în minuscule probleme birocratice, buimacă, descumpănită, cu un teribil complex de inferioritate față de Statele Unite.”[1] Așa era în 1957, la Festivalul Mondial la Tineretului, dar rușii au încetat de atunci să se mai împotmolească în mărunțișuri precum sovieticii, din care se revendică nespus de mândri… Și, inevitabil, s-au debarasat până și de complexul de inferioritate în raporturile cu „Unchiul Sam”, iar sub domnia Țarului Putin, Rusia și-a recăpătat măreția și aroganța de altădată. Jocurile politice, militare și economico-financiare planetare se fac în două saloane, la Washington și la Moscova. Berlin, Paris și Londra sunt doar sateliții lor, mari puteri de rangul al doilea…

Ziua Americii… Demult, în 1776, delegații la Congresul de la Philadelphia au adoptat Declarația de Independență față de Marea Britanie, act semnat după circa o lună, la 2 august. Culmea, mișcarea fusese inițiată de 102 puritani englezi, care, sătui de chingile religioase și de perpetuarea absolutismului monarhic, s-au îmbarcat prin 1600 pe corabia „Mayflower” și au plecat în „Lumea Nouă”. Astfel a apărut pe pământ american „colonia Massachusetts”, din care s-a înfiripat mai apoi The Pilgrim father, embrionul viitoarei societăți de peste Ocean. Abia în anul 1941, în timpul președinției lui Delano Roosevelt, 4 iulie e proclamată Ziua Națională a SUA, ale căror principii întemeietoare sunt: „Viață, Libertate și căutare a Fericirii”. Deloc întâmplător, întrucât în Declarația iscălită între alții[2] de John Adams, Thomas Jefferson și Benjamin Franklin se stipulau toate astea: „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizându-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire.” De aici, din curajoasa aventură, s-a născut ditamai imperiul, fără de care geopolitica mondială n-ar mai fi posibilă. „O națiune construită pe promisiunea libertății și a drepturilor individuale, dar care calcă în picioare cu nonșalanță acele principii, dincolo de granițele ei”, cum citesc într-o carte[3]

…4 iulie 1993, Fortul Vancouver, aproape de Portland. Acolo era casa memorială a generalului George Marshall, de numele căruia se leagă planul postbelic de reconstrucție a Europei. Zeci de mii de băștinași, și nu numai, veniseră încă de dimineață la picnicul aniversar. Își întinseseră păturile pe imașurile impecabile din parcurile micuțului oraș și petreceau în familie. Copiii se jucau nestingheriți de mulțimea lărmuritoare și indiferenți la soarta ce le surâdea. Fiindcă, să fii vlăstarul celei mai puternice națiuni a lumii, înseamnă să te iubească ursitoarele. M-am învârtit printre americanii aceia, dezinhibați și mândri, până spre seară, când toți ne-am ridicat într-o solemnitate greu narabilă. Pe o scenă improvizată în mijlocul unui pâlc de copaci, o tânără a început să cânte imnul lor național, al măreței țări de dincolo de Ocean. Star-Spangled Banner[4] a răsunat uluitor, încremenitor, o senzație de zbor, de plutire m-a copleșit. Oho, și ce înalt se deschisese cerul ! În jurul meu, oamenii își duceau mâna dreaptă la inimă și salutau astfel drapelul cu cele 13 linii drepte și 50 de steluțe[5]. Am înlemnit de emoție, am simțit cum o căldură ciudată îmi invadează trupul și mă glazurează în ciocolată. Mi s-au umezit ochii, iar inima îmi lăcrima în acordurile muzicii aceleia înălțătoare, înmărmuritoare. Nu mi se mai întâmplase niciodată să ascult un imn și să mă dezintegrez cu atâta voluptate în vraja patriotismului liber consimțit. De la sugari la bătrâni colilii, toți strigau parcă în cor: „Suntem americani și nu ne temem de nimeni și de nimic ! America First! Suntem invincibili și inexpugnabili !” Brusc, m-am rușinat de meschinăria românilor mei, care au pus cătușe cuvântului patrie și de aici fuga de patriotism. Ce lecție am trăit atunci, la 4 iulie 1993, în Oregon !…

