Românii, de când se știu, au luat moartea în râs

Românii, de când se știu, au luat moartea în râs. De olteni nu mai zic, la capitolul ăsta sunt campioni, se apucă să povestească, încă din momentul priveghiului, întâmplări dintre cele mai haioase, chiar lângă catafalc, care nu este altceva decât masa cea mai bună pe care o are mortul prin casă și care revine, după înmormântare, la utilizarea pentru care a fost creată inițial. Chiar și la pomana de după inmormântare, râsul și glumele despre momente din viața celui plecat sunt absolut normale.

Pe vremea când eram copil, spectacolul atingea maximul în ziua inmormântării, când mai toate gospodinele, cu treabă prin ograda proprie, trăgeau cu urechea din când in când către drum să nu cumva să scape convoiul mortuar. Altele, mai curioase, ieșeau la poartă din vreme și, când muzica începea să se audă în depărtare, îi chemau pe ceilalți, peste gard. Hai, ieșiți, că trece moarta, să n-o pierdeți! Când trecea moarta, era eveniment. Toata lumea ii analiza cu atenție fața deformată, incercând sa găsească vreo asemănare cu tabloul agățat pe covorul persan intins pe peretele special construit chiar în spatele căruțașului caruia i se făcea onoarea de a juca unul din rolurile importante din spectacol.

După ce se indepărta convoiul, când fanfara abia se mai auzea, toate vecinele se adunau ciorchine și incepeau sa dezbată calitatea prestatiei. De obicei, lăudau cu invidie coroanele, jerbele, voalul mortuar, sicriul, muzica, prosopul legat la mâna popii, baticele impărțite femeilor, bănuții aruncați la intersecții. Totul era disecat în amănunt și medalia mergea către copiii moartei, care nu se zgârciseră și îi făcuseră fală.

Invătămintele finale, pentru mine, erau întotdeauna aceleași: “Vezi, mamaie, așa sa îmi faceți și mie, să nu vă râdă lumea.”

Nu prea înțelegeam eu, copil de școală primară, cam ce puteam să îi mai facem noi, pentru că bunică-mea îsi pregătise în detaliu, incă din timpul vieții, toată regia ultimului act. S-a dus la fotograful de la oraș să se pozeze special pentru tabloul de la capul catafalcului și pentru poza de pe cruce. Și-a cumpărat de toate: batiste, prosoape, batice, pe care ni le desfăcea in fiecare iarna și ni le arăta care pentru cine era, să nu le incurcăm. Ba își luase și sicriu, il tinea rezemat de perete în odaia de la drum, odaie în care au dormit mai târziu, cu mare plăcere, de atâtea ori, prietenii pe la chefuri. Unul dintre ei, mai vesel decât ceilalți, a coborât sicriul pe podea și a dormit tun în el. Ba s-a trezit mai treaz decât se culcase.

Și ca bunica era toată lumea de la țară, nu numai in satul meu, ci în toata Oltenia. Pentru noi, moartea făcea parte din viață. Auzeam de nenumărate ori povești despre moroi, neapărat spuse la adăpostul intunericului, pentru a spori efectul, pesemne. Așa aflam cum al lui cutărescu, mort de curând, incepuse sa ii sperie pe ăi de acasă, probabil pentru că încurcaseră batistele in ziua înmormântării. Până și moroii ăștia făceau parte tot din viață.

Acum, poate înțelegeți de ce nouă, românilor in general și oltenilor în special, toate poveștile astea pronuntate pe un ton grav care ne anunța că o să avem inmormântări, nu prea reușesc să ne sperie, dar in schimb, ne întristăm din ce in ce mai tare atunci când vedem in jurul nostru atăția morți vii, oameni despre care credeam că trăiesc, dar în care, de fapt, e totul mort demult.

Căci cum altfel s-ar numi părinții care nu îsi mai văd copiii sau nepoții, de atâtea luni, desi trăiesc unii lângă alții, de frică sa nu ia un virus? Cum altfel s-ar numi copiii care refuză să mai mearga să își imbrățișeze părinții sau bunicii de frică sa nu îi omoare, când se stie că nimic nu ii omoara pe bătrâni mai sigur decât singurătatea și dorul de copii si nepoți? Dorul e boala care te macină incet și sigur, mai sigur decât orice virus.


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

6 comentarii pentru articolul „Românii, de când se știu, au luat moartea în râs”

  • poporul s-a antrenat mii de ani pentru vremurile astea…
    gasind vinovat…poporul, te declari incompatibil cu vremurile.
    un conducator antrenat pe masura vremurilor, doar din popor va rasari…, ca doar din dorintele Batranilor va rasarii.

  • Multa gratie si suflet in postarea dv. !

  • Arma secretă a românului la ceas de cumpănă a fost arta de a face haz de necaz!

  • bine ati venit doamna Adriana!
    foarte frumos materialul, astept cu nerabdare interventiile Dvs,
    v-am urmarit interviul, aveti talent, continuati inclusiv video.
    Toate cele dorite si mult succes!

  • Frumos

  • Se vede ca aia din capu’ trebii nu prea au legatura cu etosul strămoșesc. Nu prea pricep nimic din sufletul acestui popor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *