Marcel Ciolacu: „E o speculă. Noi am făcut o mare tâmpenie. S-a vândut toată energia electrică pe anul acesta. Am vândut energia cu 200 -300 de lei, iar acum se vinde cu 4000 de lei”

Rusia: de la „nu încă aliat” la „iarăși inamic”; de la integrare la demolare

În Ucraina se confruntă globalismul dogmatic cu naționalismul imperial. Interesele României nu se regăsesc în nici una din tabere. De aceea, ea trebuie să facă balans între ele. România este apărată prin apartenența la NATO de o eventuală agresiune a Rusiei. Ca membru NATO, România trebuie să se apere blocând orice încercare a uliilor euro-atlantici de a implica alianța într-un al treilea război mondial, declanșat prin confruntarea militară, directă sau indirectă, cu Rusia (acum aliată cu China); de astă dată acest război va fi unul nuclear.

Ce vrea Rusia?

Această întrebare revine obsesiv. Ea îmi este adresată de toți cei care vor să înțeleagă ce se petrece în Ucraina și ce ne așteaptă în continuare. Frecvent întrebarea menționată îmbracă formula „ce vrea Putin?”. Ca și cum totul ar depinde de un singur om, a cărui supraviețuire sau înlăturare ar putea singure să schimbe cursul istoriei. Ceea ce nu este deloc așa.

În martie 1999, sub influența unor discuții purtate cu interlocutori americani, scriam în ziarul „Ziua” următoarele: „Este astăzi Rusia asemenea fostei URSS de odinioară, inamicul SUA și al celorlalte democratii consolidate euro-atlantice; „imperiul răului și al întunericului” în confruntare cu „alianța binelui și a luminii”? Răspunsul este categoric nu! Este atunci Rusia prietenul Americii, aliatul acesteia, partenerul pentru care porțile NATO sunt, de asemenea, deschise? „Nici chiar așa! Nu încă!” – ar suna răspunsul. În atari condiții, nefiind nici marele dușman, nici marele prieten, este oare Rusia indiferentă pentru politica SUA. În contextul gândirii și acțiunii globale americane Moscova joacă oare un rol banal, asemănător celui al unor țări de categoria a doua sau a treia? Evident, Rusia este prea importantă pentru a putea fi ignorată. Dacă nu este nici inamic, nici aliat și nici nu poate fi ignorată, să fie oare intenția SUA aceea de a izola Rusia?! Exclus! Rusia este prea puternică pentru a putea fi izolată. Atunci ar putea SUA măcar să o încercuiască? Rusia este prea mare pentru a fi încercuită. Din pacate suma acestor negații nu constituie o afirmație.”

De la dispariția URSS și până de curând, SUA nu a putut afirma ce este Rusia pentru ea. De aici o ambiguitate strategică în raport cu Rusia, care i-a alimentat acesteia atât ambițiile cât și temerile, atât speranțele cât și frustrările.

Pe acest fond sau ca un prealabil al apariției lui, America nu a putut înțelege niciodată exact ce vrea Rusia, pentru a ști cum să se raporteze la aspirațiile ei sau să se apere împotriva amenințărilor cuprinse inclusiv în avertismentele ei (altminteri foarte transparente). Singura concluzie la care Washingtonul a ajuns a fost aceea că fără un inamic de temut nu poate concepe o politică externă de temut. De aceea, în cooperare (uneori involuntară) cu Moscova, a făcut ca Rusia să gliseze de pe poziția de pseudo-aliat spre cea de cvasi-inamic; cu perspectiva de a deveni un hiper-inamic.

Ce vrea Rusia? Am spus-o (scris-o) de acum aproape un sfert de secol: Rusia post-sovietică dorește să primească un statut post-imperial de prim rang în ordinea mondială post-bipolară bazată pe principiile multipolarismului simetric (adică al echilibrului între centrele de putere) și al caracterului indivizibil al securității. Nici mai mult (întoarcerea la URSS este exclusă ca imposibilă și indezirabilă), nici mai puțin (statutul de putere regională, dominată de un mare imperiu euro-atlantic și supusă ordinii mondiale unipolare americane este inacceptabil).