Astăzi, America este și ea divizată, oamenii conviețuiesc mai greu laolaltă, „tirania corectitudinii politice”[6] i-a învrăjbit și pe ei, născocitorii odiosului concept. Dar asta nu-i împiedică să continue să-și caute fericirea, așa cum le-au lăsat cu limbă de moarte Părinții Fondatori. Căci statul nu s-a angajat niciodată să le-o asigure, ci doar să le-o promită ca pe o Fata Morgana. Unii, de pildă, sunt de părere că „acțiunea lui Donald Trump este incoerentă, este foarte criticat și la el acasă. În plus, fiind vulnerabil, nu are autoritate, ia niște măsuri care nu se aplică… Pe de altă parte, a reușit să se pună prost cu toată lumea și, în tot cazul, pentru Europa nu e bine ce face Trump.”[7] Și fiul lui Tudor Vianu își continuă excursul, observând că „deocamdată ceea ce se întâmplă important și nou se întâmplă în America. Noi nu auzim decât niște ecouri ale unei dezbateri reale, care are loc în Statele Unite. Statele Unite sunt o țară paradoxală, o țară violentă, în care se înfruntă de două sute și ceva de ani două mari ideologii. Este țara care a reinstaurat sclavia dispărută în Europa odată cu instaurarea creștinismului. A reinstaurat sclavia, ține bine minte chestia asta! Când sclavii au fost eliberați, ei au continuat să fie o minoritate persecutată. Eu am apucat 1958, când un președinte republican, Eisenhower, a pus în spatele fiecarui școlar negru un soldat din garda națională, pentru a-l impune în școala publică. Așa s-au petrecut lucrurile. Deci este țara unui Kulturkampf, a unui război cultural de lungă durată, și această confruntare cu care avem de-a face în momentul de față este confruntarea unei Americi liberale care luptă pentru libertate cu o Americă naționalistă, rasistă, antifeministă, brutală, care luptă și ea pentru a-și menține propriul stil de viață. Acest conflict de o mare duritate ia aspecte violente, din ambele părți.”[8] Un argentinian, César Luis Menotti, acuză vehement: „Donald Trump e un măgar. Și încă unul urât.”[9] Alții, Bernie Ecclestone (fostul director executiv al Formulei 1) de exemplu, îl laudă însă pe liderul de la Casa Albă, spunând că e „tot ce i se putea întâmpla acestei lumi mai bine. I-a trezit pe toți. (…) N-a făcut nimic greșit până acum. Ia măsuri împotriva oamenilor din SUA care n-ar trebui să fie acolo.”[10] Cine are dreptate? Habar n-am, știu însă de la William Smith Culbertson, ministrul plenipotențiar al Casei Albe la București, în perioada 1925-1928, că „nuanțele minții americane sunt atât de practice și de grosolane”[11]… Una peste alta, „America e un film fără niciun strop de realitate”[12], o peliculă în care personajele – principale ori secundare, inclusiv figuranții – trăiesc mai bine ca oriunde, altminteri nu s-ar buluci toți într-acolo, atrași de un Eldorado perpetuu… Make America Great Again!

Numai că democrația americană, vorba personajului principal din romanul În lipsa președintelui, „nu poate supraviețui alunecării actuale spre tribalism, extremism și resentimente arzătoare.” Pentru că, citim în aceleași pagini, „astăzi, în America, domnesc mentalitatea «Cine nu e cu noi, e împotriva noastră.» Politica poate fi definită cu a fi un sport sângeros. Rezultatul e că ne crește tendința de a crede tot ce e mai rău despre oricine nu e în grupul nostru (…) Dar e imposibil să păstrăm democrația dacă scade fântâna încrederii.”[13] Așa că mă întreb firesc, cum să aibă încredere un șoricel într-un elefant ? Păi ce este România în comparație cu SUA, nu o micuță rozătoare ?

