Rugați-vă pentru doctorul meu!         

Mă numesc Sinziana Barber, sunt psihoterapeut si psiholog clinician de profesie dar inainte de toate acestea, in adolescenta inca, eram poeta publicata si premiata in tara si aiurea. Nucleul meu a ramas tot poezia,iar celelalte straturi acopera si ele cum pot mai bine o structura vulnerabila, totusi cladita pe cateva principii bune (zic eu), o doza cumsecade de curaj si o coada tinuta neaparat in sus. Am scris acest articol si acum trag nadejdea ciudata ca l-as  si putea publica – l-am scris ca om de litere, dar si ca psihoterapeut care  vede multa psihopatologie in jur zilele astea.

Se intampla asa in analele speciei noastre triste, ca povestile vechi se reintoarc etern proaspete in istorie, ca refulatul da lovitura inversa celui ce refuleaza, elementul criptic calatoreste in cunoastere si experienta si printr-un volte-face magnific devine element fanic revelat, ascunsul devine evidenta iar ceea ce negam, uitam sau parasim ne devine soarta. La fel si cu mine merge povestea, m-am prins o vreme in jocul Firii si am uitat sa ma mai marturisesc ca om… Sunt in nucleu un cuvantator, poeta din neam de poeti, un fierar prelucrand element meteoric (foc din cer, vibratie, silaba, cuvant, vers) care fiind in fine- la 30 de ani pe muchie!- unsa de viata prin iubirea unui om si nasterea unui alt om, a lasat condeiul din mana si s-a apucat de agricultura umana. S-a apucat sa construiasca inlauntru si s-a dezinteresat subtil de cetatea din jur. Iar intre timp buruienile au crescut si au inundat cararile, jungla si-a revendicat cetatile, suflete de oameni- ape vii- s-au tulburat, jocul copiilor s-a insingurat, jivinele noptii vaneaza ziua in targ, lacuste infometate fac baie de lumina peste proviziile de grane ale lumii, peste painea noastra si Gradina Maicii Domnului, Raiul nostru, a facut sarpe. Iar eu, jucand cu soarele in par, cu viata plina de cant si de vraja, cu centrul Fiintei excentrat si sacrificat iubirii in noua mea demnitate de sotie si mama de familie, eu sunt, o simt, cumva vinovata fata de cetatea noastra caci am practicat o vreme neatentia, uitarea, refularea. Am privit altundeva decat inspre maica lume, cred ca am privit prea mult si prea adanc in doua perechi de ochi vii pana cand aceasta viziune a pus cruce peste tot restul celor vazute de mine vreodata. Si iata ca aici sus unde stau, in bratele unor oameni iubiti deci in bratele vietii, aici m-au ajuns zvonuri dinspre lumea cea mare, aici in cele din urma m-a ajuns refulatul… Mama matriceala care m-a construit din intentie si pana in fapt, lumea cea mare -maica lume- si-a atins un punct nodal la straja noptii. Lumea oscileaza acum, priviti!, si este amenintata sa fie rearuncata in vidul fertil de dinainte de lume.

Caut condeiul caci parca am avut vreodata, in cu totul alta poveste, vreun condei.

Se simte straniu in mana si cuvintele sunt scrise cu naturaletea intoxicatului, prea bogate colo si lasand de dorit dincolo, ah, cum nu pun inca punctul pe i. Dupa faptele de iubire pe care le-am infaptuit, inapoi la cuvant imi pare ca o regresiune catre Kali Yuga, evul de fier al sfarsiturilor de lume. Unde pare ca suntem acum.

Totusi sa scriu, dupa atat amar de vreme. Sa scriu, caci nu pot vorbi! Am o masca pe fata, am legi care imi normeaza cuvantarea si, chiar asa, chiar daca as putea vorbi liber, cui i-as vorbi? Caci semenii mei s-au pierdut in volutele fricii, fratii mei (de la alte mame) sar cate trei pasi in spate atunci cand indraznesc sa misc un singur pas inspre ei, sunt vecini de-ai mei care nu se urca in lift cu mine. Proximitatea fata de mine producea candva placere celorlalti- celor care iubeau ceva din mine- pentru ca iubeau, celor care nu ma iubeau- pentru ca ceea ce nu iubeau in mine era mai evident prin apropiere, deci devenea mai criticabil. Apropierea era un castig reciproc. A ajuns sa-mi fie dor, azi, pana si de criticii mei infocati!

Incerc sa ma uit in ochii vechilor prieteni. Stiu de copil ca atunci cand vorba devine importanta sursa de conflict si de rana, ramane intotdeauna un nivel nonverbal (preverbal?) de organizare emotionala interpersonala pe care se poate conta- un suras, o usoara incruntatura haioasa, cutele de pe fruntea ganditorului, ridurile de expresie care atesta vietuire umana intru  sentiment, pasiune, emotie. Ma uit in ochii prietenilor, dar prietenii pleaca ochii- nu, nu este nimic personal, pricep macar atat ca nu sunt invinovatita pentru ca am stat mai retrasa o vreme, nu sunt invidiata  pentru ca sunt fericita in iubire; prietenii doar nutresc o spaima paranoida fata de potentialul contaminant care am devenit eu, eu ca ALTER. Pericolul reprezentat de Celalalt. Fiecare dintre noi a devenit un Celalalt pentru toti altii, in context. Oameni buni, pai asa a ajuns psihologia abisurilor sa traiasca prin noi la lumina zilei!!! S-a savarsit! Iar specia umana isi traieste inconstientul ca revarsare in domeniul constiintei diurne! Prieteni, cate alte forme de aparari veti mai invata sa practicati fata de Celalalt, fata de mine? In cate alte specii de biata magie infantila, iremediabil impotenta, va veti mai forma mana, sufletul? Ce urmeaza dupa masca, dezinfectie, renuntare la munca, insingurare? Renuntarea la viata ar fi urmatoarea vraja logica din serie! Nu, prietenii mei, nu sunt contagioasa, NU MA SIMT BOLNAVA! Daca doriti, aveti verde la vizite in casa mea, am deschis larg portile pentru voi. Am plamanii mai buni ca niciodata, inima tare, sta bine in tabernacolul ei din piept. Am ratiuni bune ca sa fiu sanatoasa pentru o vreme lunga de acum incolo si nici macar o jumatate de dram de pulsiune mortifera. Trupul mea fizic se aliniaza cu aceasta nevoie de viata a sufletului pe care il poarta!

Scriu pentru ca nu am cu cine vorbi, pentru ca nu am cum sa vorbesc la modul serios cu masca pe fata, cu doar o jumatate de chip care sa intareasca prin expresie cuvantul rostit- arlechinarie, mascarada. Pentru ca nu am cu cine sa mai schimb o vorba zilele astea, interlocutorii fura pierduti. Scriu pentru ca nu am putut reactiona prompt, masiv si etic atunci cand obisnuitii jucatori ai jocurilor puterii, dupa ce s-au infruptat o vreme lunga din tot ceea ce banii pot cumpara (acum ganditi mare: coroane, banci, biserici, razboaie, dragoste, adrenalina, exotism, extremism, stari alterate de constiinta prin ingestie de enteogene, locuri in Rai prin indulgente pseudoeclesiastice?), in sfarsit plictisiti sa imparta Gradina cu pasarile cerului, pestii apelor si furnicile pamantului, au asezat cartile in asa fel incat sa puna de o boala grea peste Fire si de o noapte adanca, amara a sufletului. Iar pentru acel prim moment eu nu am avut nici o schita de reactie si nici un cuvant de spus. Pai cand oamenii cumsecade incremenesc si tac, ce nadejde sa mai intretina lumea?

Si se intampla ca mai scriu, dincolo de toate acestea, ca sa incerc sa adun o rugaciune colectiva pentru sufletul unui baiat tanar si frumos pe care il cunosc si care inoata acum, la fel ca o marte parte dintre prietenii mei, intr-o mare de deruta.

