Președinta Senatului, Anca Dragu: „Nu cred că vom trece la acest paşaport Covid-19. Personal, nu susţin un asemenea demers”.

Românul votează cu orice. Cu inima, cu hormonii, cu testiculele, cu laba piciorului, cu ficatul, numai cu creierul nu

Cartea lui Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Șeicaru, apărută la Editura Victor Frunză, București, 2001 se deschide cu descrierea unei secvențe petrecute pe 8 august 1944 la Trustul Curentul:

„În acea zi fierbinte de august, coaptă ca un pepene, cum sunt verile la noi, la redacția ziarului, în biroul spațios și puțin demodat al directorului, se ținea o reuniune ceva mai puțin obişnuită. Fuseseră convocați acolo toți apropiații lui. Nu prea era timp de stat la vorbă, de aceea directorul le comunică hotărârea sa de a se retrage de la conducerea gazetei, spunându-le că în zilele următoare va pleca din țară. El îi anunță că «va lua drumul Madridului», unde intenționează să rămînă mai mult, în orice caz pînă la sfîrșitul războiului. Ceea ce se spunea pînă atunci în șoaptă și o știau toți, primea o adeverire publică. Foiala din capitală era aceea de așteptare a unor evoluții salvatoare, în momentul în care armatele ruseşti se aflau pe teritoriul țării, cînd bombardamentele aliate continuau în forță, mareşalul fiind pus în mare dificultate. «Vin ruşii!» era vorba la ordinea zilei, ținînd uneori loc și de salut. Soluții salvatoare nu se arătau, americanii, era clar că nu aveau nici un gînd să le-o ia înainte. Cum nu coborîră din ceruri nici pe urmă.

Directorul citi ceea ce urma să fie o scrisoare de demisie, care mai târziu a putut fi citită și în ziar:

«Lupta mea încetează. Nu mai am nimic de retractat, nimic de repetat dintr-o luptă străbătută de dogoarea unei convingeri. Dacă lupta a fost pierdută, nu înseamnă că a fost nedreaptă cauza. Aş vrea ca evenimentele să-mi dovedească netemeinicia temerilor mele și fericit aș fi, chiar cu prețul unei existențe pribege pentru restul vieții, să nu fi avut dreptate și o colaborare cu Rusia sovietică să fie posibilă, România păstrîndu-și întreaga ei suveranitate.
Lupta mea încetînd, nu mai am nici un rost de a conduce mai departe Curentul.»

Șeful publicației nu era un sentimental. Și totuși, ceea ce a urmat vădea patetism și căldură, din partea unui om care afişa un realism rece și calculat: el împărți celor prezenți cămăși, da, cămășile sale – cele care probabil nu-i încăpuseră în bagajele expediate deja – și cravate. Toate, din cele mai fine.”

Potrivit lui Victor Frunză, pe 9 august 1944:

„Pamfil Șeicaru a plecat din București la ora 5 dimineața, cu automobilul său personal, care trăgea o remorcă, în care erau depozitați, probabil în bidoane, vreo opt sute de litri de benzină, calculați a-i ajunge pînă la Madrid. Se ferea de ochii indiscreți ai germanilor, pentru că aceștia aveau dispoziția să urmărească îndeaproape orice mișcare de trecere a frontierei de către o seamă de «somități» române. ”

Cu două zile înainte, pe 7 august 1944, se întîlnise cu Mareșalul la Olănești, care i-a dat misiunea de a înființa la Madrid două publicații săptămînale – în franceză și engleză – pentru a apăra cauza României după semnarea Armistițiului cu sovieticii (Mareșalului nici nu-i trecea prin cap că Armistițiul va fi semnat de comuniști și nu de el!). Victor Frunză redă în carte relatarea discuției de către Pamfil Șeicaru în articolul Lămuriri preliminare din Curentul (München, miercuri, 11 ianuarie 1978). Citez din cartea lui Victor Frunză:

