România lui PCRescu

                                  România nu e doar spațiu, ci și un timp îndrăgostit de poveste.

Se apropie iar acel timp al anului în care suntem mândri de isprăvile strămoșilor, iar pe ale noastre nu le mai putem îneca în fasole, că s-a scumpit. Ambasadele și serviciile consulare se dau peste cap să arate că suntem pe hartă, doar că bugetul de sărbătoare s-a subțiat, până la epsilon.

Consulatul din Manchester al României a organizat sărbătorirea Zilei României la Galeriile de Artă. Românii organizează aniversările, ca și parastasele, înainte de data în sine, probabil pentru a nu înșela așteptările. Dar așteptările sunt niște paralele, care nu mai dau doi bani pe întreprinderile omenești.

Am întârziat un pic, trenurile englezești nu înțeleg calendarul ortodox, dar chiar dacă am pierdut momentul celor două imnuri, cel al României și cel al Marii Britanii, m-a deșteptat gerul de-afară. Nu-mi aduc aminte să fi făcut parte din Commonwealth, dar de la o vreme și imnurile au dat năvală pe site-urile de dating, căci pentru matrimoniale ai nevoie de seriozitate.

Scaune erau doar pentru personalitățile invitate, am fost avertizată de doamna care m-a condus. Românii, a căror zi o sărbătoream, stăteau în picioare, ca un cor ce și-a pus speranțele în orchestră. Dintre personalități, cei mai mulți erau bărbați. Niciunul nu a avut destulă galanterie ca să ofere scaunul unei babe. Ca mine. În tinerețe mă mai alerga sănătatea, acum rar mă prinde. Poate oboseala unei zile de lucru, poate picturile care ar fi năucit prin simbolism orice frate mai tânăr, ceva a declanșat în mine un fel de bucurie muieratică, de ziceai că dacă aș fi vrut, chiar aș fi putut zbura. Menționez că datorită regulilor de conservare a picturilor încăperea nu avea ferestre.

În prima parte au luat cuvântul doamna Nicoleta Teodorovici, Consul General al României la Manchester, Dr Wakkas Khan, Deputy Lord Lieutenant, MBE DLFRSA BDS, uneori ai impresia că britanicii chiar și când sunt singuri au venit cu o gașcă, Ambasadorul României în Marea Britanie, doamna Laura Popescu și Primarul Manchester-ului, Cllr. Carmine Grimshaw.

Și … la fel cum ni s-a întâmplat în ultimii ani, s-a vorbit despre Ucraina. Niciun român sărbătorit cu fast nu a reacționat. Și atunci baba, cu ce i-a mai rămas din mândria națională, a întrebat de ce trebuie să ajutăm Ucraina sacrificând românii pentru un război care nici măcar nu este al nostru. Le-am reamintit, căci poate au uitat, de sărăcirea țării, că de-aia nu au avut sarmale în meniu. Doamna Ambasador m-a pus la punct, subliniind, ca o profesoară, că ar fi în interesul României. Doar că eu nu îi sunt elevă, ci cetățean al țării pe care o reprezintă. Evenimentele, care s-au aliniat mai ceva ca planetele, din viitorul apropiat vor dovedi că politicienii români, iar și pentru a câta oară?, și-au ales prost aliații. Nu sunt Baba Vanga, dar haosul propagandei lansate pe piața mondială a trezit și legea, și ordinea, Universul are alergie la dezechilibre.

M-a luat cu călduri de la atâta tupeu, ceea ce m-a făcut să înțeleg mai bine sindromul Jane Fonda, deși nu e prima dată când am vociferat. E drept că mă așteptam ca tinerii prezenți să scandeze ceva, orice, împotriva războiului în general, pentru că generațiile viitoare nu se vor putea hrăni cu producția de arme instituită de guvernele de acum. Apa, însă, era ediție de gală, cu data de naștere pe etichetă.

Am simțit totuși că era și ziua mea pentru că a fost amintit Gică Hagi, iar Primarul Liverpool-ului, Cllr Barbara Murry, a recitat o poezie despre dezastrul de la Hillsborough din 1989. Semn, mai ceva decât astral, că ne calificăm la Mondialele din 2026!

Soprana Simona Furdui, profesor universitar și colaboratoare a Filarmonicii din Oradea, a interpretat, cu patos, câteva melodii românești. Au rulat și două scurte videoclipuri: „România, alegere strategică” și „România, grădina Carpaților”. Evenimentul s-a bucurat și de expoziția de fotografie a artistului Mark Wilman: „Bucureștiul nuanțelor monocrome”. Bine că nu ne-au murit lăudătorii!

Am plecat înainte de gustărele, ca să nu dau nimănui emoții, în caz că s-ar fi crezut că nu știu ce amic al meu mi-ar fi împrumutat un Oreșnikov de poșetă. Mirosea a mâncare indiană.

P.S. În anul 1882 Henrik Ibsen publica „Inamicul public”, o piesă de teatru despre conflictul dintre profit și sănătate, despre propagandă, trădarea intelectualilor și minciuna idealurilor de tip rețele de socializare. Citiți piesa lui Ibsen și treziți-vă la realitate!

M-am născut în România, pentru că oriunde altundeva m-aș fi plictisit. Să-ți fie bine, România, țara mea de glorii, țara lui de dor!