Putin după Putin

Acest deziderat a rămas neschimbat de la dispariția blocului sovietic în 1990 și a URSS în 1991, indiferent cine s-a aflat la cârma Federației ruse; și el așa va rămâne, cu sau fără Vladimir Putin la Kremlin. Toți cei care au capacitatea de a se obiectiva și a înțelege istoria, geografia și psihologia velico-rusă vor observa că acesta este interesul vital al rușilor și obiectivul lor strategic principal. Atingerea lui va permite Rusiei politice, în mod tradițional decuplată de Rusia socială, să trăiască în pace cu propriul popor, îndeplinindu-i aspirațiile și satisfăcându-i nevoile existențiale.

Cine crede că asasinându-l pe Putin (nemernică, nerușinată și lașă dorință, care încalcă orice regulă a relațiilor civilizate între state și minima morală, atât creștină cât și internațională) Rusia profundă își va modifica identitatea geopolitică și culturală sau viziunea asupra sa, viitorului său și intereselor sale se înșală. Vladimir Putin este Rusia (de aceea marea majoritate a rușilor îl susține, opoziția fiind în limitele firești ale unei societăți tradițional pluraliste) și războiul în curs din Ucraina, adică războiul ruso-american din Europa acutizat acum pe frontul ucrainean, nu se va putea termina decât fie prin reducerea la neant a Rusiei, respectiv scoaterea ei din rândul puterilor cu relevanță globală (lucru, încercat anterior, fără succes, de Napoleon I și Adolf Hitler, și care nici acum nu pare realizabil) fie prin compromisul cu „putinismul” – un „putinism” cu Putin sau fără Putin.

Rușii nu se vor ridica împotriva lui actualului lor țar. Pe de o parte, pentru că și dacă războiul ca metodă le displace, obiectivul războiului este pe gustul lor. Acesta este, potrivit versiunii oficiale, un război împotriva „nazismului”, avându-și originea în acel Occident „blestemat” cu care părinții lor s-au luptat eroic în „Marele Război Patriotic”, precum și unul de eliberare a fraților de sânge și religie de sub dominația antihristului apusean. Pe de altă parte, conștiința colectivă rusă este încă apăsată de remușcarea țaricidului și imaginea martirică a familiei lui Nicolae II, astăzi sanctificată, nu îndeamnă la repetarea lui.

„Oligarhii lui Putin” sunt legați de puterea politică și de oligarhia administrației publice prin milioane de fire nevăzute încât orice revoltă nu-i va aduce decât în situația de a pierde și ceea ce le-a mai rămas (și nu-i deloc puțin) din ceea ce Occidentul le-a confiscat complet ilegal. Justiția le-ar putea restitui cândva (și nu chiar peste mult timp) ceea ce așa zisele „sancțiuni” euro-atlantice le-au luat. Ceea ce le-ar lua regimul putinist este ireversibil pierdut. De aceea, spre satisfacția comună, a lor și a statului, soluția optimă va fi să își aducă repede capitalurile acasă și să salveze ce se poate salva din ele, sprijinind financiar războiul patriei ruse. Iată de ce trebuie să ne așteptăm la naționalizarea (sau „putinizarea”) oligarhilor ruși, mai degrabă decât la o lovitură de palat din partea lor.

Mai rămâne doar puciul generalilor. Acesta ar fi posibil dar s-ar putea ca în urma lui America și UE să îl regrete pe Vladimir Putin. În orice caz, cum Occidentul nu poate impune Rusiei capitularea necondiționată (și nici nu vrea să o impună, cu atât mai mult cu cât China așteaptă la cotitură), s-ar putea întâmpla ca exigențele succesorilor președintelui Putin să fie mai severe decât cele ale acestuia.

Vladimir Putin, ca persoană fizică, ar putea fi sacrificat (cam așa cum a fost sacrificat Raisul egiptean Anwar Al-Sadat după pacea încheiată cu Israelul la Camp David), dar numai după ce va fi dobândit pe teren victoria, pentru ca, prin dispariția lui, aceasta să fie consolidată și validată în plan internațional, iar liderii Rusiei să fie reprimiți în circuitul diplomatic occidental. Poate că acesta este chiar scenariul scris și admis azi la Kremlin.