Ma intreb asa- cata substanta are nevoie ca sa capitalizeze mai tarziu in viata unul care nu a primit bine prima gura de lapte supta de la mama, unul pe care mama sa nu l-a naturalizat suficient in iubirea de bine, de frumusete, de dreptate? Probabil ca niciodata nu va simti ca are indeajuns, foamea si setea sunt forte stihiale pentru copilul nehranit bine. Probabil niciodata nu va simti ca a ajuns, ca s-a realizat. Ca are suficient spatiu vital ca sa creasca in el. Ramane o stramtorare ontologica, un minus ontic. Dar nu l-as ajuta scriind ca sa fac colecta de arginti pentru el, are el destule parale…

L-am cunoscut pe acest doctor tanar cu cativa anisori in urma; lucra intr-o clinica micuta, conducea o masina micuta si locuia intr-o garsoniera. Era, ce mai… un garcon. Avea un tata care suferea de cancer. Cand vorbea despre el, se garbovea usor (e si foarte inalt, constitutie astenica). Ochi blanzi, frumosi, ca doua lacuri cu ape linistite si foarte albastre. Starnea instinctual meu matern ceva de groaza. Nu l-as fi atins cu o floare. Un om bun si frumos, mi-am zis, baiatul acesta. Si iata ca a crescut uimitor in cativa ani. Acum lucreaza intr-o clinica mare. Cea mai serioasa problema pe care o au pacientii care frecventeaza o astfel de clinica este ca nu cumva sa nu arate suficient de bine comparativ cu fotomodelele care zambesc din pozele de pe pereti. Grea treaba, nimic nu este mai obositor decat mentinerea imaginii dincolo de un strat de oboseala, de boala, de tristate sau de pierdere personala prin care trecem cu totii cand se schimba orele cerului si harta noastra de astrii.

L-am vazut din nou acum cateva zile, era corect, mascat, cu viziera, tot asa inalt, bunut, cu un zambet usor sfios. Ar fi putut fi la fel de bine un caprior intr-o padure si nu om printre oameni. Garcon!, mi-am zis, dar m-am multumit sa il intreb cum e cu lumea in zilele noastre? Cum sta el -epistemic- in toata povestea asta sinistra cu microbul.

Doctorul meu crede ca virusul acesta va salva lumea. Este patruns tot de importanta cuvantului rostit din spatele mastii. Oooo, garcon a crescut! Iata ca a forat si a gasit ca exista ceva minereu tare la fundatia edificiului personal!

M-am asteptat apoi sa aud, recunosc, obisnuitele ipoteze vehiculate de practicanti ai diverselor arte fine de a te lua prea in serios, ipoteze cum ar fi: reducerea traficului-reducerea poluarii (idee ce se varsa in ipoteza Gaia), constientizare si corectie asupra peak-shopping-ului si tendintei hiperconsumiste a epocii noastre, digitalizarea administratiei publice, scoala online cu acces larg la educatie (au!), imbunatatirea serviciilor sanitare, noi politici de protectie a animalelor (azi in piata din Wuhan, maine in lumea intreaga!) si, speram eu, o credinta noua intr-o solidaritate fara precedent si fara egal nascandu-se in specia noastra zguduita de cutremurul sfintei orori a fricii de moarte, maica tuturor fricilor.

Dar nu era nimic de aici.

Rugati-va pentru doctorul meu, caci el crede ca virusul acesta va salva lumea plivind cresterile fara floare, fara rod si fara scop ale speciei noastre.

Aceasta este credinta si speranta unui doctor, un umanist care a jurat sa protejeze si sa vindece. Suntem prea multi, mi-a spus el. Numai in ultimii 50 de ani, specia si-a dublat numarul. Nu suntem sustenabili. Trebuie sa fim triati- utilii cu utilii, viii cu viii, mortii cu mortii. Vedem doar cine moare, sunt obezii, diabeticii si cei cu probleme cardiace de obicei asociate cu primele doua conditii. Cei a caror foame nu este normata de un simt estetic sau etic, poate? Grasii si grasutii care mananca de ceva vreme resursele suficiente pentru cate trei slabuti (ca mine si ca doctorul meu), care in avion stau cu popoul pe doua locuri si care inclina aripa pasarii metalice spre locurile acelea doua unde sed? Ei sunt, vezi bine, morti deja si nu o stiu. Cineva sa aiba mila si sa ii anunte!

Numai cei care facea sa moara mor, nu-i asa doctore?…  Si murind acestia, toti ceilalti vor fi salvati! Poate doctorul s-ar muta atunci, daca nu a facut-o deja, intr-un apartament pe masura ambitiei imaginii sale de sine, sau pe masura dictaturii dorintelor sale. Cum s-ar mai strecura atunci masina lui micuta printre taxiuri, biciclisti, scuteristi si pietoni imprudenti traversand periculos sub caldura lui august? Nu, imaginea nu mai cadreaza. Un Hummer alunecand tihnit pe un bulevard larg si pustiu ar merge mai bine cu specia de salvare spre care ar bate toata chestiunea aceasta cu boala lumii, si tot acolo bate speranta secreta a unui medic.

Mi-am zis sa incerc sa il ajut sa pice banutul si l-am intrebat despre tatal lui, ce face, cum mai este. Imi raspunde politicos ca este bine, nu iese din casa decat cand este absolut necesar. Acum stim cu totii ca saracul batran isi revine dintr-un cancer tratat clasic cu chimioterapie, boala grea, tratament greu. Dar oare fiul nu vede ca daca este sa ne salvam prin triaj, o sa inceapa cu sangele lui? Cu osul lui? Poate insa tatal este zvelt, iar in ochii tanarului MORALMENTE NEBUN (iata ca ma dau pe fata!), numai forma grotesca este menita sa piara? Daca nici macar la intrebarea mea despre sanatatea parintelui nu a avut o reactie, ce sa mai astept? Sa raspunda la argumente filosofice cum ar fi argumentul unanimismului moral crestin, care spune ca pentru o ultima celula care inca pulseaza in organismul unui muribund, Hristos isi lasa de izbeliste, la limita, tot restul turmei? Toate sistemele de credinta, de intelegere si de guvernamant pe care ne-am sprijinit ca sa crestem in Fiinta si ca sa normam relatiile dintre noi au la baza ca implicit pretul infinit moral si unic pe care fiecare faptura umana il are in ochii tuturor celorlalte fapturi. Ce s-a schimbat atat de serios incat sa acceptam ca umanisti, aequa anima, ca unii dintre noi ar fi mai bine daca nu ar mai fi? Doctore, esti confuz, esti imbatat de tineretea din tine, de paralele pe care le faci ca doctor in clinica aceea eleganta, ai mirosit sange ca un tigru sanguinar de cand stapanirea corupta a lumii noastre a pus prea grea, prea importanta, prea corupatoare investitura pe confratii tai medici si i-a crescut peste noapte in noua lor demnitate de gardieni ai Pomului Vietii! Nu, nu, nu, nu trebuie ca atata putere si atata influenta sa fie concentrate in mainile unei singure tagme profesionale, fara prezenta echilibranta a unor alte grupari care sa o tina in frau, sa o verifice si sa o normeze pe prima, asigurandu-se ca nu ajunge la exagerari si la abominatie! Nu, nu, nu, nu trebuie sa punem cheile inchisorii in mainile unor oameni care prin profilul meseriei lor sunt predispusi la inflationare, la fel ca preotii, samanii sau psihoterapeutii, la fel ca orice ghilda a vindecatorilor sau a specialistilor sacrului. Dar medicii poate in mod special, in buna traditie istorica, sunt cei mai la risc sa ajunga sa se creada dumnezei, daca nu au inima la locul ei in piept si o constiinta morala tare! Unde este inima ta, doctore? Cat din osul tatalui bolnav a mai ramas in simbolul osului tau ca sa-ti dea taria sa-ti infrangi egotismul narcisic?

In numele a tot ceea ce am investit vreodata ca Bun, in numele principiilor umaniste care m-au ridicat din tarana si apa si m-au facut om, in numele credintei uimite, sfasietoare -si poate putin copilareasca, putin prostuta, ciobaneasca, taraneasca- pe care o am in Dumnezeu, in numele disperatei, dureroasei iubiri pe care o port semenilor mei oameni, lasati-ma sa scriu aici, ca de vorbit nu se mai prea poate vorbi, lasati-ma sa va scriu aici un avertisment ca de la sora la sora, ca de la sora la frate: oameni buni, in acest moment din ontogeneza speciei noastre, noi lucram, gandim, vorbim, actionam si operam din FUNCTIA NOASTRA INFERIOARA! Priviti cum ne-a cuprins lumina de amurg si cum s-a activat in noi ca specie, Arhetipul Umbrei.

Nu e nimic ne-firesc aici, vai; asa facem noi la frica! Asa e turma noastra de mioare cand o conduc spre pasuni cu iarba neagra ciobani rai. Asa ne uratim noi cand sunt taiati copacii cu care avem radacini comune, taiati si vanduti aiurea. Asa patim cand ne ataca prin copii sau cand ne ameninta batranii. Asa se intampla cand ne este desfigurat, prin grotescul faptelor clasei politice, orizontul nostru stilistic matriceal, cel mioritic ondulat, din vietuire lina in vremuire cumplita, intr-un basm care ameninta sa se sfarseasca acum aici. Cum zicea un mare duhovnic al neamului? Zicea asa:”Mi-e mila de voi, ca sunteti cei din urma…”.

Nu e nimic aici care sa nu fie recognoscibil ca Fire omeneasca, dar este o Fire cazuta sub timp si sub pacat.  Ma uitam inainte la frati si parca vedeam cum sub chipuri straluceste Fiinta lor de taina, ingerul, acum ma uit in jur si mi-e frica, mi-e frica tare, caci Fiinta de taina a multora aduce a Celalalt, stiti voi cine, n-am sa-i spun pe nici unul dintre nume. De-nenumitul acesta, ne-fratele, ne-prietenul care se vede in grupuri de prieteni, in case, pe strazi, printre vecini, la magazine cand cumparam painea, la spital cand incercam sa mergem ca sa ne alinam, spuneti voi, cum vom reusi sa platim datoria ontica pentru reactivarea istorica a lucrarii lui pe pamant, cand de-abia umbra lui Hristos pe Cruce cazand peste amprenta hidoasa a acestui Celalalt, reusi sa il alunge intr-un fund de infern?

Cum sa nu-mi fie teama de voi cand va vad urand? Pana mai ieri (istoric, “ieri” este egal cu sute de ani), pana mai ieri tarani cuminti lucrand tarina sufletului nostru colectiv romanesc, astazi inimile voastre nu se mai inalta, astazi le-a cuprins negreata, intristrea, sunt sub vremi. M-au ajuns zvonuri despre noua rautate a neamului meu, apoi le-am vazut cam pe toate cu ochii, in cele din urma le-am auzit din gura acestui baietan, doctorul meu. Doctore, ce vei invoca drept justificare a caderii tale in subuman? O plaga misterioasa pe al carei patogen nu a pus pana acum nimeni din comunitatea medicala degetul, impropriu cartografiat ca genom, impropriu testat cu un test care detecteaza fragmente de particule virale, dar complet nespecific pentru virusul acesta nou, impropriu numarat pe capetele de oameni carora intre timp li s-au frant inimile, da, sau venele, da, sau organele interne impovarate de boli cronice, dar nu poti zice ca au murit de ciuma asta?… Vei invoca poate saturatia in panica provocata de o medie informationala care nu prea mai cred ca slujeste expunerii riguroase si radicale a adevarului, fara coloratura politica si fara de arginti? Vei invoca deprecierea monedelor nationale? Vestile proaste dinspre Americi?

Nu, nimic nu justifica aceasta uratire a chipului tau de om, doctore, aceasta icoana inversa care ai devenit. Spatiu care inainte se deschidea spre viitor si spre cerul care urma sa te revendice candva la sfarsitul vremelniciei tale pamantesti, tu acum cresti in jos! Si noduros si urat sufleteste cum te-ai facut, eu nu ma mai pot uita in ochii tai.

Doctore, nu te plac.

Si nu ii plac nici pe cei mai mari ca tine in functie, de la care tu iti culegi adevarul oficial si protocoalele de urmat, slabele tale practici profesionale.

Domnule presedinte, nu va plac. Pentru ca sunt un om constient si liber. Domnilor guvernanti, nu va plac nici pe voi. Clasa politica romaneasca, du-te tu in spitalele pe care le-ai pus atat de bine la punct (in context) si trateaza-te tu nu de misterioasa plaga care nu este cea mai mare problema actuala a lumii, ci de ingrozitoarea deformare osoasa pe care coloana ta vertebrala a suferit-o de ceva vreme, replica intoarsa pe dos, cocarjata, la Coloana Infinitului intruchipat de sculptorul nostru. Voi, clasa politica, voi nu mai aveti calitate de oameni in ochii mei, apartineti de drept unui alt nivel ontologic, acelei paturi de psihopati despre care a scris frumos si simplu marele profesor Romila, psihiatrul care v-a ghicit.

Pamantul acesta romanesc nu va place. Se va scutura pamantul acesta candva de voi ca de niste naparci. Iar noi, ramasi goi de iluzii si curatati din pacat, ne vom imbratisa pe strazi ca sa va sarbatorim deportarea in bolgia rusinii din infernul pe care il merita tradatorii de tara.

Despre noi acum, noi cei care vom ramane. Noi “cei de pe urma”, Parinte Cleopa?… NOI am suferit recent un atac la sufletul uman fara precedent la scala istorica. Au atacat sufletul uman stiind cum sa rupa legaturile transascendente si transdescendente pe care le-am tesut in Fire. Legaturile noastre trans-ascendente cu ceea ce vine deasupra, palaria noastra Cerul. Au inchis Biserica, oameni buni! Uimire totala! Cand s-a mai pomenit ca Biserica sa fie inchisa? Nici macar in vremuri de ciuma, ci ieseau mai abitir preotii cu icoane in procesiuni, si Maica Parascheva sau Taica Dimitrie Basarabov mai ocroteau ca raspuns la rugaciunea colectiva provinciile tarii prin mijlocirea lor in fata lui Dumnezeu!!! Sfintii sunt fata noastra de taina si interfata cu Dumnezeu si ei au incuiat sfintii in Biserici si au lasat hienele libere pe pamant…  Legaturile trans-descendente cu traditia (de bunatate a lumii) si cu stramosii- au inchis si cimitirul, oameni buni! Ca noi stim aici in credinta crestina, care a devenit mare pericol pentru stapanire, ca mortii manifesta tendinta probabilista de a se ridica, “cu moartea pre moarte calcand”, si de a activa in folosul viilor. In schimb au racolat mortii de ieri si de azi ai neamului, tatii proaspat cazuti sub ierba, ca sa combine niste numere prin care sa justifice ceea ce patimesc viii! Ne-au taiat si legaturile pe care am reusit sa le formam pe orizontala, caci cum ziceam “prietenii” si “familia” sunt concepte deosebit de subversive si de periculoase, s-a infiltrat pana si aici dihania fara nume si a strambat din nas si a aratat cu degetul spre noi, prin televizor, cu dispret, si ne-a poruncit sa ramanem singuri… ca sa ramanem in viata…

Insingurare radicala, boala sufleteasca, asta am patit noi. La schimb ne-au dat acest non loc, “teritoriul lui non-unde” cum ii spune in mistica din anumite parti ale lumii arabe, mediul online, ca sa crestem stramb in el. Si cum ar fi daca am invata noi sa il folosim subversiv, ca loc al intalnirii si nu al alienarii, daca bietii copii mici, “nativii digitali” din sistema lui Soros ar intelege de la parintii lor ca mediul online este doar un instrument in plus pe care il pot folosi si nu o a doua realitate care sa ii absoarba? Cum ar fi?

Astea sunt pagubele, astea sunt binecuvantarile noastre de azi, asta ne doare pe noi. NOI, asadar, sa facem bine si sa avem grija ca nu cumva sa cadem atat de adanc in lupi, in nevastuici, in hiene, in functia inferioara si Arhetipul Umbrei, incat copiii nostri sa mosteneasca un asemenea complex de vinovatie cat sa urle noptile in cosmaruri vreme de generatii de acum incolo! NOI sa facem bine sa deschidem ochii, nu mai e timp sa fim copii creduli; cresteti repede, copacel, prieteni! E tarziu. Bate curand ora mantuirii pe lume.

NOI sa facem bine si sa devenim spiritualmente neguvernabili, desi respectand legile, in aceasta lume pe care ne-au pus-o pe rani. Tineti minte ce bine este cand spunem Nu?

VOI cei care atacati neamurile isorice si incercati sa le faceti pe toate una in rana, teama si izolare, voi veti trai ca sa vedeti, ca mica reactie la travaliul vostru, crearea unei noi clase de oameni liberi, organizata pe un nivel superior de libertate! Amintiti-va de inchisoarea comunista din Romania noastra binecuvantata, cum s-a transformat in academie si in fabrica de creat sfinti! Suntem din nou in acelasi punct nodal! Si aceasta noua clasa nonpolitica va cutremura si va schimba lumea curand, doar sa-si atinga masa critica de fiinta! Si se lucreaza la asta, deja aud ca din ce in ce mai multi ochi de oameni se deschid inlauntru; deci stati VOI fara grija ca toti lucram, VOI de o parte a lumii vazute si NOI de alta, NOI suntem piciorul de arc al tensiunii emanate de lucrarea voastra, va multumim ca ne-ati activat ca si “grup de interese” si ca ne-ati dat semnalul de start; suntem cred ideea buna care de multe ori se naste dintr-o idee foarte, foarte proasta, asa lucreaza Spiritul in istorie, isi revendica pana la urma razboaiele, molimele, pestele de conducatori politici, saracia, foametea si tot amarul si creste prin toate acestea si noi crestem cu El. Din acest unghi citesc “transumanismul” ca ultima lucrare a umanismului, nu ca versiunea de om 2.0 la care fac dese referiri liderii tehnologici si falsii filantropi ai momentului, nu omul sub jug ci omul sub libertate! Ca pe vremea cand si-a inceput Hristos propovaduirea vestii celei noi, omul este din nou liber sa aleaga nebunia adevarului in loc de povestea oficiala! A fi om nou revine la a alege, radical, libertatea si la a intelege ca “istoria universala este infatisarea Spiritului in timp”, in cuvintele lui Hegel. Tot ceea ce se infaptuieste in istorie, spiritul infaptuieste! Si pana la ceasul din urma serveste celor ce traiesc si se nutresc din Spirit.

Cine stie, si aici cuvantul doare, caci de ceva vreme tot vad cum se incearca desuveranizarea Romaniei, cine stie, poate ca din perspectiva Spiritului -care detine unghiul vesniciei- poate ca din aceasta perspectiva a trecut vremea statelor nationale suverane? De mai bine de jumatate din viata mea lupt impotriva ideii globalizarii! Am luptat oare si eu ca un orbete? Neintelegand ca poate din unghiul vesniciei, multiplicitatea trebuie redusa la unitate tocmai pentru a starpi blestemul coruptiei care incearca acum sa ne unifice si, cine stie, sa ne piarda? Iubesc tara aceasta de parca as fi cladit-o eu singura cu mainile mele. M-am intors din lumea larga, am spus No thank you ultrabanalului vest, am revenit in Romania la timp ca sa o vad cum piere? Si inca laolalta cu alte tarini, sa o vad ca piere sub coasa unui grup de oameni fara fata si fara nume care probabil fara remuscari si fara scrupule inutile isi exercita si ei jobul lor de calai?… Doamne, mintea ma este crucificata sub greutatea tuturor acestor potentiale! Daca este sa fim cinstiti, adevarul este ca nu stim cine este cel care ataca acum in istorie, nu avem destule informatii, vizibilitatea este redusa pentru ca pe drumul nostru ca specie suntem exact in fata unei cotituri de proportii. Trebuie de asemenea sa ne obisnuim cu ideea ca putinele nume pe care le putem lista ca suspecte in mintea noastra -domnul cu inchirierea unei multimi, domnii filantropi cu fundatia pro vaccinuri, domnii cu bancile mondiale si domnii cu industria big pharma care hranesc pe domnii de la conducerea experta a serviciilor mondiale de sanatate sunt doar un trist spectacol de papusi cu sfori pe care ni-l propun domnii papusari, cei fara fata si fara nume. Iata ce stim, adica mai nimic.

Atunci sa nu mai incercam sa stim chiar acum, ci mai bine sa ne limitam la ceea ce este in puterea noastra sa fim.

Pai haide atunci sa fim, sa devenim intru potentialul acela de libertate launtrica, de frumusete si gratie, de iubire, solidaritate, intelepciune si bucurie care ar putea zgudui lumea! Fiecare dintre noi cum poate si unde poate, daca Biserica va mai fi vreodata inchisa , sa nu rupa legaturile pe verticala ci sa-si transforme casa in templu, caci inima omului este deja Dumnezeu; daca apropierea semenilor va continua sa fie semnalizata drept “periculoasa”, sa se opuna nonviolent ruperii legaturilor pe orizontala amintindu-si ca masura insingurarii noastre este masura fragilizarii noastre ca specie, din punct de vedere imunologic penetrand pana la cel spiritual. Ce facem noi cu legile despre care simtul acela intern al binelui ne spune ca sunt false, ca sunt criminale, ca nu sunt facute pentru a salvgarda interesele oamenilor, ca nu sunt umanitare? Cat, cum le respectam, cu cat discernamant, cum luptam pentru schimbarea lor? Cum mai stam cu umbrele dialectice zilele acestea?… Sa purtam masti, da, din respect pentru frica unora atat cat suntem pe langa ei, dar sa nu credem niciodata ca per total, daunele acestui nou fashion trend nu intrec beneficiile. Ganditi-va bine inainte de a va lasa copiii sa devina sclavi ai acestei noi mode vreme de 5, 6, 7 ore in scoli… cu plamanii lor mici incercand sa-si traga un aer imputinat dintr-o atmosfera imbogatita “alchimic” cu vapori de alcool si alte dezinfectante… Ganditi-va bine, faceti socoteala…

Iar daca papusarii vor mai indrazni sa inchida vreodata lumea noastra, atunci impreuna cu alti oameni liberi o vom reconstrui sub pamant daca la asta se va ajunge, sau deasupra pamantului, oriunde faptura noastra isi va putea respira aerul libertatii sale si-si va bea apa vietii.

Ma ridic impotriva tuturor formelor pe care mintea mea le percepe ca abominatie. Scriu impotriva lucrurilor pe care constiinta mea morala le simte ca nu aseaza nimic bun, ca sa se stie in toate colturile lumii, daca intereseaza pe cineva sa afle, ca aici traieste un om liber. Plang pentru cei care au muscat momeala vremurilor noastre intr-o forma sau alta, plang pentru invinsi si plang pentru invingatori, jelesc polarizarea societatii din zilele noastre in care mi-am pierdut doctorul pentru al carui suflet rugati-va impreuna cu mine, caci mult atarna de acel biet suflet de om ca simbol al unei lumi care si-a atins zenitul. Pentru un astfel de doctor, omul liber ramane “de nevindecat” la fel cum pentru omul politic de astazi, acelasi om este “de neguvernat”! Astfel am onoarea sa ma redefinesc si eu ca om, intr-un moment de imensa tensiune ontologica cand raul colinda pe strazi ziua in amiaza mare si a capatat investitura sociala. Eu, individ de neguvernat -si ca mine sunt din ce in ce mai multi-, inima mea asculta de bataia unei alte tobe!

Incet si cu sfiala incep parca sa simt cum se aduna in pieptul meu cantecul unei dimineti noi, in care ne regasim prieteni… si suntem toti schimbati la fata.