Votul la moţiunea de cenzură intitulată „Au ruinat ţara şi acum îi obligă pe români să achite nota de plată – afară cu Guvernul ipocrit” a fost 134 de voturi ”pentru”, 4 voturi împotrivă. Moţiunea de cenzură împotriva Guvernului Bolojan a picat>
România, piesă de arhitectură fixată în planul urbanistic al lumii noi
România se află într-un moment de confirmare istorică. Faulturile civilizaționale devin linii de front, iar țările sunt obligate să-și clarifice definitiv apartenența. Textul de față urmărește să arate cum România a trecut, în doar trei decenii, de la o zonă gri a incertitudinii geopolitice la statutul de piesă esențială în arhitectura occidentală. Este o analiză despre alegerile care au făcut această reușită posibilă, dar și despre pericolele care o pot submina.
În urmă cu 35 de ani, România nu știa dacă va mai rămâne întreagă. Frontierele ei nu erau garantate decât de iluzii diplomatice și de o memorie recentă a supraviețuirii. Nici statutul de stat suveran nu era sigur într-o Europă care se redesena rapid, sub ochii tulburi ai unui Est postcomunist fragmentat și lipsit de reflexe strategice.
Samuel Huntington, în 1993, contura o hartă crudă și rece a lumii: nu ideologiile vor trasa marile rupturi ale viitorului, ci civilizațiile – conglomerate istorico-culturale adânc înrădăcinate. Iar România, spunea el, se află la marginea unei civilizații, prea ortodoxă pentru Occident, prea latină pentru Est, prea fragilă pentru a decide singură. O țară gri, între lumi.
Astăzi, în 22 iunie 2025, într-o lume care fierbe la intersecția a două teatre de confruntare – Ucraina (civilizația rusă vs. Occident) și Iran (civilizația islamică vs. Occident) – România nu mai este „în pragul unei alegeri”, ci parte clară a unei familii civilizaționale. Suntem acolo unde ne-am dorit, unde ne-am pregătit să fim și unde am fost acceptați datorită meritului strategic acumulat în ultimele trei decenii.
Lumea intră în faza fierbinte a Războiului Civilizațiilor
În 1990, Războiul Rece se încheia. În 2025, o nouă ordine globală se prefigurează nu prin tratate, ci prin drone și distrugere strategică. Războiul Rusia–Ucraina nu mai este doar un conflict regional, ci o expresie brutală a ceea ce Huntington anticipa: ciocnirea dintre o civilizație ortodoxă-slavă autocratică și un Occident liberal-democratic.
Iar azi, când lovituri aeriene americane vizează situri nucleare iraniene – faza caldă a unei alte rupturi civilizaționale –, lumea se aliniează pe faulturi vechi, dar activate violent. Nu mai suntem într-o epocă de negociere; am intrat în momentul de decizie geocivilizațională.
O redirecționare istorică: cum a fost schimbat cursul previzibil
Cursul prezis de Huntington și de majoritatea analiștilor geopolitici în 1990 era unul de stagnare, de incertitudine și chiar de posibile fracturi interne sau reorientări spre est. România părea o țară prea mică, prea divizată și prea indecisă pentru a se putea înscrie ferm într-o civilizație dominantă. Și totuși, acest curs a fost schimbat. Nu de hazard, nu de presiuni externe, ci prin alegeri inspirate și o preocupare constantă pentru securitatea națională.
A existat o memorie activă a responsabilității istorice față de milioanele de morți din cele două războaie mondiale – sacrificii făcute tocmai pentru ca acest spațiu locuit de vorbitori de română să devină și să rămână o patrie. S-a păstrat direcția occidentală, nu ca reflex de moment, ci ca strategie de durată.
Astăzi, când lumea se reconstruiește după o arhitectură de securitate radical nouă – un „plan urbanistic global” în care blocurile civilizaționale se închid, se delimitează și se fortifică –, România nu doar că nu mai este în afara proiectului. Este o piesă arhitecturală solid fixată în cel mai avansat și sigur spațiu civilizațional disponibil: cel occidental.
România anului 1990 era un stat nealiniat, încercuit de incertitudini:
– un vecin maghiar cu impulsuri revizioniste;
– o Rusie dornică să-și refacă influența;
– o economie disfuncțională și instituții în derivă;
– o clasă politică incipientă, oscilând între oportunism și improvizație.
Dar prin alegeri inspirate și o preocupare constantă pentru securitate națională, România a păstrat direcția. A intrat în NATO, apoi într-o Uniune Europeană care s-a dovedit, în timp, cadrul de consolidare internă și vizibilitate externă. A modernizat justiția, a investit în interoperabilitate militară, a devenit furnizor de securitate în regiunea extinsă a Mării Negre.
2025: România are familie. Nu mai este disponibilă pentru negociere.
– participă activ la protejarea flancului estic al NATO;
– cooperează strâns în domeniul intelligence cu actorii occidentali;
– este actor regional credibil în Balcanii de Vest și Republica Moldova;
– este integrată economic, legislativ și instituțional în modelul euroatlantic.
România are casă. Are familie. Este membru activ în civilizația occidentală. Nu mai este o zonă gri. Nu mai este accesibilă oricui. Este o piesă de arhitectură fixată în planul urbanistic al lumii noi, în care blocurile civilizaționale nu mai discută, ci delimitează prin forță.
O victorie a lucidității statale
Aceasta nu este doar o poveste de succes. Este o confirmare strategică a unui efort istoric. Un arc de 35 de ani între incertitudine existențială și apartenență sigură. Nu avem doar o geografie salvată. Avem o identitate confirmată.
România, piesă de arhitectură a lumii occidentale, nu mai poate fi mutată fără consecințe. Este ancorată. Este proiectată. Este parte din plan.
România ca hub al civilizației occidentale la frontiera cu o altă civilizație
România nu mai este doar un beneficiar al arhitecturii occidentale. Este un nod activ, un cap de pod în expansiunea culturală, politică și strategică a civilizației occidentale la frontiera civilizațională. Poziționarea sa nu mai este doar una geografică, ci una funcțională: de conectare, de distribuție a valorilor, de garant al normelor.
De la infrastructura energetică (care leagă Marea Neagră de piețele vestice) la parteneriatele de apărare (de la scutul de la Deveselu până la exercițiile multinaționale NATO), România acționează ca un bastion occidental într-un spațiu frontieră. La granița dintre lumi, România este poartă, nu zid. Este canal, nu obstacol.
În această calitate, Bucureștiul nu mai este doar capitala unei țări medii, ci un centru de greutate regional. Deciziile care se iau aici contează pentru stabilitatea întregii regiuni. Mesajele trimise de aici rezonează din Chișinău până la Belgrad, din Varșovia până la Ankara.
România ca hub civilizațional înseamnă și o misiune: de a ancora valorile occidentale într-o zonă istoric fragilă. Să le traducă, să le adapteze, să le apere. Este un rol care cere luciditate, reziliență și viziune – și un angajament constant față de valorile care definesc acest spațiu civilizațional.
Provocările interne care pot fragiliza statutul de hub occidental
România, în ciuda poziționării sale occidentale ferme, nu este imună la fragilități interne care pot eroda acest statut. Apartenența civilizațională nu este un dat perpetuu, ci o alegere care trebuie reconfirmată prin acțiune și viziune, generație după generație.
Prima amenințare este regresul democratic. Tentația populismului, a autoritarismului mascat sub lozinci naționaliste sau anti-occidentale, rămâne prezentă. Declinul încrederii în instituții, alimentat de corupție, polarizare și manipulare mediatică, poate slăbi coeziunea internă și capacitatea de a juca un rol extern coerent.
A doua vulnerabilitate este fragilitatea educației. Fără o masă critică de cetățeni educați în spirit democratic, rațional și occidental, România riscă o deriva culturală spre periferie. Educația nu este doar infrastructură sau buget, ci vector de civilizație.
În fine, vulnerabilitățile structurale – infrastructură întârziată, birocrație excesivă, inegalități accentuate – pot genera frustrări sociale și sentimentul de stagnare, de marginalizare. În lipsa progresului vizibil, ideea de apartenență occidentală riscă să devină o etichetă golită de conținut.
Într-un moment în care România este parte a lumii occidentale nu doar cu numele, ci cu funcțiune strategică reală, aceste provocări trebuie abordate frontal. Altfel, riscul nu este doar pierderea unei poziții – ci regresul spre zona gri de unde am plecat.
Concluzie
La 35 de ani de la ieșirea din comunism, România nu mai este o intersecție incertă între lumi. Este o piesă de arhitectură strategică bine fixată în planul civilizațional occidental. A reușit această performanță nu din inerție istorică, ci prin alegeri inspirate, printr-un angajament constant față de valorile democrației și ale securității, printr-o memorie vie a sacrificiilor trecutului și o viziune lucidă asupra viitorului.
Într-o lume care intră în faza fierbinte a ciocnirii civilizațiilor, România nu este un spațiu disputat, ci un actor poziționat. Este un hub, o poartă, un garant. Iar acest statut nu este un privilegiu, ci o responsabilitate. Viitorul României se va măsura nu doar în cât de bine va rămâne ancorată în Occident, ci în cât de mult va contribui la consolidarea și extinderea acestei civilizații într-un spațiu de frontieră mereu frământat.
(Dumitru Ungureanu – Washington, DC)
Comentarii
Cu ce pret? Si cat mai mai este SUA parte in Occidentul european in razboiul cu Rusia?