„Înaintea plecării sale pe care Actul de acuzare din procesul lotului de ziariști o menționează ca fiind 12 august 1944, a mai avut unele contacte importante. Deși mai făcuse o seamă de călătorii în Portugalia și Spania, cînd s-a vorbit de unele «misiuni», precedate și urmate tot de consultări cu Mihai Antonescu («Ică»), nu se poate susține neapărat că o întîlnire cu ministrul de Externe avea la bază și de această dată primirea unei noi însărcinări, după cum nu se poate ști nici că se urmărea doar a se acorda plecării sale la Madrid imaginea unei delegări oficiale. În orice caz, la 7 august «îl văzuse» pe mareșal la Olănești, cu care a avut o «lungă conversație», «mai exact am ascultat expunerea situației pe care o făcea conducătorul țării, am primit și instrucțiunile ce mi le dădea pentru plecarea mea imediată la Madrid». Esența expunerii mareșalului consta în enumerarea punctelor de tratative de armistițiu duse la Stockholm, direct cu partea sovietică, deja obținute (trei puncte), fiind în discuție încă două, după care, așa cum spunea Ion Antonescu, armistițiul urma să se semneze. «Dar știu prea bine că rușii dacă semnează, relata Pamfil Șeicaru spusele mareșalului, nu înseamnă că vor respecta angajamentele luate. […] De aceea trebuie să avem posibilitatea de a avea un mijloc de denunțare a tuturor încălcărilor ce sigur le vor face rușii. M-am gîndit bine la siguranța de a putea să avem două publicații săptămînale, una în limba franceză și alta în limba engleză. Singura țară este Spania. […] De aceea pleci la Madrid și vei căuta să obții autorizația de apariție și ulterior fie că vei găsi o tipografie de cumpărat, fie de închiriat. Mijloacele îți vor sta la dispoziție pentru a începe imediat ce ajung să semnez armistițiul. Ți se va da de Mihai Antonescu ordinul de a acoperi primele cheltuieli»”.

În străinătate, spre deosebire de alți ziariști fugiți din țară (Stelian Popescu, de exemplu) Pamfil Șeicaru n-a jeluit pe cuptor România cotropită de ruși. A scris și publicat în același ritm în care scrisese și publicase în România, din ianuarie 1927 pînă pe 8 august 1944. Și nu pentru că respecta indicațiile lui Ion Antonescu, demult răsturnat de la Putere și chiar executat, ci pentru că era un gazetar înnăscut. Cum să stea cu mîinile în sîn un gazetar înnăscut? Un gazetar înnăscut moare cu condeiul în mînă.

Așa cum am mai observat și altădată, opera lui Pamfil Șeicaru din exil e net superioară celei din țară. Un motiv poate fi și faptul că în țară multe dintre comentariile sale țineau cont de interesele Trustului Curentul, și de conjuncturi. În plus, activitatea de comentator era doar una dintre activitățile celui care era patron de Trust, om politic, om bogat. În străinătate, Pamfil Șeicaru are condițiile cerute de scrisul profund.

Victor Frunză i-a strîns în mai multe volume o parte din articolele publicate în străinătate. În volumul trei din Scrieri găsesc mai multe articole grupate în seria Constituția și partidele, și publicate în Chemarea în 1950. Primul articol Constituția și partidele, apărut în Chemarea, din 20 august 1950, mă surprinde prin primele rînduri, dedicate poziției românului față de politică:

„Românul are o înclinare, ceva mai mult chiar, o pasiune pentru politică. Ceea ce este însă caracteristic acestei pasiuni, este indiferența lui față de ideile politice și interesul deosebit pentru persoane. O uşurință verbală, o sprinteneală a inteligenței îi înlesnesc să prindă, firește superficial, sensul situațiilor; o siguranță plină de suficiență face din orice român o pitorească speță umană. Toată lumea vorbește de toate, fără ca nimeni să se simtă stingherit că nu știe nimic; îndrăzneala afirmației, faconda, pot înlocui o pregătire temeinică. Pentru enciclopediştii neantului de cultură era logic ca politica să însemne doar o chestie de relații, de instinct oportunist cu abile ajustări succesive. «Mie îmi spui?» sau «Lasă că știu eu!» definesc cele două invariabile manifestări ale suficienței noastre.

De aceea nu e deloc surprinzător că nimeni nu și-a dat osteneala să citească Constituția, (este vorba de aceea de la 1923, abrogată prin lovitura de stat de la 12 februarie 1938 și repusă în vigoare la 2 septembrie 1940) ca să înțeleagă mecanismul constituțional.

Mai există însă o scuză, aceasta valabilă în emigrație: nu cred că există multe exemplare, iar așa-zișii împuterniciți ai celor trei partide nu aveau nici un interes s-o facă să circule, presupunînd că ei i-ar cunoaște conținutul”.