Faza întâi: „Condominiul global”

Modalitățile prin care Rusia a încercat să își promoveze agenda strategică au diferit în ultimii circa treizeci de ani.
Mai întâi a fost adoptată politica asocierii, pe modelul cancelarului Gorceakov, promovat după înfrângerea în Războiul Crimeii din 1856. Rusia a acceptat atunci dezintegrarea imperiului său (context în care a avut loc, fără probleme, autodeterminarea Ucrainei în frontierele trasate pe rând de Lenin, Stalin și Hrușciov) în schimbul perspectivei de a se integra în structurile europene („casa comună europeană” a lui Mihail Gorbaciov) și euro-atlantice (Tratatul fondator NATO-Rusia și Parteneriatul pentru pace, din vremea lui Boris Elțîn). Putem numi această soluție tactică ca fiind una a „condominiului global”.

Cum a răspuns Occidentul euro-atlantic, care s-a proclamat a fi învingătorul din Războiul rece? Pe de o parte, a oferit Rusiei calitatea de membru al Consiliului Europei (sesizând ipocrizia periculoasă a acestui joc, dovedită pe deplin în prezent, am fost dintre puținii care au votat împotrivă), precum și pe aceea de membru al G7, transformat în G8 sau, mai exact, în G7+1 (ceea ce este altceva decât G8).

Pe de altă parte, însă, a procedat la eliminarea influenței rusești, cu vechi rădăcini și interese, din Balcani (Balcanii de Vest), prin albanizarea peninsulei balcanice (nu este întâmplător că toate inițiativele americane actuale în sistemul ONU, vizând sancționarea sau izolarea Rusiei, sunt susținute de… Albania și refuzate de … Serbia) și astfel deschiderea drumului către Caucazul de Sud (unde Georgia a intrat rapid în sfera de influență americană) și, prin el, către Marea Caspică și Asia Centrală. Președintele Clinton, împreună cu aliații din NATO, a intervenit militar în Iugoslavia, rupând-o în bucăți (inclusiv spre satisfacția Germaniei, iubitoare de state mici tranzacționabile), a trimis misiuni de asistență militară în Georgia și a inițiat amplasarea de baze militare în fostele republici sovietice central-asiatice. Rusia, contând, probabil, și pe faptul că legăturile sale istorice cu slavii ortodocși din regiune s-au țesut într-un timp mai lung decât cel pe care americanii își vor permite să petreacă acolo, a răspuns acestor politici americane retrăgându-se (provizoriu) din Balcani sau evitând ciocnirea (tactică) cu America și aliații săi europeni, dar amorsând secesionismul în Abhazia, Osetia de Sud și Abjaria, așa cum deja o făcuse în Transnistria.

În același timp, SUA a susținut independentismul și secesiunea Ceceniei, inclusiv cu speranța că acest curent se va răspândi în Caucazul de Nord, ducând la diminuarea strategică a Rusiei și împingerea ei spre Urali, odată cu atragerea Ucrainei în sfera de influență occidentală. Într-o primă etapă, păstrând în rezervă cartea transnistreană pentru ca, simultan, să țină în șah Republica Moldova și să supravegheze Ucraina, Moscova a acceptat autodeterminarea cecenă. Lenea strategică și șovinismul bunăstării care cuprinseseră o Americă îmbătată de iluzia victoriei globale, au făcut ca Cecenia suverană să devină un stat mafiot și terorist; tot așa cum făcuseră Afganistanul să cadă în mâna talibanilor după retragerea armatei sovietice. Acesta a fost și efectul „doctrinei Clinton” potrivit căreia „America își asuma rolul de a demola regimurile dictatoriale, în timp ce națiunile scăpate de dictatură trebuiau să își construiască singure regimuri democrate”. Astfel a fost legitimată ulterioara recuperare a Ceceniei de către Rusia, acum condusă de Vladimir Putin.

Am fost implicat în această istorie și îi cunosc multe dedesubturi. Atunci s-a văzut că SUA nu are nici dorința de a participa la crearea unei lumi multipolare coerente, în care să împartă puterea cu Rusia, și nici voința de a lupta pentru îngrădirea ambițiilor de mare putere ale Rusiei (în acel moment, în mare parte latente), preferând doar acțiuni de hărțuire a fostului rival strategic, realizate pe cheltuiala micilor lui vecini și prin lupte duse până la ultima picătură de vlagă a acestora. O asemenea observație ar fi trebuit să ne atragă atenția asupra limitelor unui parteneriat cu SUA și să ne facă a clădi punți spre Rusia (așa cum, de altfel, avea să ne îndemne președintele George Bush jr.), iar nu a săpa tranșee între noi și ruși.

A urmat extinderea NATO spre est, pornită tot de către administrația Clinton, care astfel a încălcat cuvântul de onoare dat Rusiei de administrația Bush (fapt de acum documentat). Fără nici o ofertă alternativă din partea Moscovei, rămasă în afara oricărei alianțe, fără nici o umbrelă de securitate, cu riscul decuplării de statele grupului de la Viszegrád (în special de Ungaria), România a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a determina SUA și NATO să nu se oprească la o încălcare moderată, așa cum fusese intenția inițială a Washingtonului în 1997, ci să includă și pe cele două state foste comuniste de la Marea Neagră – România și Bulgaria – astfel încât să se obțină o legătură terestră între aliații occidentali și cei sud-est europeni (Grecia și Turcia), precum o bază pentru creșterea influenței euro-atlantice la gurile Dunării și în regiunea carpato-pontică. Am participat direct în acest proces, pe care, fără entuziasm, în cele din urmă Rusia l-a acceptat.

La timpul respectiv, Zbigniew Brzezinski spusese că „dacă extinderea NATO se făcuse exclusiv împotriva Rusiei (adică pentru a consolida capacitatea de apărare a aliaților împotriva unei agresiuni ruse – nn) ea trebuia să se oprească după primul val”, limitat la statele Grupului de la Visegrád. Ceea ce sugera că includerea României, Bulgariei și statelor baltice ar fi vulnerabilizat alianța în raporturile cu Rusia și ar fi provocat neliniștea și ostilitatea acesteia. De asemenea, fostul consilier pentru securitatea națională al Președintelui Carter a insistat asupra faptului că ar fi „o eroare dorința de a aduce Ucraina în NATO” întrucât ea „este o țară divizată” (adică alcătuită prin alăturarea forțată a mai multor teritorii și comunități etno-culturale) și „pe teritoriul său se află baza navală (rusă -nn) de la Sevastopol”. Ceea ce atrăgea atenția că, măcar pe termen scurt și mediu, Occidentul euro-atlantic ar fi trebuit să recunoască importanța strategică a Crimeii pentru Rusia și să nu deranjeze amplasarea flotei militare ruse din Marea Neagră acolo. Asemenea remarci nu scuză intervenția militară de azi a Rusiei în Ucraina, dar acuză SUA pentru a fi întins coarda inutil și imprudent dincolo de limitele răbdării rusești.

Nu mai dezvolt aici istoria legată de oligarhizarea economiei ruse, care a dus la reducerea capacității statului rus de a aplica o politică economică eficientă și coerentă în susținerea suveranității naționale, precum și la cea legată de „ong-izarea” societății civile ruse, care a afectat structural coeziunea socială a Rusiei. Nimic nu a fost întâmplător; totul a fost planificat.

Este drept că în anii 1990, SUA a sprijinit financiar economia rusă post-sovietică, inclusiv din dorința înțeleaptă de a nu lăsa fosta superputere mondială, deținătoare a unui imens arsenal nuclear, să se prăbușească cu totul în sărăcie și anarhie, dar asta a venit la pachet cu condiții și investitori care au condus nu doar la privatizarea, ci și la înstrăinarea avuției naționale ruse.

Faza a doua: „Liniile roșii”

Așa s-a creat un nou context în care tactica Rusiei s-a modificat. De la politica de „asociere” s-a trecut la cea de „delimitare”. Ajungem astfel la etapa „liniilor roșii”, având un episod esențial în Summitul NATO de la București, din 2008. Promisiunea nesăbuită făcută atunci Georgiei și Ucrainei potrivit căreia poarta NATO le este deschisă, coroborată cu aventurismul președintelui georgian Mihail Shakashvili și cu dezbinarea tot mai adâncă și mai evidentă între SUA și aliații europeni, au condus la intervenția militară a Rusiei în Georgia și, practic, anexarea celor două regiuni secesioniste, Osetia de sud și Abhazia, autodeterminate și recunoscute conform precedentului creat în Kosovo.

Până atunci, Rusia s-a străduit să evite calificarea și utilizarea autodeterminării internaționale a albanezilor kosovari ca pe un precedent stabilind o nouă conduită în dreptul internațional. Încălcarea „liniei roșii” anunțate cu mult timp înainte de Moscova a transformat „precedentul Kosovo” dintr-o situație de fapt într-o cutumă.

Cu acel prilej s-a dovedit că Occidentul euro-atlantic testează rezistența Rusiei la stresul strategic și avansează tatonând, dar nu este gata să facă nici un sacrificiu luptând pentru independența statelor pe care încă Președintele Elțîn le inclusese în conceptul de „vecinătate apropiată”. Într-o discuției purtată la Bruxelles cu membrii Comisiei de politică externă a Parlamentului european, ministrul de externe francez, Bernard Couchner, a afirmat ritos: „trebuie să înțelegem că nimeni nu este gata să moară pentru Georgia.” În realitate, nimeni nu este gata să moară azi nici pentru Ucraina, iar dacă va fi război va fi doar din neglijență, miopie și frivolitate senilă.

În 2008 Ucraina a scăpat datorită politicii prudente a liderilor săi, definită (și criticată) ca „multivectorială”, dar Președintele Putin a avertizat, reluând atenționări anterioare mai puțin publice, mai puțin precise și mai puțin notorii (unele exprimate și în discuțiile cu mine), că atragerea prea radicală a acesteia în sfera de influență occidentală va duce la dezmembrarea sa. În momentul respectiv, Vladimir Putin nu avea decât opt ani de domnie și era considerat ca interlocutor valabil de către toți omologii săi occidentali. Ipoteza că, paisprezece ani mai târziu, adică în 2022, sistemul său nervos, prea îndelung solicitat și prea intens tensionat, a ajuns să dea rateuri logice, apare ca neverosimilă în măsura în care avem de a face cu aplicarea unei „promisiuni” formulate pe când discernământul său nu lăsa loc îndoielii.

Obiectivul integrării a fost, tot cam atunci, abandonat de Rusia, pentru a fi înlocuit de un așa zis „parteneriat pentru dezvoltare”. Ideea era că o anumită paritate în planul dezvoltării economice și tehnologice între marii actori globali oferă atât echilibru de putere pe plan extern cât și securitate socială internă, împreună apte a menține pacea mondială. Acest parteneriat s-a erodat treptat pe măsură ce „liniile roșii” trasate de Moscova au fost trecute de partenerii săi occidentali.

Este corect să susținem că Rusia nu are dreptul să ne impună agenda sa geopolitică. Și este dreptul nostru de a da cu capul în zid. Ceea ce nu putem face este să reproșăm zidului că ne-am spart capul. Dacă asta nu ne place, ori dărâmăm zidul ori îl ocolim. Tertium non datur.

Faza a treia: Deconstrucția identitară și geopolitică

Revolta de la Kiev din 2013 și lovitura de stat din 2014 care au determinat instalarea unei conduceri ucrainene „pro-occidentale” (ceea ce implicit însemna „ruso-fobe”) a reprezentat un moment de cotitură care a inaugurat cea de a treia fază în abordarea tactică a Rusiei referitoare la relațiile sale cu lumea: „deconstrucția constructivă” (formula aparține unor analiști politici americani și a fost preluată de Serghei Karaganov, un analist politic apropiat de Kremlin, cu care am avut ocazia să mă întrețin de multe ori în trecut). Aceasta înseamnă trecerea la demolarea ordinii mondiale americane, pentru ca din materialul obținut prin dărâmare să se edifice o altă construcție de securitate. Este faza la care asistăm acum și care, la rândul său, are mai multe sub-faze.

Anterior, cei mai importanți experți în domeniul geopoliticii din SUA și Europa occidentală (printre care o altă cunoștință, distinsul profesor John Mearsheimer) au arătat că nevoia de echilibru al puterilor este un fenomen obiectiv, care chiar dacă, sub influența unor factori subiectivi (cum ar fi personalitatea conducătorilor, tradițiile culturale ale masei sau ale elitei politice, crizele economice de parcurs etc), duce actorii politici pe drumuri diferite, adesea imprevizibile, nu ratează niciodată destinația finală. În consecință, aceștia (și cu mine alături de ei) au avertizat că deteriorarea tot mai accentuată a echilibrului de putere, intervenită după prăbușirea ordinii bipolare, și dezordinea globală consecutivă colapsului în care a intrat dreptul internațional, sub efectul acestui dezechilibru, vor conduce, în lipsa unui acord între principalii actori globali, la război.

Unii au adăugat că deplasarea omenirii către un nou război mondial va fi accelerată și de dezechilibrele generatoare de conflicte care au apărut și pe plan intern în statele cu vocație de jucător global. Inclusiv din atare perspectivă, actualul război de pe frontul ucrainean, parte a unui război mondial, nu are de ce să ne surprindă. Declanșarea lui este cea mai proastă opțiune pentru Rusia. Lărgind orizontul analizei constatăm, însă, că el a fost dorit de mai mulți, în aceeași măsură în care cu toții s-au temut de el (sic!), și, cu speranța de a-l evita, cu toții au împins spre el (sic!).

Trebuie adăugat că până în această fază, Rusia s-a comportat mereu ca o putere europeană sau ca o putere care își definește identitatea, deopotrivă geopolitică și culturală, ca fiind europeană. Pornind de aici ea dorit ca arhitectura de securitate a emisferei nordice să fie convenită cu „rudele” sale din familia comună culturală și geopolitică, adică statele central și vest europene, precum și „vărul” lor american, ezitând să meargă prea departe în realizarea unei alianțe comprehensive cu China.

Odată cu izbucnirea războiului ucrainean, Rusia și-a modificat identitatea, punând accentul pe caracterul euro-asiatic al acesteia. Pe cale de consecință, împotriva planului său inițial, ea va stabili nu standarde ruso-europene sau ruso-americane de la care să plece, în „secolul Asiei”, la negocierea noii ordini mondiale cu puterile asiatice (în primul rând China), ci standarde ruso-chineze care vor fi propuse UE și SUA într-un context caracterizat printr-o distribuire a puterii defavorabilă actorilor europeni sau de origine europeană (euro-asiatici și euro-atlantici).

Rusia procedează astfel la „deconstrucția” ordinii mondiale americane simultan cu și inclusiv prin „deconstrucția” propriei sale identități geostrategice. Nu numai SUA vrea să excludă Rusia din spațiul ordinii americano-centrice, ci și Rusia vrea să părăsească acest spațiu. Ceea ce, dacă se va petrece va fi regretabil, în special pentru toți europenii (inclusiv România, ca țară de pe linia întâi a faliei).

Dacă acest război ar fi putut fi evitat prin „finlandizarea” și „federalizarea” Ucrainei, astfel încât ea să nu fie nici avanpost rusesc pe frontul occidental, nici avanpost american (euro-atlantic) pe frontul oriental, ci o piesă care să articuleze spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic (așa cum am propus-o eu în cadrul UE încă din 2007 și au susținut în repetate rânduri politologi de elită precum Henry Kissinger), refuzul SUA și al UE de a accepta negocierea acestei formule a determinat jocul de-a războiul inițiat de Rusia prin mobilizarea armatei sale de-a lungul granițelor ucrainene. În realitate nu Ucraina era miza, ci arhitectura de securitate europeană, ca element esențial în logica obiectivului strategic rus amintit la începutul textului de față.

Întrucât nici această manevră nu a dus la deschiderea negocierilor, s-a trecut la recunoașterea republicilor separatiste Luhansk și Donețk. Pentru a da greutate recunoașterii și, totodată, a preveni o ofensivă a armatei ucrainene, de altminteri mereu anunțată de liderii de la Kiev, armata rusă a ocupat teritoriile republicilor tocmai recunoscute, formal la cererea acestora.

Faptul că SUA și NATO nu s-au opus direct, prin forță brută, acestor mișcări, nu a fost suficient pentru deescaladarea conflictului. Ocupația de facto cu caracter local nu ducea și la o soluție de jure cu caracter regional și vocație globală. De aceea s-a intrat pe teritoriul Ucrainei propriu-zise (cel neafectat de vreo mișcare separatistă). Acolo, Rusia a avansat cu încetinitorul, sperând la un acord fie cu Ucraina, ca un preambul la un acord mai amplu cu SUA / NATO, fie, preferabil, la un acord comprehensiv direct cu acestea din urmă. (Posibilitatea ca anumite ciudățenii ale acestei campanii să fie rezultatul unor înțelegeri de culise ruso-americane rămâne de explorat.)

Trecerea de la ceea ce se anunța a fi o operațiune de comando de tipul războiului fulger la un război clasic de poziții, în loc să conducă la negocieri, pare a conduce la implicarea NATO în conflict, fie asta și sub forma echipării cu armament și muniție a ucrainenilor, precum și a folosirii teritoriului unor state membre NATO din vecinătatea Ucrainei (România, printre ele) ca loc de lansare a atacurilor împotriva armatei ruse sau de refugiu din fața acesteia. Confruntată cu o asemenea evoluție, Rusia va avea de ales între a părăsi Ucraina, a o ocupa sau a răspunde acțiunilor „neprietenoase” ale NATO prin exercitarea „dreptului de urmărire” a „inamicului ucrainean” pe teritoriul membrilor alianței, antrenând-o rapid, astfel, la scară largă, în conflagrație. Prima variantă este inacceptabilă pentru o mare putere care nu și-a epuizat resursele de a lupta. A doua este prea costisitoare și implică o criză pe termen lung pe care Rusia nu are puterea să o suporte sub aspect economic și social. A treia variantă, cea mai rea pentru restul lumii, rămâne astfel singura opțiune probabilă.

Sub amenințarea ei, SUA și aliații săi trebuie să „inventeze” o soluție aptă a oferi Rusiei o variantă mai tentantă decât războiul și a o scoate din încurcătura în care se găsește și din care s-ar putea să nu mai știe cum să iasă. O încurcătură care este, deopotrivă, și o problemă a celorlalți actori regionali și globali.

Aceasta ne duce la întrebarea: „Ce vrea SUA? Ce vrea NATO? Ce vrem noi?” Sunt întrebări pe care nu ni le prea punem, dar cărora va trebui să ne adresăm urgent. Altminteri nu vom ști cum să scoatem Rusia din capcană fără a ne leza interesele. Iar de nu o vom scoate, prin sânge, lacrimi și suferințe vom ajunge să observăm că și noi suntem prinși acolo.


Clarificare comentarii:

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe site, precum și redactorul-șef și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, redactorului șef, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Un comentariu pentru articolul „Rusia: de la „nu încă aliat” la „iarăși inamic”; de la integrare la demolare”

  • Pentru Europeni si Europa Rusia a fost,ramane,si va ramane un inamic.Aliat nu cred,ne urasc mult prea tare pe noi Europenii,au o ura viscerala pe tot ce inseamna Europa.De la Napoleon incoace Rusia uraste tot ce inseamna Europa.Iar dupa al Doilea Razboi Mondial considera Europa (si Vestul) dusmanul lor declarat.Pentru Rusia Occidentul reprezinta Nazismul,ei ne considera pe toti nazisti,si ne urasc visceral.Mai usor este pentru noi Occidentalii,mai ales pentru Europeni sa relationam cu China,avem (noi Europa),mai multe in comun cu China decat cu Rusia,pentru ca si noi,Europa,si China am construit niste Civilizatii.Rusia este o forta,nimic de zis,dar Rusia nu este o civilizatie,este prea brutala pentru a fi o civilizatie,Rusia este o Hoarda Razboinica,care cucereste si distruge,nu lasa nimic dupa ea.De asta nu simpatizez Rusia.Rusia nu construieste nimic,doar ucide,distruge,ameninta si impiedica pe altii sa construiasca.Intotdeauna admir monumentele europene si palatele chinezesti sau japoneze.Rusia,in afara de frumoasa biserica Vasili Blajenii,nu ma impresioneaza cu mai nimic.E sumbra,rece,aspra ,neagra ,trista si rea.Singurul lucru care imi place in Rusia este Vasili Blajenii.

Crunta exploatare a sînului Julietei

Fiecare poveste de călătorie scrisă de Ion Cristoiu aduce ceva ce nu te aștepți, pentru că ochiul versat surprinde amănuntul pe lângă care ceilalți trec fără să-l vadă.
Cartea poate fi comandată de pe site-ul editurii Mediafax
Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog

Invitații cristoiublog