Alarme. În drum spre Bibliotecă, la 10 dimineața, aud sirenele trase într-un exercițiu de alarmare. Știu că e doar un exercițiu, evident inutil, deoarece ăia de la ISU vor să-și justifice banii; cu toate astea, mă trece un fior:
Fiorul dat de așteptarea bombardierelor.
De unde și pînă unde acest fior? N-am trăit bombardamentele anglo-americane din primăvara și vara lui 1944. Ca atare, sirenele nu sînt pentru mine asociate cu vuietul sutelor de fortărețe devastatoare. De unde vine acest fior? Din trecut, prin gene? Din filme? Din lecturi? Oricum, îmi trec prin cap, pînă la bibliotecă, următoarele gînduri:
*
Istoria în declin. Mă sună cineva din străinătate. Are o neliniște, și vrea să mi-o destăinuie și mie. Și anume. În jurul României, lumea clocotește, ca un vulcan. Într-o proză de Fănuș Neagu, un tip se întoarce acasă, în sat, și intrînd pe poartă, strigă, pe post de Bună ziua! Popoarele din Africa se mișcă! Asta auzise el de dimineață pînă seara la radio. Cam așa ceva se petrece în jurul României. Popoarele se mișcă. Interlocutorul meu e îngrijorat că țara n-are liderii pe măsură. Îi răspund că țara n-are lideri pe măsură, pentru că așa a vrut ea, țara, fericită pînă la orgasm, ori de cîte ori, un cap mare era dus la ghilotina DNA. Și astfel, scena politică s-a aplatizat, pînă la a deveni o tingire. Da, ar trebui făcut ceva – zic eu –, sceptic în materie de români, numai că asta ar presupune la ai noștri ceva ce n-au, n-au avut și nu vor avea niciodată:
Conștiința Istoriei în necontenită mișcare, a Istoriei în delir.
Românii devin conștienți de dezastru abia cînd ajung în plin dezastru.
Și atunci, cad în deznădejdi mioritice. În ianuarie 1940, presupunînd că s-ar fi găsit o Cassandra moldo-valahă, mai mult ca sigur ar fi fost luată peste picior profețind în transă că România Mare va deveni în anul respectiv România Mică. Abia după Diktatul de la Viena, românii au devenit conștienți de pericol.
*
Cele două femei sovietice. Am tras la xerox azi-noapte cele două texte pentru un grupaj pe cristoiublog.ro de Paști. Evenimentele dorm, siestate de cozonaci și băutură; nimeni nu mai e interesat de politică și prin urmare, cum trebuie să dau ceva număr de număr, mă gîndesc la chestiuni de Istorie. Una ar fi prăpastia dintre femeia sovietică în Ard malurile Nistrului, marele reportaj de război propagandistic din teritoriile desrobite, femeie pamfletată siluitor de Const. Virgil Gheorghiu, și femeia sovietică din reportajul – tot mare, deh! – Kiev-Moscova-Leningrad – publicat de George Călinescu în Națiunea din noiembrie-decembrie 1946, după vizita delegației de scriitori și jurnaliști în URSS, în cadrul a ceea ce se numește la vremea respectivă Cunoașterea adevărului ascuns pînă acum despre marea vecină și prietenă de la Răsărit. Voi supune judecății Poporului cititor cele două imagini despărțite propagandistic, întrebînd – ce-ar fi să fac o rubrică de vineri cu o provocare lansată celor de azi despre o controversă a trecutului? – care dintre cele două descrieri e adevărată.
Ce legatura are Nariskin cu Natalia Narariskina ? Ce legatura are Peskov cu Maxim Gorki? Ce legtura are Prigojin cu Ilya Prigogine?
După mintea mea, fiorul vine din imaginație. Blaise Pascal scria că imaginația „aleargă” totdeauna mai iute ca rațiunea. Și eu pățesc la fel. Când eram copil, o pisam pe bunica pentru povești. Și ea divaga de multe ori. Făcea o paralelă cu ce văzuse, cu ce trăise pe timp de pace, pe timp de război. Așa am început să mă orientez prin istorie. De multe ori, bunica uita să-și pună în amărâtă ei de gentuță tubul cu nitroglicerină. (Parcă așa se numea.) Dar niciodată, niciodată nu scotea o cheie. Era tot ce-i mai amintea de casa pe care bunicul o construise cu tot dragul pentru familia lor. Când am văzut prima dată monumentele de marmură ridicate în memoria aviatorilor anglo-americani, le-am citit cu atenție și m-am gândit că, poate, unul dintre ei este cel care a lansat bomba căzută peste casa unei văduve cu șase copii. (Bunica se lăsase convinsă și trimisese fetițele undeva la țară, la insistențele doamnei învățătoare care adunase toți amărăștenii pe care-i avea la clasă și se jurase să aibă grijă ca de copiii ei. Băieții stăteau cu bunica la oraș. Bunica s-a trezit cu băieții de mână, plângând. În buzunarul sorțului avea o cheie. Era tot ce mai rămăsese din munca bunicului, mort înainte de vreme.) Istoria e plină de umor. Negru.
Nu vă mai bateți gura de pomană! Tăblițele de la Taormina nu cred să producă vreo schimbare de atitudine prin părțile noastre.
Și da, e o idee bună o rubrică nouă.
Ne îndreptăm cu toată viteza în direcția greșită a istoriei, din cauza lipsei de lideri cu viziune și trăire românească!