Mai mult, destui le învinuiesc că, măcar involuntar, au permis apariția terorismului arab. Astfel, cotidianul The Guardian a dezvăluit la 11 decembrie 2014, în articolul „ISIS – The Inside Story”, culisele abominabilei mișcări, citându-l pe un anume Abu Ahmed, membru al organizației jihadiste, prizonier în lagărul Bucca din Irak, a cărui pază o asigurau americanii. Ei bine, zice individul, „nu am fi putut să ne întâlnim cu toții, așa, la Bagdad sau oriunde în altă parte. Ar fi fost incredibil de periculos. Aici, nu numai că eram în siguranță, dar eram la numai câteva sute de metri de întregul stat major al A-Qaida.” Între cei aflați în detenție se număra și un oarecare Abu Bakr Al-Baghdadi (viitorul lider ISIS), care „era foarte respectat de armata americană. Dacă voia să meargă în vizită la cineva din alt lagăr, el putea, noi nu. Iar în timpul ăsta o nouă strategie se năștea chiar sub nasul lor. Aceasta viza construirea Statului Islamic. Dacă nu ar fi existat o închisoare americană în Irak, nu ar fi existat ISIS. Bucca era o uzină. Ea ne-a fabricat. Ea a construit ideologia noastră. Era locul ideal. Ne-am înțeles să ne strângem când vom ieși. Și a fost simplu să păstrăm legătura. Cu toții ne-am scris datele pe elasticul chiloților. Când am ieșit, am putut să luăm legătura unii cu alții. Toți cei care erau importanți pentru mine erau notați pe elasticul alb. Aveam numerele lor de telefon, numele satelor lor. A fost foarte simplu. Începând cu 2009, mulți dintre noi și-au reluat activitatea. Doar că de data aceasta am făcut-o mult mai bine. Chiloții ne-au permis să câștigăm războiul.”[14] Potrivit unui colonel yankeu, Kenneth King, la părăsirea „uzinei terorismului”, în 2009, Al-Baghdadi le-ar fi transmis paznicilor: „Salut, băieți, ne vedem la New York!” Și s-au revăzut, din nefericire, prăbușirea „Gemenilor” și sutele de cadavre stau mărturie apocalipticei revederi. Să nu neglijăm nici remarca unui rus întâlnit de García Márquez în 1957 pe străzile Moscovei: „În timpul războiului cunoscuse mulți soldați americani. Credea că sunt niște băieți naivi, sănătoși, însă de o ignoranță crasă.”[15] Iar de atunci încoace nimeni nu i-a mai scos din ignoranți… Că ne place sau nu, și acesta este unul dintre chipurile molohului de dincolo de Ocean.

Cu fața, de vreo 30 de ani, la Statele Unite ale Americii, noi, românii, am întors spatele puterii de la Răsărit, fudul și ostentativ, provocator chiar. Am uitat prea repede obsesia pravoslavnicilor încă din vremea întemeietorului Petru cel Mare. Alexandr Zinoviev o recunoaște fără ocolișuri: „Avem nevoie de un ocean cald și cel Indian ar fi cel mai potrivit. Britanicii s-au folosit îndeajuns de India și alte țări din Est; acum ne-a venit și nouă rândul. N-am știut la timpul potrivit că problema era mai simplă decât credeam, pentru că nimeni nu s-a obosit să se uite pe o hartă. Credeam că drumul spre ocean trece prin Altai, Pamir și Himalaya. S-a dovedit însă că era doar ceva mai departe de Soci și mult mai accesibil decât Sociul. Ce păcat că nu ne-a arătat nimeni un atlas! N-ar mai fi avut loc criza din Iran. Și n-ar mai fi fost nici picior de arab pe-acolo. În treacăt fie zis, nici nu se înțelege de unde au venit așa deodată. La urma urmelor, am ieșit totuși la un ocean cald. E drept că puțin mai la vale, pe coasta Americii, în Cuba.” [16] La fel au ieșit deunăzi și la Marea Neagră, prin Crimeea… Repetabilitatea șicanatorie a istoriei… Cumva și reparatorie ?

Și fostul disident sovietic atacă în continuare, iarăși cinic:

„- Studenții iranieni au ocupat ambasada americană și nu sovietică. De ce oare?