Pamfil Șeicaru intervine cu seria de articole în controversa din exil dintre reprezentanții partidelor interbelice în chestiunea „alcătuirii unei reprezentări românești peste hotare”. Mustrarea din finalul citatului îi vizează pe cei care în exil discutau despre mecanismul constituțional românesc fără să fi citit Constituția din 1923. Că românii din exil discutau pe rupte despre Constituție fără s-o fi citit, pare mai de înțeles dacă ne gîndim că – așa cum îi scuza Pamfil Șeicaru – nu beneficiau de prea multe exemplare ale Constituției. Pare mai greu de înțeles însă că în România de azi se scrie în presă, se discută la televiziuni, se afirmă în conferințe de presă puncte de vedere, opinii, păreri și axiome despre documente pe care nimeni nu le-a citit. Pare doar. Pentru că la o privire mai adîncă vei descoperi că în România se discută cu patimă despre o chestiune fără ca ea despre ea să fi citit cineva ceva.
E una dintre notele de actualitate ale articolului scris și publicat de Pamfil Șeicaru în 1950, departe de țară și de bibliotecile românești.

O altă notă, poate cea mai importantă, se referă la ceea ce Pamfil Șeicaru numește interesul românului pentru persoane și nu pentru idei, pentru programe politice. Românul votează cu orice. Cu inima, cu hormonii, cu testiculele, cu laba piciorului, cu ficatul, numai cu creierul nu. M-am convins de asta de a lungul perioadei poreclite postdecembriste. Am întîlnit oameni săraci, beneficiari ai politicii sociale a PSD, care au votat împotriva lui Adrian Năstase și cu Traian Băsescu. De ce ați votat cu Traian Băsescu? i-am întrebat, reamintindu-le că biruitorul din 2004 nu șovăia să anunțe o politică de Dreapta, denunțînd înlesnirile sociale ca pomeni PSD-iste. Pentru că-i simpatic – mi se răspundea. Pe Adrian Năstase nu l-am votat, pentru că nu ne place de mutra lui. Argumentul Nu ne place de mutra lui domină opțiunile românilor. Și pe cele de vot și pe cele politice, și pe cele privind liderii de opinie. Sînt sigur că mulți români nu mă citesc sau nu mă urmăresc la televizor fără nici o legătură cu viziunea mea despre lume, cu opiniile mele social-politice. Pur și simplu nu le place de mutra mea.

Cu atît mai valabilă e observația lui Pamfil Șeicaru în aceste zile, cînd Coaliția de Centru Dreapta a trecut la tăieri de salarii, refuză dă crească pensiile, desființează gratuitatea călătoriilor pe CFR pentru studenți. Gratuitatea a fost introdusă de Guvernul PSD la finele lui ianuarie 2017. Studenții au profitat din plin de această gratuitate. Da, dar cînd a venit vorba să voteze, au votat partidele de Dreapta. De ce? Pentru că partidele de Dreapta sînt cool, în timp ce partidele de Stînga nu sînt.

La fel a fost și cu medicii. Guvernarea PSD a crescut salariile celor din Sănătate pînă la transformarea unei spălătorese dintr-un spital într-un ministru. Cei din Sănătate s-au grăbit să voteze însă partidele de Dreapta. Pentru că sînt cool. Studenții nu vor mai avea gratuitatea dăruită de PSD. Credeți că nu vor vota mai departe partidele de Dreapta? Sigur vor vota. Pentru că partidele de Dreapta sînt cool. Sînt sigur că și mulți pensionari, sărăciți de Guvernarea de Centru Dreapta, vor vota în continuare cu PNL, cu USRPLUS. Nu de alta, dar pe Facebook, cei de Centru Dreapta sînt cool.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

10 comentarii pentru articolul „Românul votează cu orice. Cu inima, cu hormonii, cu testiculele, cu laba piciorului, cu ficatul, numai cu creierul nu”

  • Maestre spuneti ca romanii voteaza „Cu inima, cu hormonii, cu testiculele, cu laba piciorului, cu ficatul, numai cu creierul nu ”
    Ar mai putea fi o explicatie : ei voteaza totusi cu capul , insa capacitatea intelectuala a acestuia e egala cu cea a testicolelor .

  • Pentru ca in Romania a fi prost e cool!
    La tara se spune altfel:Romanul e facut din sula stramba si de aia e cool!
    Aceasta cooliciune arata cat de prosti sunt romanasii !

    Pe prostalaii astia si daca ii pui in jug sa traga la brazda ei tot coool voteaza!

  • procesul de votare e, mai nou, un proces matematic.
    nu numai paici, ci peste tot prin lumea mare.
    matematica, fara minte, fie ea si artificiala,
    e un nonsens.
    prin urmare se voteaza cu mintea.
    ca mintile astea au haturi…,asta e alta poveste. o poveste matematica.
    popoarele nu mai sant mânate, mai nou, deci de la spate..
    acum e cu momeli capabile, adica matematice, prin urmare oamenii se misca singuri:)), alergind dupa momeli, alergind dupa…dorinte:)

    asta e faza, ca alearga dupa dorinte,
    prin urmare cei care genereaza dorinte sint si cei care conduc lumea…dupa dorinta!:))),
    iar faptul ca oamenii urmeaza dorintele…cu placere!, deci fara reactiuni!, transforma procesul intr unul xare poate fi asimilat cu o nonactiune, prin urmare si pe cei care genereaza dorintele in…AntiInțelepti!:))

    Deci…ce s o mai lungesc:)), Maestre, niciodata in istoria civilizatiilor procesele de votare n au fost mai…matematice decat pe vremurile astea:))), asa ca astea sint vremurile in care oamenii isi pun la bataie mintea…cum n au facut o alta data pe planeta asta!:)),
    de unde rezulta ca cea care tinde sa fie folosita plenar pe vremurile astea e mintea, …nu ficatul, etc:)), Maestre 🙂

    • insa…mai e ceva. procesul de votare, minunat… fiind, dureaza trei zile. dupa care romanii isi revin in simtiri:))))

  • Foarte interesant articolul. Credeam ca numai Caragiale a fost un vizionar de forta dar iata ca si Pamfil Seicaru „a sferit” de aceeiasi gandire exceptionala.

  • Sunteti nedrept.Au iesit in strada cu miile si au fost ridiculizati de fiecare data intr-un fel sau altul(de”media”si altii),
    au votat opt miliane din care sapte milioane intr-un anume fel,ce s-a ales de votul lor?,si parca n-a fost de ajuns la ultimele alegeri locale din Bucuresti sa vedem cum se”aranjeaza”rezultatele?Ce sa mai faca romanul?Daca tot degeaba?

  • Pai normal ca votezi cu orice altceva decat creierul, ca daca iti folosesti creierul, nu mai mergi la vot. 🙂

  • Românii sunt programați genetic să voteze cu PSD, dar în preajma alegerilor unii suferă mutații și le scapă mâna cu ștampila de vot pe partidele de dreapta.

    • Cine i-a programat domnule? Doamne ferește ce puteți debita,ferească sfîntul 👿 😥 ntul

  • Bravo Maestre!
    Acum o sa va relatez o chestie petrecuta in Italia, la primele alegeri parlamentare imediat dupa razboi.
    Mari favoriti erau comunistii( asa cum fusesera si fascistii cu 20 de ani inainte, ca italienii sunt ca noi). Concurenti, democrat crastinii.
    Ca sa forteze victoria, seful comunistilor, Palmiro Togliatti, i-a cerut lui Stalin( care il simpatiza) sa elibereze inainte de alegeri prizonierii de razboi( la Stalingrad, in afara de nemti, romani si unguri, cazusera prizonieri peste 100 000 italieni). S-a rezolvat. Doar ca in Italia au ajuns vreo 10 000. Restul au murit in captivitate, iar supravietuitorii au povestit si cum, frig, foame, au fost si cazuri de canibalism. Pe scurt, groaznic.
    Crestin democratii au sarit pe situatie( se pare ca si CIA a avut o contributie, cel putin financiara) si au tiparit milioane de fluturasi. Acestea, reprezentau imaginea mizera a unui soldat italian tanar si spatele gardului de sarma ghimpata. Textul, cu rosu: Mama, voteaza si pentru mine!
    Victoria crestin democratilor a fost o formalitate.
    NB. Italia nu era sub ocupatie sovietica, asa ca alegerile nu au fost ca la noi, la 6 Martie 1945