– Dacă ar fi pus mâna pe ambasada sovietică, Armata Roșie ar fi ocupat imediat Iranul. Pe când americanii sunt slabi.

– Americanii sunt o democrație.

– Asta și spun, sunt slabi.

– Ce porcărie ! Să mai luăm o sticlă să ne limpezim mintea.

– Lasă sticla. E scump. Și nici n-avem unde să vomăm.

– Iranul ăsta îngrozitor terorizează o mare supra-putere. Arabii violează Europa Occidentală. Ah, Doamne, ce se întâmplă?

– Occidentul e putred.

– Nu te grăbi să îngropi Occidentul, a cărui ticăloșie ascunsă nici nu s-a arătat încă!

– Bine, bine, e pe undeva și o ticăloșie, însă mult mai multă tâmpenie. Dacă ar fi fost mai multă ticăloșie și mai puțină tâmpenie, lucrurile ar fi arătat mai bine.”[17]

De-ar fi doar asta, dar nu, urmează finalizarea de kinogramă:

„- (…) Prea multe semne ale trecutului. Occidentul în general este încărcat de propriul trecut, care atârnă prea greu și-i scapă din mână. Odată pierdut însă, trecutul ia și viitorul cu el.

– La noi, dimpotrivă, nimic nu este trecut. Totul este viitor. Chiar și trecutul Occidentului.”[18]

Cât despre asasinarea lui J.F. Kennedy, omul de știință fugit în Occident în 1977 are din nou o părere menită să ne sporească și mai mult confuzia: „În afacerea asta n-am fost implicați direct. Însă, oricând are loc vreun atentat undeva în lume, suntem pe acolo. Îți aduci aminte de Oswald? A servit de paravan. Trebuie să fie și tipi ca Oswald pentru ca planul de asasinare să demareze. El le-a băgat în cap celor care voiau să scape de Kennedy că asasinatul ar fi putut fi prezentat drept «mâna Moscovei». Și asta a stimulat punerea la cale a atentatului. A ști să-i dirijezi pe conspiratori, insuflându-le speranța că vor putea da vina pe Moscova, fără să le oferi însă nici cea mai mică șansă de a o face, iată marea artă! Indivizi care să comită asasinate politice se găsesc cu grămada pretutindeni. E însă nevoie de o metodă științifică pentru a-i descoperi, dirija și a te asigura că n-ai să fii prins tu însuți.”[19]

Cam astfel se pune problema „războiului rece” între superputerile mondiale declanșat după pacea din 1945. SUA, de două ori mai micșoară ca suprafață, dar cu o populație dublă față de Rusia… Numai că noi, românii, suntem asemenea șoricelului nimerit sub copitele elefanților gata să se izbească fatal cu trompele. Și cum să ne strecurăm nevătămați printre pachidermele uriașe ? Cum să nu stârnim furia unuia ori altuia? Vorba lui Zinoviev, „în bătălia dintre doi idioți atotputernici nu e loc pentru un pitic deștept. Poți sfârși băgat la apă, fie de unul, fie de altul – sau de amândoi deodată. Mai bine să te ferești din drum. Fă-o însă atât de discret, încât nimeni să nu dea atenție ieșirii tale din scenă.”[20] Pe de o parte, geografia potrivnică, la doi pași de muscali, pe de altă parte, scutul de la Deveselu cu cătarea înspre Moscova… Unde mai pui că Republica Moldova e o Rusie în miniatură, iar ceilalți vecini nu sunt niște antiruși, dimpotrivă… Grea povară geografia ce ne-a fost dată și parcă ieri bolșevicii urlau să trezească la realitate o omenire amorțită: „Capitaliștii europeni și americani vă mănâncă truda, tâlhăresc bogățiile patriei voastre, vă calcă în picioare religia, cinstea, Iibertatea, vă folosesc ca pe niște vite de povară. Treziți-vă, ridicați-vă, alungați-i ! Orientul pentru orientali ! Rusia nu cere nimic, nu vrea nimic, doar îi luminează și îi trezește pe frații ei orientali. Ascultați, tovarăși, glasul ei !“[21] Și geaba lozinca: „«Lupta de clasă. Dictatura proletariatului. Pământul pentru țărani, uzinele pentru muncitori. Religia este opiul popoarelor. Proletari din toate țările, uniți-vă!» Periculoase fraze explozive, care, fiindcă sunt simple și sunt repetate neîncetat, au forța să organizeze neliniștile și năzuințele maselor și să determine ieșirea la acțiune, unitară și bine pusă la punct. Lozincile acestea pot trezi în rasele sălbatice, necivilizate încă, mari forțe întunecate; va ajunge oare comunismul să le lumineze?”[22] Nu fu să fie, e clar!

Să nu ignorăm nici observația din 1988 a scriitorului Philip Roth, într-un interviu: „Vulgarizarea generală nu e mai puțin importantă pentru americani decât este represiunea pentru est-europeni.(…) Aici avem de-a face cu supraabundența de informație, cu circuite proliferând de informație – cu cenzura nimicului. Vulgarizarea generală provine exact din ceea ce nu au cei din Europa de Est sau din Uniunea Sovietică: libertatea de a spune orice și de a vinde orice după bunul plac.”[23] Faimosul scriitor numea acest proces „adaptarea pentru tonți” și astăzi, după căderea Cortinei de Fier, îl trăim uluiți și noi, cei din Est…

Numai că de echilibrul politic al omenirii depinde viața noastră de zi cu zi. Și cum să nu privim cu îngrijorare înspre cei doi coloși mondiali – SUA SUA -, cum să nu tremurăm la orice strănut al lor? Monedă de schimb a înțelegerilor și neînțelegerilor dintre ei, România se căznește să-i țină suficient de aproape sau de departe pe amândoi. Unii ne-au impus o etatizare orwelliană, cu ucazuri moscovite ferme și nediscutabile, ceilalți ne-au îmbiat la disoluția statului și la cedarea suveranității economice, bancare, financiare în favoarea străinilor… Deh, „românii au fost sclavi. Mentalitatea lor a fost modelată de secole de oprimare. Conducătorii lor, cel mai adesea, au o perspectivă de preot sau de jurist de țară”[24], vorba lui William Smith Culbertson.

Iar lângă aceste două mari blocuri militaro-politice s-au ivit altele – Uniunea Europeană și China – și zău dacă mai știm cu cine să ne împărțim sărăcia și nevoile? Și cum să uităm că Rusia e la doi pași de noi, iar din Europa nu-i chip să ne mutăm?

În urmă cu 80 de ani, „Stalingradului i-a fost predestinat să decidă filosofia istoriei, sistemele sociale ale viitorului. Umbra destinului mondial acoperise pentru ochii omenești orașul în care cândva se depănase o viață obișnuită. Stalingradul devenise un semnal al viitorului.” [25] Dar nimeni nu-și mai dorește un nou Stalingrad. De aceea trebuie să luăm aminte la versatilitatea memoriei noastre, căci „conștiința umană, adresându-se trecutului, întotdeauna cerne printr-o sită avară esența marilor evenimente, eliminând suferințele soldaților, zbuciumul, aleanul ostășesc. În memorie rămâne o relatare seacă despre cum erau rânduite oștile care au obținut victoria și cum erau rânduite oștile care au fost înfrânte, numărul carelor de luptă, al catapultelor, al elefanților sau al tunurilor, tancurilor, bombardierelor care au luat parte la bătălie. În memorie se va păstra relatarea despre cum înțeleptul și fericitul conducător de oști a angajat centrul izbind în flanc și cum rezervele care au apărut prin surprindere de după niște coline au decis soarta bătăliei. Cam asta-i tot, și, poate, o banală pomenire a faptului că fericitul conducător de oști, odată întors în patrie, a fost suspectat de intenția de a-l răsturna pe suveran, așa încât pentru salvarea patriei a plătit cu capul ori a scăpat, norocos, numai cu exilul.

Sau iată tabloul creat de un pictor al unei bătălii ce tocmai a avut loc: luna imensă, opacă, a încremenit, abia răsărită, deasupra câmpului de glorie; dorm cu brațele desfăcute vitejii strânși în armuri, pretutindeni se văd care de luptă sfărâmate sau tancuri lovite și iată-i pe învingători cu pistoale-mitralieră și pelerine fluturând, cu căști romane purtând vulturi de aramă, cu mițoase căciuli de grenadier”[26]… Fețele diferite ale adevărului părelnic unic, ale istoriei… Mda, „adevărul e bun, dar dragostea e și mai bună.”[27]

De ziua Americii, gândurile mele trec și prin Rusia, este inevitabil. Din gâlceava lor ar putea izbucni un alt măcel planetar, unul al spionilor, dacă e să-l cred pe Zinoviev. Care, printr-un personaj de-al său, dezvăluie că „următorul război (…) va fi un război al maselor de oameni împotriva altor mase de oameni, nu numai simpla tehnologie împotriva tehnologiei. În război, ființa umană va rămâne întotdeauna principala armă, pentru că ea este cea care poartă armele. Principalul teatru de operațiuni va continua să fie Europa Occidentală. Așa dorim noi! Și ne vom impune voința întregii lumi. De aceea trebuie cu orice preț să decuplăm Europa Occidentală de Statele Unite, s-o neutralizăm, s-o demoralizăm, și s-o divizăm. Ăsta-i motivul pentru care prezența noastră acolo, indiferent sub ce formă, constituie un obiectiv strategic.”[28]
Să i se împlinească oare profeția? mă întrebam la sfârșitul capitolului, fără să-mi imaginez, totuși, că proiectilele și rachetele vor șuiera la câțiva pași de hotarele noastre oropsite…


[1] Călătorind prin Europa de Est

[2] Declarația a fost semnată de 56 de persoane, toți bărbați și cetățeni britanici, din partea celor 13 colonii originare (DelawarePennsylvania, Massachusetts, New Hampshire, Rhode Island, New York, GeorgiaVirginia, Carolina de Nord, Carolina de SudNew JerseyConnecticut și Maryland) care au și devenit statele întemeietoare ale SUA. Ei au jurat cu „viața, averea și onoarea lor”, conștienți că gestul lor va fi interpretat în insulă ca act de trădare, pedeapsa fiind spânzurătoarea și confiscarea totală a averii.

[3] În lipsa președintelului, avându-i ca autori pe Bill Clinton (președinte al SUA în perioada 1992-2001) și pe James Patterson.

[4] Steagul împestrițat cu stele, în traducerea lui Cristian Petru Bălan (Enciclopedia Imnurilor de Stat ale Țărilor Lumii, Editura Mileniul III, Ploiești, 2008)

[5] Cele 13 linii drepte semnifică numărul coloniilor britanice care s-au răsculat împotriva Coroanei, iar cele 50 de steluțe, statele componente ale federației nou create.

[6] Ion Vianu scrie: „Ceea ce reproșez eu corectitudinii politice nu este conținutul ei, ci dominanța ei externă și genul de terorism pe care îl exercită” (în dialogul său cu Ioana Scoruș, În definitiv…)

[7] Ion Vianu în dialogul său cu Ioana Scoruș, În definitiv…

[8] Ibidem

[9] Gazeta Sporturilor

[10] Ibidem

[11] Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic

[12] Mircea Cărtărescu, Omul care scrie: jurnal 2011-2017

[13] Bill Clinton și James Patterson, În lipsa președintelui

[14] A se vedea și articolul lui Adrian Pătrușcă – Rețeaua ISIS din chiloți. Primăvara fraților lui Obama s-a sfârșit. De ce ar mai rămâne Trump în Siria? (Evenimentul zilei)

[15] Călătorind prin Europa de Est

[16] Homo Sovieticus

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Homo Sovieticus

[20] Ibidem

[21] Nikos Kazantzakis, Jurnal de călătorie, Rusia

[22] Ibidem

[23] De ce scriem?

[24] W. Culbertson și A.M. Owsey, Pagini de jurnal; doi diplomați americani în Bucureștiul interbelic

[25] Vasili Grossman, Viață și destin

[26] Ibidem

[27] Ibidem

[28] Homo Sovieticus


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *